Cartea Mironei, de Cella Serghi

Primul lucru pe care l-am facut atunci cand am deschis ascest “new post” a fost sa caut o fotografie a cartii. M-am razgandit. De cele mai multe ori coperta nu are nicio relevanta (poate doar vizuala, pentru cel care o citeste si caruia, dupa ce a terminat-o, cand isi reaminteste de ea, ii vine in minte imediat imaginea copertii).

Povesteam candva ca am citit Panza de Paianjen, semnata de aceeasi autoare necunoscuta pana la acel moment pentru mine. Mi-au placut romatismul si scriitura usoara, care a reusit sa ma transpuna intr-o alta dimensiune, mi-a placut marea omniprezenta si am decis sa o mai citesc pe Cella Serghi. Am cumparat, asadar, Cartea Mironei. Am inceput sa o citesc in vara, la umbra unei terase cochete, intr-o casa calda, din Breaza. Ascunzandu-ma tot timpul in spatele cliseului “nu am timp” am reusit, pe bucatele, sa termin cartea abia acum cateva zile.

La inceput nu mi-a placut si nu m-a captivat insa, hotarata sa dau o sansa fiecarei carti de care ma apuc si care nu-mi place din start, am citit si, usor-usor, paginile mi-au zburat prin fata privirii si prin suflet si am incheiat romanul.

Nu am de gand sa fac o recenzie (nici nu as sti, probabil, cum) si aceste cuvine nu au nicio relevanta pentru altcineva in afara de mine, insa vreau sa consemnez faptul ca am mai bifat o carte pe care probabil ca voi uita in scurt timp, ca am citit-o. Si daca uit, randrile mele imi vor reaminti ceva. Nu este o carte care sa ma fi impresionat in vreun fel, nici o carte care sa-mi fi transmis o stare.

Este un roman presarat cu cateva pagini de istorie, de razboi (cel de-al Doilea Mondial), care, aproape inevitabil (si de inteles, de altfel), se leaga de cateva povesti de dragoste oarecum neterminate – scriitoricesc – si prea putin dezvoltate pe gustul meu de romantica in carti.

Mirona este o tanara care are o viata destul de tumultoasa (din cauza razboiului, a familiei si nu numai) si care nu vrea altceva decat sa scrie, sa-si termine cartea. Talentul Cellei Serghi este oarecum limitat de lipsa experentei si a rabdarii (as spune eu, strict din postura de cititor si nu de critic). Lipsa rabdarii pentru ca simt ca acel roman putea fi revizuit si clar imbunatatit, cu “riscul” de a fi capatat mult mai multe pagini. Am simtit ca a inceput oarecum promitator si ca nu s-a incheiat – ce se intampla cu Fana, ce dezvaluie romanul, incotro se indreapta viata Mironei.

Am citit Cartea Mironei si in mod sigur voi lectura si alte romane ale autoarei, desi aproape ca am convingerea ca niciunul nu va fi la fel de captivant ca Panza de Paianjen.

Nu cred ca am avut ceva de invatat insa am experimentat o lectura usoara, placuta, tocmai buna pentru o seara linistita, in care iti doresti sa adormi cu mintea limpede, relaxata. Singurul moment care m-a scos oarecum de pe linia de plutire a fost cel in care Cella Serghi descrie scene din viata de lagar. Daca nu as fi citit inainte carti despre acest sbiect, daca nu as fi vazut filme avand acelasi subiect principal si daca nu as fi avut discutii interminabile despre aceste orori, probabil ca m-ar fi afectat descrierea din Cartea Mironei. Nu s-a intamplat acest lucru. Am trecut peste acele pagini fara sa ma implic emotional prea tare.

Am ajuns la finalul cartii intrebandu-ma ce a vrut, de fapt, Cella Serghi sa transmita si de ce s-a pierdut in detalii si actiuni pe care nu le-a consemnat temeinic, asa cum poate ca ar fi trebit sa o faca.

O papusa care citeste din nou

Mutatul, un cosmar. Si un apartament newyorkez.

Greu ma mai urnesc in ultima vreme. Greu sa scriu orice personal. Si se simte maxim, imi pierd exercitiul si realizez ca, de fapt, aveam unul – niciodata nu m-am gandit la asta. Sa incercam, asadar, sa salvam ce se mai poate salva si sa revenim cu picioarele pe pamant scriitoricesc personal, cat mai departe de limbajul neaparat glossy, dar de lemn.

M-am mutat. Mereu ma gandesc ca ar trebui sa pun poze atunci cand scriu, pentru a va duce mai aproape de starile prin care trec (acesta este scopul atunci cand citesti ceva, nu, sa te rupi putin de cotidianul tau si sa traiesi altfel, prin randurile altcuiva cu care nu este neaparat nevoie sa te identifici). Bingo, imi revin, ideile iarasi zboara si mi-e greu sa le prind. Uf! Si cum niciodata nu sunt in stare sa fac poze (ador fotografia, insa numai sa o privesc), nu va voi putea transpune nici de aceasta data in noua mea lume, din apartamentul meu newyorkez, localizat in Basarab Neighbourhood. Sau, ca sa sune mai glossy (sic!), Titulescu.

