Maraton de filme, ceaiuri si tigari

Intru in pauze de diverse lucruri. In pauze mediatice, cand nu mai vreau sa vad stiri, in pauze de citit (cele mai grave) – cand nu vreau sa vad un rand si, ultima si destul de acuta, pauza de filme. Dupa o experienta neplacuta, acum mai bine de un an, cand am vazut o porcarie la cinematograf, am decis ca avea sa fie inceputul pauzei de filme.

Si n-am mai vazut niciun film cap-coada. O revolta a subconstientului meu, care a stiut ca l-am torturat zeci de minute pentru nicio amintire, pentru o pura pierdere de vreme si a relationat, drept urmare, orice film, cu experienta neplacuta pe care am avut-o.

Imi pica ochii-n gura in timpul in care scriu, insa daca este cu suferinte, pauze si scris, scris sa fie! Pentru ca alta inspiratie tot din nefericire vine si n-am vrea s-o prelungim doar pentru a putea scrie, nu-i asa?

Ei bine, azi, dupa o zi de stat in casa fara alte activitati in afara de prepararea diverselor bauturi “cozy” precum ceaiuri, cafea si cola cu pai, am decis ca este timpul sa vad un film. Si nu m-am oprit decat dupa al treilea. Se pare ca mi-a fost dor fara sa-mi dau seama.

“La Flor de mi Secreto” a fost primul. Am filmul lui Almodovar de aproape un an. L-am vazut astazi fara subtitrare. Mi-a fost greu sa urmaresc diversele accente spaniole si mi-a parut rau ca nu am prins toate subtilitatile filmului, mai ales ca este un rezumat, pe alocuri, pentru multe alte filme ale spaniolului. Consider ca toate filmele lui Almodovar este bine sa fie privite in momentele potrivite de depresie, pentru a te prinde si mai tare si pentru a-ti ramane definitiv intiparite in minte. Merita.

Aveam nevoie de o pauza inainte sa trec la urmatoarea pelicula, asa ca am revazut “The September Issue”. Prima daca cand l-am vazut nu cred ca eram pregatita. Am fost obosita si fara chef, asadar abia in seara asta am reusit sa surprind frumusetea Annei Wintour si sa intru in fiecare scena. A doua vedere a fost cu noroc, am reusit sa iau esentialul si sa ma deconectez.

Dupa ce am cumparat povesti, Mona m-a intrebat daca am vazut “Filantropica”. I-am raspuns ca da. “Poate ca ar trebui sa-l revezi”. Cand mi-a spus asta am zambit, gandindu-ma ca in mod sigur nu-l voi revedea prea curand, asa cum in mod sigur nu voi vedea vreun film in viitorul apropiat, fiind in pauza de vizionari. Nu ma asteptam sa ma surprind asa. Dupa filmul american am luat vechea incapatoare cu cduri si am inceput sa studiez fiecare titlu, alegand canteva pelicule grele, pe care m-am bucurat enorm ca le am si sa le regasesc. Pe ultima fila a aparut “Filantropica”. Am lasat pentru alta zi filmele pe care le alesesem.

Incet-incet lucrurile isi vor reveni la normal, asa cum se intampla de fiecare data. La normalul meu, evident. Mi-a placut sa stau cu mine si mi-am vorbit ca unui om mare.

Cu drag,
O papusa care a reusit sa se uite din nou la filme

Varsta potrivita

Exista o varsta potrivita pentru mai multe actiuni. Citesc cu nesat presa glossy din Romania luna de luna si pe cea internationala (aka Vogue & Elle) atunci cand am ocazia. La o saptamana de la implinirea varstei de 27 de ani – va rog sa nu confundati aniversarea cu senzatia de intrare in celebrul si mult descrisul “Club 27” – m-am reintalnit, in editia de septembrie a Elle Romania, cu Amy Winehouse. Si ma gandeam… poate ca exista o varsta potrivita si pentru a muri.

27 e aproape de 30, pana acum ai avut timp sa demonstrezi destul de multe lucruri, iar daca esti si talentat sigur ai intrat in atentia cuiva, sigur te cunoaste deja mai multa lume decat stii tu. Deci esti cineva.

