Stau in fund pe iarba si scriu. E tarziu. E concertul Michael si lumea inca aplauda si tipa. As tipa si eu. Nu mai am energie. Am luat laptopul cu mine in speranta ca voi putea lucra. Nu stiu de ce m-am gandit totusi ca asa ceva ar fi posibil cand vis-a-vis de parcul Tineretului se vede pe doua ecrane mari concertul din ’92.
Vreau sa scriu despre un week-end. Un week-end agitat, plin de nervi dar si superb in acelasi timp. Vineri am fost la Ice Age 3, 3D. Am ras si am mancat floricele pana cand mi s-a facut rau. Apoi am mers la Motoare si am baut bere pana la 3 si ceva, cand m-am indreptat usor spre casa cu… Claire.
Claire este o americanca cu care am locuit in Spania. Dupa cum am mai spus-o, este nu greu, ci foarte greu sa-ti mai poti face proeteni la varsta asta, asa ca nu o pot numi… nici macar amica. Poate o cunostinta, o fosta room-mate. Ideea e ca, desi am rugat-o sa nu vina sau sa mai amane ajungerea ei, joi la ora 6 punct dimineata era la mine in fata portii. Am primit-o nu tocmai fericita si mi-am vazut in continuare de inca vreo doua ore de somn.
Sambata m-am trezit oarecum deprimata pentru ca se ivea un alt week-end de munca si pentru ca, singurica, mi-am mai creat cateva motive de probleme imaginare. Si in depresia mea cu care colaboram destul de greu am vorbit cu Chioara care se pregatea sa mearga la Best. Adica in acea zi in care imi dorisem si eu atat de tare sa merg, dar in exact acea zi cand nu aveam bani suficienti sa-i vad pe Ting Tings.
I-am urat distractie placuta cu o voce nu tocmai fericita. In 20 de minute a venit la mine. Aveam in mana biletele mult-dorite la Best, in ziua a treia, biletele ei. Sincer nu mi-a venit sa cred, nu m-am asteptat si am ramas putin cu gura cascata inainte sa sar in sus de fericire ca un copil care tocmai afla ca merge la Disneyland.
Si acum vine morala pildei: asta inseamna sa ai cu adevarat prieteni, sa-i pese cuiva de tine, chiar daca poate „agenda” nu va permite sa va vedeti atat de des cum ati vrea, important este ca cineva sa inteleaga. Si sa fie langa tine exact atunci cand ai nevoie. Si sa faca exact acel gest care te va face fericit. Singurul gest care ma putea face fericita atunci.
Nu am cuvinte de multumire pentru ca ar fi prea putin. Si nu este vorba despre un concert la formatia preferata, nici de niste bilete prea scumpe la un moment dat. Este vorba despre ceva mai mult. Este vorba despre un om care cu un gest iti dovedeste, inca o data, ca va fi alaturi la bine dar mai ales la greu, un om care intelege si a inteles mereu chiar daca la un moment dat nu mi-am dat seama: Ana.
Ma gandesc inca din liceu sa scriu despre fiecare dintre prietenii mei, unul cate unul. Sunt aceiasi, nici mai multi nici mai putini. Desi eram destul de hotarata sa nu scriu prea sentimental aici, cred ca de data asta nu mai conteaza cum a fost organizat Best Fest, cum s-a auzit sunetul live sau cata lume a fost. Conteaza un gest care face lumea la momentul potrivit. Si a facut-o.
Si pe fundal ramane Michael. Nu sunt trista. Mai are rost sa povestesc acum despre Deja Vu sau despre restul week-endului? Sau mai are rost vreun cuvant?
Nu, nu acum.
Multumesc mult.
Cu dedicatie, prietenie si dragoste,
Un om.
Papusa Ruseasca 