M-am mutat. Urasc sa ma mut si nu cred ca exista pesoana careia sa i se para, catusi de putin, interesanta acesta activitate. Pentru ca nu este numai o actiune, ci este o ditamai activitatea. Implica, atat de multe. Mutatul este, asadar, o activitate complexa. Si cu cat este mai neprimitor locul in care te muti, cu atat este mai complexa. Din acest ultim punct de vedere… m-am scos. V-am spus doar ca m-am mutat intr-un apartament newyorkez!

Intr-o zi mohorata cu probleme peste probleme – genul acela de zi in care stii ca, daca pui mana pe telefon, nu e bine – am primit, evident, un telefon. Inca un telefon cu vesti proaste, sau nu neaparat proaste, cat prost venite – trebuia sa ma mut.

Asadar, intr-o saptamana complicata de septembrie (parca e ceva cu luna asta…) am inceput sa-mi caut locatia in care urmeaza sa-mi petrec mai mult sau mai putin timp din viata. Asa este mereu atunci cand vine vorba despre chirie. Si am vorbit mult la telefon – o alta activitate care este departe de a-mi fi placuta – am stabilit multe intalniri cu multi agenti imobiliari si am vazut putine apartamente. Putine si urate.

Cand imi pierdusem orice speranta de a mai gasi locatia perfecta, cea pe care sa o pot numi fara probleme “acasa”, cand renuntasem sa mai caut si decisesem sa inchiriez un apartament… modest sa-i spun? e prea putin! oribil este cuvantul. Asadar cand decisesem sa pun “stop” telefoanelor, stresului si vizionarilor fara prea mare succes, la ceas de seara, a sunat, din nou, telefonul.

Am raspuns, am mers agale si am ajuns… acasa. Stii, cand intri intr-un loc si simti imediat ca este incarcat de energie pozitiva, ca acolo poti fi fericit, ca este locul tau desi intri pentru prima oara? Stiti senzatia? Aceasta a fost! A doua zi am aparut cu banii in dinti, am luat cheile si le-am aratat mandra colegelor mele, exasperate de nemultumirile si plangerile mele continue.

Partea cea mai grea trecuse. Credeam eu. A urmat cosmarul. Mutatul. Mutatul dintr-o casa in care am locuit mai bine de 10 ani, o casa mare, in care am reusit, impreuna cu oamenii care au trait mai mult sau mai putin timp acolo, sa adun mii de lucruri. Pe care le-am simtit ca fiind miliarde atunci cand am inceput sa le sortez in 3 parti inegale: gunoi, depozit, de luat. Si am avut de luat! Si din fiecare cate mult.

Si uite-asa, in plina perioada plina la birou, cu stat pana la 9 seara si mutat/sortat ca hotii, noaptea, dupa o saptamana, intr-o sambata insorita, am biruit!

Dar nu, nu poate fi asa de simplu nu-i asa? Trebuie sa va povestesc despre ACEA sambata, acea sambata de inceput de octombrie, dupa o petrecere JD de pomina. Eu am imbatranit. Fizic pentru ca nu mai am pic de rezistenta la distractii si dau oricand o seara in club pe una acasa la oricine, pe o canapea confortabila, si psihic, pentru ca sunt mult mai comoda, tipicara, am 26 de ani deci se scuza, am trecut de 25. C’est fini! Si, daca va intrebati, nu, nu glumesc.

Asadar, intoarsa la 6 dimineata acasa, m-am trezit dupa 3 ore chinuite de somn si m-am apucat sa ma mut. Pungi, peste pungi, peste pungi si peste alte pungi, mizerie, praf, nervi, numai de bine. Dupa o zi lumina de sambata de carat intens, aranjat, impachetat si despachetat, am picat lata, in patul meu. Si, cum nu credeam niciodata, am dormit 13 ore. Asadar, prima data, intr-o casa noua, am dormit si nu numai ca am dormit, dar m-am odihnit. 13 ore. E acasa.

Acum va scriu din canapeaua apartamentului meu newyorkez si astept cu nerabdare o noua sursa de venit pentru a-mi satisface visul – fotoliul imens, moale, mare si alb, care trebuie sa fie al meu si care trebuie neaparat sa stea langa geam, acolo de unde pot vedea zgarie-norii. Mmm.

Va imbratisez zambind. Pentru ca am de unde.
Cu drag,
O papusa care s-a mutat impreuna cu toate papusile ei rusesti

Raiul Universului

Nici macar nu stiu cum sa incep… de unde… Cel mai bine ar fi sa-mi aduc cafeaua decaf – neagra bineinteles, scrumiera, sa rulez o tigara si sa incep cu… inceputul.

Tigarile rulate sunt unul dintre cele mai misto obiceiuri sociale pe care le-am descoperit. Dar, despre asta, poate alta data. Acum va poftesc sa intrati in dubstep heaven.

Acum cateva saptamani am fost la cea mai misto petrecere, la End of the World Party, in cladirea Universul. Cladirea este altceva. E… nu stiu daca pot descrie in cuvinte un loc, mi-as dori sa va pot face sa-l vedeti in cazul in care nu ati fost acolo si mi-as dori sa va pot readuce acolo daca si voi cunoasteti acea parte aparent uitata din Bucuresti.