Si totusi, la 27 de ani esti si mai aproape de 30, si mai aproape de perioada cand lumea se asteapta sa fii “cu capul pe umeri”, esti aproape insa nu inca acolo. 28 nu suna la fel de bine ca 27. 7 este, nu-i asa, o cifra magica, iar 27 este multiplu de 3. Alta cifra cu rezonanta, ca sa vezi!

La 27 esti in floarea varstei insa te apropii de o alta varsta. Cea de-a doua etapa, infricosatoare (pentru mine, cel putin) si in care lumea asteapta din ce in ce mai multe de la tine. Si te sperii, poate. Si te poti speria atat de tare incat ajungi in alta lume.

Esti la granita. Esti inca tanar in adevaratul sens al cuvantului, nu pe deplin matur si in transformare. Unii au decis ca este varsta potrivita pentru a muri. Poate ca este: pana acum ai demonstrat destul de multe, ai prieteni buni dintre care pe unii ii cunosti de cel putin 20 de ani (cum am ajuns aici, atat de repede?), poate ca esti in ascensiune si in ceea ce priveste cariera, oamenii au incredere in tine si asteapta lucruri. Si poate ca pun presiuni. Ai experienta de viata, implicit cel putin una oarecare in dragoste – iar daca ai trecut si printr-o relatie toxica, de iubire neimplinita, cu atat mai bine – esti cineva.

Poate ca acum arati mai bine decat ai aratat vreodata, indeplinesti toate calitatile, ai bifat atat de multe lucruri, poate ca este apogeul vietii dupa care urmeaza o oarecare monotonie (28 nu suna la fel de bine ca 27, cum spuneam), poate ca este varsta potrivita…

Pot intelege, asadar, de ce unii au decis sa paraseasca scena vietii in plina glorie, la 27, insa nu-i pot sustine in decizia lor. Chiar daca poate, pentru unii, dupa 27 putea urma declinul. In viata nu este intotdeauna ca-n tenis.

O papusa de 27 de ani

Nimicuri

N-am mai scris de ceva vreme in jurnal. Vorbeam cu cineva despre asta si imi spunea ca blog-ul ar fi de fapt ceva confesional. Asadar, atunci cand treci prin niste perioade mai putin roz si ai nevoie de ascultare, te adresezi jurnalului virtual.

Sa inteleg ca n-am mai scris pentru ca mi-a fost prea bine? Nu pot spune ca lucrurile merg ca unse in viata mea, as putea relationa lipsa mea online cu faptul ca am scris ultima data intr-o pasa proasta, peste care am vrut sa trec, si astfel, pe principiul “ceea ce nu mai vezi vei uita la un moment dat” am ocolit binisor paginile pe care in alte dati le frecventam si le simteam aproape.

De ce scriu astazi? Scriu pentru a-mi face reintrarea in lumea virtuala si pentru a ma convinge pe mine insami ca mi-e dor de scris, mi-e dor de nimicuri, de critici si de scris personal.

Am in minte zeci de revolte, carti citite si intamplari cu mare, dragoste si vara. Bine v-am regasit!

Vizita de presa 2 – Covasna

Am avut un week-end minunat. La propriu. Covasna este, pentru mine, un loc foarte special. Aici am venit impreuna cu bunicii mei multi ani la rand. Mi-ar placea tare mult ca in aceasta vara sa am o saptamana cu mofete si plimbari lungi acolo, alaturi de prietenii mei si de inca cineva care a reusit sa ma supere atat de tare astazi incat incep sa recalculez anumite planuri… singura. Dar sa trecem peste amanunte.

Am plecat in vizita de presa (termen pe care il folosesc de cand ma stiu ca la carte si de care rad colegii mei mai jurnalisti decat mine, care numesc vizita mea de presa “deplasare”. Refuz!). Problema mea cea mare este trezitul devreme. M-am gandit ca voi trece si peste asta si voi dormi linistita in autocar. Singurul lucru pe care nu-l luasem in considerare in acel moment este ca, la ora 6:00, este inca noapte, deci si mai deprimant.

Am reusit sa ma urnesc si sa ajung la Ateneu (punctul de intalnire) la ora stabilita – sambata, 7:30. Uf… La 8 am plecat catre destinatie. Cateva ore mai tarziu ajungeam in Covasna, intr-un decor de vis, cu o vreme de vis – mai cald decat in Bucuresti, soare incredibil si zapada exact cat trebuia.