Nu, nu pot sa va descriu partea de Universul care m-a pus in fund pe jos la propriu acum cateva saptamani, dar pot sa va aduc putin in timp, ieri. Abia asteptam sfarsitul asta de saptamana, petrecerea de vineri mai precis. Am ajuns in Universul pe la doua si ceva, poate putin prea tarziu pe gustul meu, pentru ca am pierdut cateva ore de muzica din Rai. De atmosfera fucking heavenly.

Si aici incepe povestea. Am intrat printr-o curte dubioasa, in spatele unei cladiri parasite, de la subsolul careia se auzeau basi puternici, o muzica pe care nici macar nu mi-as fi putut-o imagina vreodata. Am intrat, lumina slaba de la becuri galbene si neoane semi-arse. Am mai coborat un nivel. Si inca o jumatate. Si s-a dezlantuit… Raiul. O hala-subsol cu santuri cu apa, plina de sobolani acum ascunsi, lumini obscure, multa lume si muzica. O bere si… sa inaintam in hala. Pana in fata. De fapt, pe lateral, pana la dj, sarind peste bucati imense de tabla ruginita care vibra de la pasi si muzica. Inaintand pe langa lanturi groase, care atarnau de sus, cu carlige grele, unse cu ulei vascos, murdar, negru.

Succes. Cateva dintre cele mai intens-relaxante ore din viata mea, ore care m-au scos din Bucuresti, din Romania, din Universul real. Mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa pun in cuvinte senzatia care inca imi face inima sa bata mai repede. Masti, tricouri negre si albe, oameni in transa, conversi murdari, geci negre din piele, un amalgam perfect in semi-obscuritate, intr-un loc ireal.

Where’s my money… si hala explodeaza, atmosfera ia foc, o bucata de material alb in spatele dj-ilor, un spray si cateva litere mari: “DROPDREAD TE IUBIM”. Apoi, dedesubt, ceea ce imi bantuia mintea si trebuia sa iasa prin cuvintele scrise ale altcuiva: “DUBSTEP HEAVEN”.

Nu pot descrie in cuvinte, ar fi de prisos oricum. Altceva, o alta lume, un alt Univers. Universul…

Inchide ochii si viseaza, intra in locul de groaza pe care ti l-ai construit in cosmaruri si echilibreaza-l cu dubstep. Serveste apoi un cocktail de Rai. Un cocktail Universul, va rog!

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

Undo 90 – din nou la teatru

Ieri am iesit prin oras intr-o caldura ne nedescris, dar cu ceva chef de viata. Ne-am oprit in Green Hours. Cred ca imi place din ce in ce mai mult terasa asta, a devenit un fel de „La Motoare” de anul trecut.

Am luat o carafa de vin rosu (proasta idee pe caldurile care erau) si am discutat vrute si nevrute. Nu mai fusesem de ceva timp la tearu, asa ca aveam chef sa vad o piesa. Tocmai bine, la Green Hours stiam ca se joaca destul de des cate ceva.

La fix! Dupa cele doua pahare de vin putin ametitor am coborat catre bar, am platit biletul – 15 lei si am intrat sa vedem… ceva. Habar n-aveam cum se numea piesa, cine avea sa joace, niciun detaliu. Am aflat de la o doamna draguta: „Undo 90”.

Pe scena au intrat Andreea Bibiri si Cosmin Selesi care, timp de aproximativ o ora, au facut o comedie excelenta, bazata pe un scenariu american modernist. Desi un spatiu neconventional, luminile au fost excelent puse la punct, decorul foarte potrivit iar actorilor nu le puteai reprosa nimic.

Am ras si am plecat tare multumita de o seara la… „teatru” neasteptat de reusita. Abia astept piesa din Laptarie, la care sper sa ajungem cat de curand.

Timp de o ora n-am simtit nevoia sa ma uit la ceas si m-am deconectat de realitate. Am plecat agale pe jos si am incheiat seara la un ceai si multe tigari in parcul Kisselef.

Cu drag,

Voi reveni in plina glorie

Buna ziua dragii mei. Stiu ca pentru un timp aproape ca i-am uitat pe fanii mei, dar mai ales ai colantilor luciosi. Stiu ca deja unicul meu fan, Roxana (nu-i asa ca e patetic faptul ca “fan” nu are feminin?) s-a cam plictisit intrand cu entuziasm si vazand aceeasi si aceeasi informatie non-stire.

Gandul imi zboara. Promit o revenire in plina glorie si in plin eveniment (nu, nu monden) in foarte curand. Cu o deosebita stima, puff-puff, pass.

Cu drag,

Hala Hollywood citit spanioleste sau Manichiura Jessica

Azi. In sfarsit incep cu “azi”. Reusesc sa scriu azi. Am avut doua zile extra-pline si superbe. Mai rar asa o avalansa. E de bine. Azi am fost la Om Shanti Spa & Wellness, undeva in Cartierul Francez. Un SPA la care in cazul in care nu-mi gasesc un sponsor extra potent din punct de vedere financiar (pe care insa nu-l caut), nu voi avea resurse sa merg.

Am ajuns, m-am reintalnit cu cateva jurnaliste pe care le cunosteam, am socializat si am vizitat centrul de relaxare si infrumusetare. Desi nu era curent (se intampla si la case mai mari, nu-i asa?), am vazut suficient cat sa estimez niste preturi si sa-mi formez cateva pareri. Cinci stele. Curat. Frumos. Profi. Primitor. Relaxant. Imbietor… tare imbietor.

Am ascultat-o pe Jessica “The First Lady of Nails” care m-a cucerit definitiv cu accentul ei romanesc in americana si cu accentul american in romana, cu puterea extraordinara de a fi (si nu doar parea) naturala, cu imaginea impecabila si cu optimismul, increderea si charisma debordante. Frumos. M-am simtit in largul meu, am vazut-o facandu-i unghiile unei cantarete pe care n-o cunosc, n-am mai vazut-o/auzit-o/nimic-o niciodata (romanca). Am invatat cateva tipsuri excelente si am ascultat povesti de viata care ar pune pe ganduri pe oricine.

Mi-a placut cum numeste “pravalie” salonul de manichiura de cinci stele plus pe care Jessica il are in Los Angeles si caruia ii calca pragul numai nume gen Demi Moore, Madonna, Tyra Banks, Scarlett Johansson si… multe, multe altele. M-a impresionat cand ne-a spus ca in “pravalie” lucreaza in marea majoritate romance, cateva armence si rusoaice si doar vreo 2 americance.

Desi mi-am propus sa scriu in general punctual despre evenimentele la care merg, Jessica este nu doar un personaj si o personalitate, ci un om, o romanca despre care merita sa vorbesti, indiferent de context. Am zis.

Evenimentul a avut cateva greselute (nu putem fi perfecti) cum ar fi lipsa scaunelor – s-a rezolvat rapid, disparitia PR-ilor din peisaj aproape de finalul evenimentului cand lumea vrea sa-si ia “la revedere”, sedinta de manichiura putin prea lunga pentru rabdarea si timpul invitatelor si invitatilor, s-a terminat apa plata!

Dupa mai bine de doua ore de stat pe bara, am iesit, am dat cele 40 de telefoane urgente si mi-am aprins si mai urgent o tigara pe care nici n-am simtit-o. Daca in general fumez de placere, cred ca acesta era momentul in care simteam o nevoie acuta de nicotina.

Am umplut masina de fete, am ras cu gagicile de la Edipresse pana la Victoriei cand fiecare a plecat in redactia sa, respectiv biroul. Acum reusesc in sfarsit sa scriu “azi”. Azi am o zi minunata care va continua la fel de minunat, mai ales daca nu ma vor mai strange putin enervant pantofii mei turcoaz.

Cu mare drag,

Henkel vs. Henkel

Saptamana trecuta am fost la un eveniment organizat de Henkel pentru promovarea noii vopsele de par Palette 10 min. Color. Adica pui vopseaua si in 10 minute o poti da jos. Nu ma vopsesc asa ca punguta pe care am primit-o la sfarsit va fi utila cu siguranta prietenelor mele.

Henkel este mare. Big. Huge. Enooooooorm. Pe cat de mare este Henkel, pe atat de mica este lumea. Si mai ales lumea in care ma invart de cateva luni incoace. La primul eveniment, cel pe care aproape ca il pot numi “premiera” pentru mine, si anume mai mult o vizita de presa decat un simplu eveniment, m-am intalnit cu Bianca Alexandrescu, Brand PR Responsible. Bianca era pentru mine o boboaca acum cativa ani, cand ne luptam abitir sa pastram un nume din jurnalismul romanesc, cand nu stiam dedesubturi si scandaluri, cand mergeam zi de zi la scoala si cand invatam sa avem tupeu si faceam vox pop-uri prin Universitate.

Am revazut-o profi, la fel de draguta insa fara acel ceva pe care il aveam cu totii in scoala, acel ceva din priviri care mi-a disparut si mie si in general tuturor celor care au plecat pe drumul jurnalismului cu un anumit entuziasm.

Am tinut sa vorbesc despre Bianca. Pentru ca un eveniment inseamna resurse dar mai ales oameni.

Henkel a inceput o promovare destul de puternica pe mai multe planuri. Cu BTL inainte! Si la propriu si la figurat. Primul eveniment, vizita de presa de la Corbeanca, a fost o prezentare destul de amanuntita a Henkel in general si a noului produs Pur in special. Alaturi de alte jurnaliste am gatit, am spalat vase si am ras cu un bucatar italian, Antonio Passarelli.

Am luat aminte la “cum sa vorbesti in public” atunci cand prezentarea a fost tinuta de Tiberiu Mercurian, Marketing Manager.

Din cauza faptului ca scriu “din draft in draft” nu ma pot concentra si detaliile de moment nu revin. Una dintre ideile de baza este ca Schwarzkopf a reusit sa le scoata pe ziariste din casa imbracate decent, aproape frumos la unison, la hotel Radisson. Nu stiu cata cultura romaneasca este in evenimentele organizate de Henkel, prea putina zic eu, si zic din pacate.

Pentru ca iată, criză, fugiti, fugiti, dati afara PR-ul, sa plece Marketingul, la ce avem nevoie de comunicare? Ei bine, Romania nu stie, dar in curand va trebui sa invete daca vrea sa faca treaba buna (si nu stiu de ce, dar simt un idealism scarbos in gandurile mele).