N-am apucat sa ne instalam bine in camera hotelului Clermont (impreuna cu colega si prietena mea Oana), pentru ca am si fugit la… tratament. Mie mi-a revenit un masaj Sabai, cu pietre vulcanice.

Cand am auzit prima data despre aceste tipuri de terapii m-am gandit ca e frectie la picior de lemn – ce poate sa fie asa de misto la un masaj cu pietre?

Cand am fost in Tenrife, acum doi ani, am adus si cateva pietre vulcanice fine, pe care le pastrez in baie ca decor. Ei bine, cand am inceput masajul mi-am dat seama ca am gresit din nou, pentru ca nu am avut rabdarea sau cel putin curiozitatea sa ma lamuresc in legatura cu masajul cu pietre calde.

Dupa o ora si jumatate in care doamna Irina s-a ocupat de fiecare particica a corpului meu, de la talpi la fata, am uitat de orice grija, de orice stres sau ganduri pe care nu mi le doream prea tare. Trei tipuri de pietre dintre care unele circulare, sferice. Nu pot sa descriu cu exactitate senzatia pentru ca… trebuie sa incercati pentru a intelege. Da, intr-adevar, relaxare totala.

Am plecat cu o senzatie de bine, oarecum ametita de la masaj si m-am intors in camera destul de intunecoasa (din pacate, si, tot din pacate, fara vedere la peisajul superb ardelenesc) unde Oana incerca un somn de dupa-amiaza.

Dupra tratamentul Oanei am plecat la o plimbare lunga pana in centrul Covasnei. Orasul poate parea trist pentru cineva care nu stie cum arata aceasta zona vara. Pe timpul iernii nu sunt turisti, iar localnicii… ii numeri pe degete. Ne-am oprit la o carciuma ieftina, unde atmosfera ne-a dus catre discutii destul de strong despre viata, relatii, prietenii…

Asadar, sambata program de voie. Nu am ce sa le reprosez organizatorilor – cele trei PR-ite de nota 10: Dana, Isa si Ioana. Seara cina delicioasa si, din nou, program de voie. La mine a insemnat somn de pe la 23:30. M-am trezit in mijlocul noptii cu o durere incredibila de cap.

Duminica micul dejun apoi conferinta de presa. BTL ne-a prezentat ultima lor inovatie in materie de beauty: Exilis, un aparat cu doua functii extrem de importante – una, si cea mai interesanta din punctul meu de vedere, care lucreaza in profunzimea stratului de grasime, topind-o. Practic aparatul incalzeste grasimea transformand-o in stare lichida, fara sa distruga celulele. Sper ca am fost destul de pe inteles. Cea de-a doua functie, mai putin interesanta pentru mine personal in acest moment, de intinerire si respectiv tonifiere a pielii.

Prezentarea tinuta de cehul Tomas, desi a durat aproximativ o ora si jumatate, a fost extrem de interesanta si interactiva. Trebuie sa mai precizez ca grupul cu care am fost, colegele mele de la trusturi si publicatii concurente, au avut intrebari pertinente, care au adus sare si piper discursului.

N-am testat aparatul insa una dintre colegele mele de breasla (ador expresia asta a limbajului de lemn jurnalistic) a facut-o si ne-a impartasit impresiile – numai de bine.

Dupa-amiaza un gratar de toata frumusetea, cu muzica lautareasca pe fundal si hore in zapada. Am plecat cu bateriile incarcate catre un Bucuresti nins si trist.

In autocar m-am simtit ca dupa o tabara, cu cantece si foarte multa galagie productiva. Halucinanta poate?

Vorbeam despre PRi astazi si am ajuns la o concluzie cu care toata lumea a fost de acord: iti trebuie stofa. Nu e de ajuns sa iasa totul ca la carte, sa stii teoria perfect, sa stii sa te prefaci. Mai trebuie ceva – un anume tip de personalitate, o anume rabdare si reactii care nu se pot studia, venind la pachet cu tipul de personalitate despre care vorbeam.

Fetele care au organizat deplasarea (sic!) au avut ce a trebuit.
Nu pot decat sa le multumesc pentru ca m-au readus la Covasna si sa le multumesc pentru faptul ca, si datorita lor, m-am relaxat si m-am simtit minunat. Si, in plus, am fost cu Oana. As mai avea de povestit insa ma opresc aici si ma intorc la alte scrieri.