Si la mai mare!
Cu drag,

Zapatos, amor mío

Pantofii. The ultimate accessory. Vineri am fost la o lansare. Un fashion event. Un eveniment de moda, ca iarasi ne murdarim la gura de atata engleza, am ajuns sa vorbesc o limba injumatatita si trebuie uneori sa stau sa ma gandesc cum se spune anumitor lucruri in romana. Mdea…

Sa revenim asadar la oile noastre, mai precis la evenimentele din Bucuresti. Vineri dupa cum spuneam am fost la o lansare. Initial am inteles ca era vorba de pantofi. Asta se intampla cand citesti in zig-zag sau numai titluri. Note to self pentru data viitoare. Nu voi analiza colectia de haine a Mihaelei Drafta si nici pantofii DnV desi m-ar tenta, insa nu acesta este scopul scrierii.

Sa vorbim deci despre eveniment. Hotel Radisson, hotelul meu preferat. O sala mare, in total sa fi fost dupa ochiul meu inca neexperimentat vreo 4-500 de persoane. Sala… destul de rau aleasa pentru o prezentare de moda. Din spate aproape ca nu vedeai nimic si lipsea partea cea mai importanta din vizorul meu, partea pentru care venisem de fapt, pantofii. Ecranele mari nu compenseaza live-ul din fața ta. In orice caz, desi sala Radisson nu se compara cu una din salile TNB, cea unde am vazut prezentarea lui Dorin Negrau (mult diferita de altfel, atat colectia si conceptul cat si evenimentul in sine), prestanta inaltimii salii si luxul Radisson SAS au compensat cu brio.

S-a fumat, am baut Campari ceva (cu apa minerala cred, insa destul de dulce), am stat cumintica, am observat si am comentat. Una dintre “asistentele” Adrianei Bahmuteanu a ramas in țâța goala, am chicotit putin, iar Claudia, putin revoltata de altfel, a spus ca va intra mai mult in detalii legate de colectia in sine.

Evenimentul a fost aaaaaaaproape de nota 9 (note raportate la Romania si la tipul de eveniment, evident). Multa lume si deja nu se mai tinea cont de mai nimic. Din punctul meu de vedere, lipsa cuiva care sa inregistreze persoanele prezente a fost o mare pierdere. OK, nu trebuie s-o notezi pe Oana Roman sau sa-i ceri o carte de vizita, din moment ce a venit e clar ca unul dintre organizatori sau creatori are contactul, insa ceilalti neica-nimeni, adica restul de patru sute si ceva, in afara de Roxana Ciuhulescu, Cristian Brancu + nevasta si alte persoane relativ cunoscute din Romania, au venit si au plecat cum au venit: necunoscuti, neexploatati cu zambete naturale bine studiate PRistice.

Cireasa de pe tort a fost Radu Mazare. Si ca o paranteza, voi incerca sa scriu mai putin cliseizat de acum inainte. Domnul Mazare a fost inclus in spectacolul 007 si… a dat bine. Noroc ca n-a fost asezat langa Roxana Ciuhulescu (ea fiind cea care a deschis prezentarea cu un pistol) pentru ca Mazare este mult mai mic de inaltime decat as fi crezut.

Iar ma abat de la subiect. Organizatorul are o agenda impresionanta cu siguranta si a reusit sa scoata dintr-o colectie indoielnica o imagine excelenta, aparitiile ulterioare in presa si mentionarea numelui Mihaelei Drafta facand toti banii.

Pentru ca evenimentul nu mai este atat de fresh/proaspat in mintea mea, detaliile nu-mi mai invadeaza creierul de femeie asa ca ma voi opri aici.

Cu drag,

Roata mare-mare din Herastrau

Am avut un week-end minunat. Un week-end de stat in Bucuresti, de lenevit in casa, de rasfoit reviste si de jucat carti. Vineri am fost la Dany (care era deja in Londra). Acolo in afara de gasca obisnuita s-au alaturat Elena si prietenul (la multi ani, Elena!). Am jucat mima si am ras pana pe la 3 dimineata.

M-am trezit sambata cu un chef de stat degeaba incredibil. N-am stat mult pentru ca pe la 14:00 au venit Balzac (adica Barza, care tine musai sa aiba un nume intelectual) si Sandra, care n-au mai plecat pana la 4 dimineata. Am facut mancare pe saturate, i-am hranit de vreo 3 ori (i-am adoptat doar), am jucat carti pana tarziu impreuna cu Quioara, Tataee si Mamaee. Nu s-a vorbit despre munca. Ajung la concluzia ca Dany este râcăciosul.

Duminica m-am trezit tarziu si binedispusa. L-am sunat pe Renbo Veninosul care m-a refuzat politicos, invocand 12 zile de munca fara pauza. M-am gandit cateva clipe… sa insist, sa nu insist… stiam ca nu-mi va fi prea greu sa-l conving asa ca ne-am intalnit la 6. Egoismul meu feroce si pofta de a vedea un baiet fremos tare nu m-au putut lasa sa las baietul sa se odihneasca. Dupa o sesiune de strans rahati dupa 2 pisici si un catel la Dany (care s-a intors azi-noapte din Londra) i-am luat cateaua si am purces catre Victoriei unde mi-am clatit ochii. Plimbare 4 ore: tur de Herastrau, intoarcere pe Kiseleff (care nu stiu niciodata cu cati “s” sau “f” se scrie). Ne-am dat in Roata Mare. Am profitat de scartaitul pregnant al fiarelor vechi, moment in care Renbo s-a stresat nitel, cateva secunde bune de analiza, sau, cum spune tot Elaine, supra’analiza. Am ramas putin surprinsa dupa plimbarica noastra, insa, cum incerc sa nu devin prea personala in acest jurnal de Bucuresti, voi tine detaliile pentru alte scrieri.

Cu asta cred ca am reusit sa raspund si la intrebarea lui “Je” de aici.
Am ajuns acasa tarziu si nu am putut adormi pana dupa 3 noaptea. Ganduri, scenarii sfioase si… inca ceva.

Cu drag,

Si luni, si marti, si miercuri, si miercuri, si miercuri

Ieri am avut o zi plina 100%, asa cum imi plac mie toate zilele saptamanii si asa cum sunt cam toate zilele mele de cateva luni incoace. Dupa munca de birou care devine din ce in ce mai solicitanta si mai misto, am fost la un eveniment TONICA. Am ascultat cumintica tot ce au avut de spus sponsorii – Kandia si Panasonic si specialistii.

Ca de obicei, agenduta in mana, contacte, contacte, contacte. Andreaa, PR-ul Tonica, desi o tipa fara experienta, s-a comportat exemplar si a fost o gazda minunata. Imbracata profi, fardata misto, buricul acoperit, discurs bine pus la punct. A stiut cand sa intrerupa si in ce fel, s-a descurcat de minune.

Dupa Chianti Cafe (Titulescu) am mers la Cuando pentru a o cunoaste pe Cristina, PR la o companie de muzica. Schimb de numere de telefon, socializare cu un editor de la Joy si drum in viata.

Am ajuns la Dany tarziu, am stat pana si mai tarziu, am vorbit tot despre munca, am vazut o noua strategie de marketing pe care au adus-o in Romania Alexandru Minca si Cezar Dimache, doi tipi de care cu siguranta veti mai auzi (cei interesati de marketing). Am ajuns acasa obosita moarta, m-am trantit in pat si am visat numai strategii de PR si organizare de evenimente, sali si parteneriate.

M-am trezit cu gandul la ce trebuie sa fac azi si ca trebuie sa incep sa ma organizez mai bine. Am ajuns la birou. O noua zi incepe.

Cu drag,

Concert caritabil Hospice in Coyote

Am primit marti un telefon de la Natalie, o romanca ce nu stie romaneste dar care o arde pe o engleza pur londoneza, pe care mi-e destul de greu s-o inteleg uneori. Natalie are parinti romani insa ea s-a nascut si a crescut in Anglia. Apreciez faptul ca incearca insa, desi am trait un an printre straini inca ma minunez vazand astfel de persoane… care nu-si vorbesc limba natala. Sau pana la urma care este limba natala?

Am primit telefonul si invitatia tarziu, asa ca la randul meu am trimis mail-urile tarziu. Am reusit totusi sa adun o mana de oameni care au platit cate 15 lei ce vor merge la niste persoane fara speranta. La propriu.

Nu-mi vine sa cred nici acum ca in Coyote nu se mai fumeaza. Exista o camera pentru fumatori, mica si unde ma usturau ochii incat plangeam si fumam, plangeam si fumam. M-am simtit discriminata. Probabil ca ma voi mai simti si de acum inainte. Tot nu ma las.

Au cantat cei de la Jukebox, am dansat, am baut bere, am fumat pe apucate, m-am simtit excelent. Cred ca este pentru prima oara cand am reusit sa strang un numar atat de mare de prieteni de pe-o zi pe alta. Am ajuns la acea varsta cand toti suntem “ocupati”. Prea ocupati sa mai tinem cont unii de nevoile altora, sa mai vorbim cu orele la telefon, sa mai iesim la plimbari lungi prin parc, sa mai plangem, sa ne mai plangem de prostioare, sa ne mai pese…

E trist si mi se pare ca vietile noastre sunt din ce in ce mai triste, mai incarcate, ca ne indepartam din ce in ce mai mult din cauza banilor dupa care tanjim, care nu sunt niciodata suficienti, ca ne uitam in goana noastra dupa cariera si glorie, dupa urcare pe scara societatii. Probabil ca vom ajunge la un moment dat sa ne fie rusine sa mai vorbim urat de fata cu cei cu care am copilarit si am mancat din aceeasi farfurie la propriu, probabil ca atunci cand vom mai cere un favor unui prieten vechi il vom cere cu inima indoita si ne vom astepta ca serviciul sa trebuiasca inapoiat, ne vom simti datori fata de cei cu care azi iesim la boschetareala si radem.

Ieri a fost misto. Ieri am dansat pentru prima oara un blues cu Barza desi il cunosc de atatia ani si am fost impreuna la atatea petreceri, baute si in atatea cluburi, ieri am mai cunoscut-o putin pe Sandra desi imi este una dintre cele mai bune prietene, ieri am ras cu lacrimi si am baut bere dar… cu gandul ca azi trebuia sa ma trezesc devreme, sa cladesc cariera la care atata tanjesc, sa castig banii de care am atata nevoie sau pe care mi-i doresc atat de tare. Banii mei.