Cu drag,
o papusa ruseasca foarte rar relaxata

Diavolul sta in detalii

Desi nu pot spune ca am o stare prea buna – ba chiar sunt plina de draci maxim, voi incerca sa scriu, pentru ca este, probabil, singura zi in care o pot face.

Azi-dimineata mi-a venit un gand pe care am simtit nevoia sa-l transpun in cuvinte, la mine in jurnal.

Dupa un deadline criminal care mi-a mai mancat cateva zile din viata, azi m-am trezit ca o printesa la 9 si am inceput pregatirile pentru o noua zi de munca, munca la care mi-am planuit sa nu ajung inainte de 11:30. Zis si facut.

Am ajuns la capitotul meu preferat, care include un beauty case destul de impresionant si, neaparat, un pachet de kent 8. Ei bine, dimineata sa spunem ca nu sunt chiar cea mai frumusica, asa ca abia astept “the next step”, acela in care “buna dimineata” se transforma in “papusa ruseasca”.

Mi-am apris tacticos o tigara si am inceput ritualul aproape neschimbat din fiecare dimineata. Nu are rost sa va explic toti pasii pe care toate doamnele si domnisoarele care citesc aceste randuri ii cunosc, si care pe domni nu ii intereseaza nici cat negru sub unghie. Negru sub unghie? Hmm…

Ideea este ca, dupa ce am terminat de aplicat toate brand-urile (v-am mai spus, cred, ca sunt sclava marketing-ului din cand in cand), m-am privit de departe in oglinda si mi-am zambit: “mult mai bine”.

Tin minte comentariile pe care le faceam adesea atunci cand ma uitam la filme ori, clasic, la telenovele: “da, ma, asta sta fardata in casa, s-a trezit cu ruju’ direct, ce sa-ti povestesc”.

Desi terminasem programul de beauty pe dimineata de vineri si as fi putut sa plec linistita, am mai stat putin. Doar pentru a sta fardata in casa. Ciudat? Poate. Dar, pana la urma, de ce sa nu ma fardez cand stau in casa daca acest lucru ma face sa ma simt mai bine?

Pana la urma, asa cum mi-a spus la un moment dat un ardei gras rosu, diavolul sta in detalii… nu-i asa?

O papusa imperfecta.

I truly am a beauty blogger… so I say

Cred ca nu mai e nicio surpriza pentru voi, cei care destul de des intrati in jurnalul meu: sunt putin addicted to beauty. Nu stiu daca este vorba despre job sau despre altceva, dar… sunt mare fan a tot ce inseamna glossy.

Navigam pe ici pe colo si am descoperit un banner cu un titlu dragut: “I’m a beauty blogger”. L-am luat frumusel si l-am pus la mine in jurnal. Nu neaparat pentru promotie (desi n-ar strica deloc), cat pentru faptul ca arata bine. Asa ca, dragele mele, astept sa vad si cate dintre voi sunt beauty blogger-ite (pentru ca wannabe beauty cred ca suntem cu toatele… nu stiu cat de blogger-ite in schimb…).

Iata-l:

Cam atat dupa o saptamana agitata, dupa un week-end oarecum ciudat, care mi-a adus anumite amintiri de care nu pot spune ca aveam nevoie, si dupa un shopping spree pentru cadouri – nu mi-am imaginat vreodata ca poate fi atat de greu sa gasesti o pereche de manusi taiate, din dantela…

Astept o saptamana mai linistita (desi sunt sigura ca nu va fi), astept o dupa-amiaza cand voi apuca sa-mi cumpar puloverul gri, simplu, cu nasturi, pe care mi-l doresc de multa, multa vreme, si cele cateva bentite pentru par, pe care le voi pierde la fel de repede cum le pierd pe toate.

Va imbratisez cu drag si merg sa ma conving sa plec la alergat.
o papusa

Hmm… o femeie

Am stat putin sa ma gandesc ce titlu sa pun acestei scrieri si pana la urma a ramas rezultatul pe care il cititi mai sus. Este o zi ca oricare altele, cu multa munca, fara timp liber, dar mereu in compania placuta a cuiva. Am plecat de la birou pe la 7, catre un eveniment Avon.