Azi este o noua zi, o zi de vineri cand lumea se uita in agenda sa vada daca putem sa ne intalnim diseara la Cinemateca, zi in care vreau sa am o jumatate de ora pentru problemele Sandrei, jumatate de ora care mi se pare acum atat de pretioasa si care trebuie trecuta in agenda… Agenda pentru prieteni?

Aseara am dansat pentru niste oameni fara speranta, care stiu ca azi poate fi ultima zi, noi cei care trebuie sa ne facem loc in agenda pentru prieteni si pentru maine, si pentru saptamana viitoare, noi care putem sa ne face planuri si noi care putem avea o agenda.

Enfin, mana stanga, tigara si domnisoara

Aseara am avut o discutie la cateva pahare de bere in Coyote. Voi vorbi si despre concertul Jukebox, insa momentan sunt datoare cu o explicatie. De ce trebuie sa fumeze o femeie cu mana stanga? Ei bine dragii mei intrebatori Barza (cunoscut si sub numele de Domnul Victor sau Balzac), Minka, Cezar si Daniel, o femeie trebuie sa fumeze cu stanga pentru ca atunci cand i se saruta mana, intotdeauna o va oferi pe dreapta, care nu trebuie sa miroasa a fum de tigara.

Cu drag a voastra,
Papusa Ruseasca

Boban Marković Orchestra la Sala Palatului

Miercuri dimineata am primit un sms cu o invitatie la un concert de muzica autentic tiganeasca si sarbeasca. Am sarit si am raspuns urgent “vreau si eu”. Prin bunavointa Silviei am ajuns la Sala Palatului (cam tarziu, dar asa se intampla cand ti se decaleaza ziua inca de la inceput).

Am intrat in sala mare, cam goala si care arata extrem de comunist, in sensul cel mai rau cu putinta. Impresia de prafuit, de mizerie, de tristete, maroul acela spalacit, scaune din “velur” imbacsit, o scena urata si fara niciun decor, de vis. Nu m-a interesat prea tare decorul pentru ca stiam ca aveam sa ma simt bine. M-am asezat tacticos pe scaunul galben-cacaniu, imbracata in aceleasi haine cu care plecasem de dimineata de acasa, si a intrat in deschidere o formatie romaneasca. Un tigan care canta dumnezeieste la flaut.

La un moment dat a luat microfonul si a incercat sa spuna ca ne va mai “delecta” cu cateva melodii. Delecta nu i-a iesit, dar ce mai conteaza? La ce talent are nu e nevoie sa stie sa vorbeasca. Deloc. E de ajuns sa sufle.

Imi cam jucau picioarele stand pe scaun in momentul in care au intrat pe scena Boban, baiatul lui si orchestra. Incredibil de frumos, de greu, de energic, foarte, foarte, foarte misto. Am stat ce am stat, m-am uitat in jurul meu, nu era agitatie. In dreapta-fata parca se intrevedea ceva. Aplauze, uuituri, zambet continuu. Pana la urma nu am mai rezistat si am sarit de pe scaun cu riscul sa blochez vederea celor din spatele meu dar fara sa-mi pese prea tare. Pana la urma, cum poti sta jos cand asculti o astfel de muzica, si mai ales live?

Am iesit transpirata de la un concert genial, la care din pacate nu a fost prea multa lume. Sala era mai mult goala insa n-a contat deloc. Nici pentru cei prezenti si nici pentru artisti. Un concert la care am vazut hippies, yuppies, rockeri, o tipa cheala care dansa electro pe muzica tiganeasca, care se misca lasciv sarutandu-si iubitul, ambii putand fi usor catalogati drept ciudati de oamenii unei tari latine mult prea conservatoare.

A fost o seara despre care povestesc cu drag, care mi-a transmis energie, care nu m-a obosit desi m-a tinut in priza. Ar fi mers o bauta dupa, insa cum era miercuri…

Cu drag,

Despre dismenoree?

Va spun sincer ca pana azi ma aflam in acel procent de 70% al femeilor care nu stiu ce inseamna dismenoree. Daca s-a facut si un seminar pe treaba asta, m-am gandit ca e ceva important asa ca m-am apucat sa ma documentez.

Ca sa va scutesc de un Google Search va spun ca dismenoreea este durerea menstruala. Oau. Chiar trebuia sa existe un eveniment pe aceasta tema?

Ei bine, publicitatea merge, BTL-ul din ce in ce mai bine si nu pot decat sa ma bucur ca am fost la un seminar aparent despre nimic, prezentat frumos si neplictisitor de catre doua doamne doctor care aproape au reusit sa nu vorbeasca numai in termeni medicali.

Evenimentul a avut loc la Hilton, si desi nu merg pe zicala “vulpea care nu ajunge la struguri spune ca sunt acri”, trebuie sa precizez ca hotelul mi se pare din ce in ce mai invechit si lasa impresia de prafuit.

Mdea…

Viata in Piso Compartido de Bucuresti

Nu stiu de ce, dar nici nu simt cum trece timpul in noul apartament pe care il voi parasi in curand. Pot sa lucrez, am pofta sa lucrez, spal vasele fara sa-mi fie lene, nu stiu de cate zile sunt aici si nici nu numar, tocmai pentru ca… ma simt bine.

Colegii mei de apartament sunt calmi si imi transmit o energie pozitiva. Lenea colectiva de curatenie, mizeria acceptabila din casa si stilul de viata relaxat ma binedispun. Am ramas sechestrata intr-o zi cand ambii mei “roomies” au plecat si m-au lasat fara chei dar orice se rezolva.

Aproape ca mi-a revenit pofta de scris. Am inceput iar sa fac “scenarii de posturi de bloguri” si sa ma bucur de zilele insorite de primavara precoce. Imi place sa ma uit la catelul cu blana lucioasa care are cotet in curtea blocului, care ma latra cand vin si plec de acasa si care se sperie de mine cand vreau sa-l mangai insa ma asculta cand ii vorbesc.

Am inceput sa citesc din nou si sa las noaptea internetul in voie. Nu mai sunt atat de nervoasa la volan si nu stiu daca toate astea se datoreaza linistii sufletesti pe care mi-o da “piso compartido” de Bucuresti sau zilelor caldute si insorite.

Nu mai sunt atat de stresata si orele au zburat cand am facut acum cateva seri plimbarea Kisselef – Arcul de Triumf – Aviatorilor – Victoriei – Kisselef cu Sandra pe jos. Ma plang mai putin si mai linistit si am mancat mai multe fructe.

Dintr-odata Baneasa nu mi se mai pare la capatul Bucurestiului si nu mi se mai pare imposibil sa ajungi din Baneasa in Pantelimon si inapoi pe timp de zi. Poate ca e apartamentul, poate ca sunt ochelarii mei vechi de soare reparati de Mihai, verisorul Roxanei sau poate ca sunt doar eu. Cert e ca mi-e bine.

Cu drag, din Bucuresti,

Targ de Joburi si nu numai

Incep prin a spune ca nu cred in targurile de joburi. Si acum ca am spus asta ma intreb… de ce ma mai duc? Evident, caut de lucru. Stiu exact ce vreau, in cele mai mici detalii, stiu ca pot insa ma lovesc de lipsa experientei in domeniul ales. Am spus-o de multe ori, decat sa fac un compromis, mai bine plec si fac un compromis in alta parte sau mai astept. Nu cred in targurile de slujbe (ma enerveaza adaptarea oricarui cuvant englezesc care e copiat pentru a fi mai “trendy”) dar vreau sa fiu eu impacata cu mine insami cu faptul ca nu gasesc eu singurica si fara pile desi am incercat totul.

De tot mai multe ori de la o vreme ma gandesc… oare de ce m-oi fi intors. Nici nu visam (urat bineinteles) vreodata ca poate fi atat de greu sa gasesc un loc de munca in Romania, unde piata pe care vreau sa intru este relativ la inceput, o Romanie in care inca nu exista scoli pentru a forma in acest domeniu. V-am pus pe ganduri?

Azi am fost la Job Fest, in interiorul cladirii Cercului Militar National. Mai fusesem acolo. Intotdeauna m-au impresionat cladirile vechi, care au ceva… special, nu numai vizual ci… miros altfel. Miros a ani. M-am plimbat printre standuri, nimic interesant (pentru mine), cu exceptia unei firme de recrutare (ce bine suna cuvantul asta, ma bucur ca se refoloseste, si nu numai in termeni militari). Sincera sa fiu mai degraba ma atragea structura covarsitoare a cladirii decat agitatia din jur.

Am stat putin si am plecat la fel zgribulita cum ajunsesem.

Mai nou, desi sunt bucuresteanca pur-sange (jumatate dobrogeanca, un sfert moldoveanca, un sfert olteanca), am ajuns sa fiu, asa cum imi spunea cineva (si subliniez cuvantul cineva), turist in Bucuresti. Vad altfel Bucurestiul. Imi place mai mult si il redescopar.

De multe ori prietenii mei spun ca nu am ce face tocmai pentru ca in vacante ma despart de grup si ma gasesc in vreo piateta asezata pe jos si scriind lucruri care mi se par semnificative pe moment, sau pentru ca ma duc singura sa ma plimb pe jos, sau pentru ca ma duc la targuri si expozitii, sau pentru ca vreau sa fiu voluntar. Si atunci, stau si ma intreb… oamenii care au ce face, ce fac?

Degustare de vinuri pe Calea Victoriei

Prima mea scriere in acest jurnal al Bucurestiului. Jurnalul meu in Bucuresti. Nu cred ca are rost sa fac o introducere ca la carte pentru ca o introducere va fi intreg continutul. Doamnelor si Domnilor, va prezint… Bucurestiul!

Lumea se tot plange ca e mic, ca e urat, aglomerat (vesnic acest cuvant va fi relationat cu Capitala atunci cand se va vorbi despre ea). Oamenii care spun asta, in mod sigur nu ies din casa sau merg doar pana acolo unde au treaba.

Ieri de exemplu am decis sa ies la o plimbare pe Calea Victoriei. Casa Enescu este un muzeu pe care, cu rusine o spun, l-am vizitat pentru prima oara acum o luna-doua. Aseara, desi tarziu, portile erau deschise, lume multa, lumini. Am intrat, era o degustare de vinuri si coniac.

La plecare am primit un cadou din partea organizatorilor o sticla de vin rosu si una de sampanie. Multumesc. Ideea nu este sa obtii ceva, ci ca se poate. Nu trebuie decat sa iesi din casa pentru a gasi ceva interesant in Bucuresti.

Cu drag,