Stiu, acest jurnal de Bucuresti a inceput ca unul unde as fi vrut sa demonstrez tuturor ca orasul meu este mult mai interesant decat ar crede unii, un loc virtual (sau poate ca nu), in care sa povestesc despre evenimente, in care sa ma abtin de la critici si in care… sa ma detasez putin de mine.

Nu am reusit. Rezultatul este inca un jurnal, dar de data aceasta mai putin personal.

Si va povesteam de Avon. Care a lansat in aceasta seara campania de primavara. Mai putin important. Ceea ce vreau sa spun este ca, desi de obicei evit sa vorbesc despre persoane publice, de data aceasta simt nevoia sa o fac, pentru ca este vorba despre… o femeie… o femeie misto.

Putin plictisita si oarecum obosita, am asistat la finalul unui spectacol de dans dragut, care a reusit sa-mi provoace niste sentimente si senzatia de furnicaturi datorita valsului rusesc de pe fundal. Si privirea mi-a fugit, inevitabil, catre Andreea Raicu. Andreea Raicu pe care am vazut-o in seara asta pentru prima data live.

Mi s-a parut intotdeuna o femei interesanta, cu trasaturi fine, o femeie care nu este frumoasa dupa anumite tipare, dar care are ceva…

Postura impecabila, zambet discret. La finalul relativ emotionant al programului dansatorilor, am vazut-o cum s-a cutremurat ascuns si cum i-a alunecat usor privirea in gol. I-am zambit.

M-a impresionat un om in seara asta. Daca uneori ai impresia ca nimic nou nu se poate intampla la un moment dat, sau daca ai senzatia ca nu poti avea nimic de invatat din anumite situatii viitoare pe care le crezi previzibile… ei bine… te poti insela.

Tocmai de aceea am decis sa nu mai judec, sa nu ma mai stramb dinainte, sa nu ma mai grabesc mereu. Pentru ca toate se rezolva, pentru ca nu le stiu pe toate, pentru ca nici macar nu stiu prea multe.

Azi am vazut o femeie… care nu a intarziat la un eveniment, care a asteptat zambind linistit sa ia microfonul, care s-a emotionat pret de cateva secunde, si care si-a pierdut privirea. Si… pana la urma… conteaza chiar atat de mult cum o cheama? I-as fi zambit oricare ar fi fost numele ei…

Cu drag, dragii mei,
o papusa ruseasca

ps: Fotografia cu coperta ELLE nu a fost aleasa intamplator. ELLE, numarul pe decembrie, care are o alta insemnatate pentru mine…

Efect 30. Sau 25

E duminica seara. Vad cum una dintre prietenele mele… sau fostele mele prietene tocmai a intrat pe yahoo. Stau in pat, e pauza. Azi n-am iesit din casa. Mint. Am iesit in curte sa duc gunoiul. Stiu, nu e foarte glossy. Am refuzat sa ies pentru a vedea primul episod din Efect 30. Abia asteptam. Vazusem reclama, teaser-ele, machetele din reviste, nu puteam sa pierd primul episod.

Femei. 30 de ani. Probleme. Aproximativ aceleasi cu ale noastre. Viata nu e tocmai cum as fi crezut la un moment dat ca va fi. Nu mai este gasca de prietene care iesea pe la 20 si un pic de ani in club, nu mai sunt nici macar cele 4 prietene care ieseau intr-o vreme la benzinarie, iarna, la un ceai. Nu mai sunt nici macar doua. Si mi se pare mai mult decat trist sa ajungi nu la 30, la 25 de ani sa-ti dai seama ca nu te mai leaga nimic de un loc, de un oras, de o tara, ca nu mai ai oameni in jurul tau.

Nici macar nu mai are importanta a cui e vina, cine n-a pastrat legatura, cine a gresit sau ce a facut. Pana la urma… ce a facut? Conteaza doar ca ma gandesc cu o oarecare tristete si nostalgie ca, peste 5 ani, atunci cand voi simti si eu efectul 30, nu voi avea cu cine sa-l impartasesc, pentru ca fiecare e prea interesata de propria viata, atat de aglomerata, ca sa mai observe problemele, dorintele ori rugamintile silentioase ale celeilalte.

Am 25 de ani si pentru prima oara recunosc… in scris: nu mai am prietene. Cu toata stima, cu tot respectul si cu tot dragul de departe, nu-mi ramane decat sa va spun: mi-e dor de voi.

Cu drag,
eu, cea din liceu.

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

Dragostea dureaza trei ani. Sau e o iluzie

Fara foto

Sa spunam ca am o zi mai proasta. O zi mai foarte proasta. Prietenii mei nu se mira in mod sigur la citirea acestor randuri, cred ca s-au obisnuit cu faptul ca raman “a moody bitch”… ca sa citez un american.

Si da, sar de la una la alta pentru ca asa am chef si pentru ca aici scriu aproape cum vreau. DECI. Revenind la subiectul principal, Bucuresti. Ieri am reusit, in sfarsit, sa ajung la piesa de teatru “Dragostea dureaza 3 ani”, la Motoare. 25 lei biletul, inghesuiala mare. Am reusit sa ma fac putin de ras (dar sa nu intram in detalii).

Iar scriu din draft in draft si nu se mai leaga nimic. Trupa D’Aya este foarte misto, iar Cristi Iacob si Adriana Trandafir impreuna cu ceilalti colegi mai putin cunoscuti momentan fac toti banii.

Putin misogina pe gustul meu, a reusit totusi sa ma binedispuna si sa ma tina zambind pana la final. Atmosfera de teatru de la Motoare este minunata, exact asa cum ma asteptam. As fi preferat totusi sa stau pe jos.

Am plecat pe Lipscani la o vorba, apoi am ajuns in El Comandante Junior. Este incredibil cum acest club mic este mai plin martea decat vinerea sau sambata. Am baut cate un shot, am socializat la nivel primar si am plecat somnoroasa si infometata catre casa.

V-am spus totusi ce zi proasta am avut azi? Uneori urasc zilele de miercuri. Sau de luni. Sau de marti. Sau…

Cu inima stransa dar cu drag,

Hala Hollywood citit spanioleste sau Manichiura Jessica

Azi. In sfarsit incep cu “azi”. Reusesc sa scriu azi. Am avut doua zile extra-pline si superbe. Mai rar asa o avalansa. E de bine. Azi am fost la Om Shanti Spa & Wellness, undeva in Cartierul Francez. Un SPA la care in cazul in care nu-mi gasesc un sponsor extra potent din punct de vedere financiar (pe care insa nu-l caut), nu voi avea resurse sa merg.

Am ajuns, m-am reintalnit cu cateva jurnaliste pe care le cunosteam, am socializat si am vizitat centrul de relaxare si infrumusetare. Desi nu era curent (se intampla si la case mai mari, nu-i asa?), am vazut suficient cat sa estimez niste preturi si sa-mi formez cateva pareri. Cinci stele. Curat. Frumos. Profi. Primitor. Relaxant. Imbietor… tare imbietor.

Am ascultat-o pe Jessica “The First Lady of Nails” care m-a cucerit definitiv cu accentul ei romanesc in americana si cu accentul american in romana, cu puterea extraordinara de a fi (si nu doar parea) naturala, cu imaginea impecabila si cu optimismul, increderea si charisma debordante. Frumos. M-am simtit in largul meu, am vazut-o facandu-i unghiile unei cantarete pe care n-o cunosc, n-am mai vazut-o/auzit-o/nimic-o niciodata (romanca). Am invatat cateva tipsuri excelente si am ascultat povesti de viata care ar pune pe ganduri pe oricine.

Mi-a placut cum numeste “pravalie” salonul de manichiura de cinci stele plus pe care Jessica il are in Los Angeles si caruia ii calca pragul numai nume gen Demi Moore, Madonna, Tyra Banks, Scarlett Johansson si… multe, multe altele. M-a impresionat cand ne-a spus ca in “pravalie” lucreaza in marea majoritate romance, cateva armence si rusoaice si doar vreo 2 americance.

Desi mi-am propus sa scriu in general punctual despre evenimentele la care merg, Jessica este nu doar un personaj si o personalitate, ci un om, o romanca despre care merita sa vorbesti, indiferent de context. Am zis.

Evenimentul a avut cateva greselute (nu putem fi perfecti) cum ar fi lipsa scaunelor – s-a rezolvat rapid, disparitia PR-ilor din peisaj aproape de finalul evenimentului cand lumea vrea sa-si ia “la revedere”, sedinta de manichiura putin prea lunga pentru rabdarea si timpul invitatelor si invitatilor, s-a terminat apa plata!

Dupa mai bine de doua ore de stat pe bara, am iesit, am dat cele 40 de telefoane urgente si mi-am aprins si mai urgent o tigara pe care nici n-am simtit-o. Daca in general fumez de placere, cred ca acesta era momentul in care simteam o nevoie acuta de nicotina.

Am umplut masina de fete, am ras cu gagicile de la Edipresse pana la Victoriei cand fiecare a plecat in redactia sa, respectiv biroul. Acum reusesc in sfarsit sa scriu “azi”. Azi am o zi minunata care va continua la fel de minunat, mai ales daca nu ma vor mai strange putin enervant pantofii mei turcoaz.

Cu mare drag,

Si luni, si marti, si miercuri, si miercuri, si miercuri

Ieri am avut o zi plina 100%, asa cum imi plac mie toate zilele saptamanii si asa cum sunt cam toate zilele mele de cateva luni incoace. Dupa munca de birou care devine din ce in ce mai solicitanta si mai misto, am fost la un eveniment TONICA. Am ascultat cumintica tot ce au avut de spus sponsorii – Kandia si Panasonic si specialistii.

Ca de obicei, agenduta in mana, contacte, contacte, contacte. Andreaa, PR-ul Tonica, desi o tipa fara experienta, s-a comportat exemplar si a fost o gazda minunata. Imbracata profi, fardata misto, buricul acoperit, discurs bine pus la punct. A stiut cand sa intrerupa si in ce fel, s-a descurcat de minune.

Dupa Chianti Cafe (Titulescu) am mers la Cuando pentru a o cunoaste pe Cristina, PR la o companie de muzica. Schimb de numere de telefon, socializare cu un editor de la Joy si drum in viata.

Am ajuns la Dany tarziu, am stat pana si mai tarziu, am vorbit tot despre munca, am vazut o noua strategie de marketing pe care au adus-o in Romania Alexandru Minca si Cezar Dimache, doi tipi de care cu siguranta veti mai auzi (cei interesati de marketing). Am ajuns acasa obosita moarta, m-am trantit in pat si am visat numai strategii de PR si organizare de evenimente, sali si parteneriate.

M-am trezit cu gandul la ce trebuie sa fac azi si ca trebuie sa incep sa ma organizez mai bine. Am ajuns la birou. O noua zi incepe.

Cu drag,

Cartea care nu m-a trecut prin facultate

Aseara am terminat de citit o carte absolut GENIALA. Cand pun mana pe o carte buna e sarbatoare. Am mancat primul capitol pe nerasuflate. Imi venea sa o pup pe Alison Theaker. Daca citeam in ’98 cartea, atunci cand au fost facute studiile despre media de toate felurile, probabil ca as fi zis “mda…”. Si la data aceea oricum nu cred ca as fi inteles nimic. Citind-o acum, mi-am dat seama ca tot ce a zis femeia asta mult prea desteapta s-a adeverit. Cuvant cu cuvant.

Am luat cartea “Relatiile eficiente cu mass media” de la Libraria Eminescu, librarie unde gasesti carti extrem de misto si unde am lasat si ultimii bani pe “Eticheta si Protocol” de Mariana Mion Pop. Cea din urma costa 40 lei si abia astept sa am timp s-o rasfoiesc. “Relatiile eficiente cu mass media” a costat 17,51 lei, prea putin (dar totusi spre fericirea mea) pentru o carte atat de buna.

Nu-mi vine sa cred ca am trecut prin Facultatea de Jurnalism si ca aceasta carte nu mi-a trecut prin mana decat sub forma de fragmente de prin manuale. Cineva n-avea interes sa ne-o recomande. Probabil pentru ca nu este de la editura Xulete cu care lucreaza profesorii…

Desi am mai gasit fragmente din Relatiile eficiente, cartea merita citita integral. Fara mii de carti la bibliografie, o lucrare scrisa de 3 britanici (cred) – Alison Theaker, Michael Bland, David Wragg, curat, frumos, cu niste anticipari istorice incredibile. Usor de citit si inteles, oricine vrea sa invete sau sa-si consolideze cunostinte despre jurnalism in primul rand si PR in al doilea, o va citi cu placere.

Traducerea lui Nicu Pana este de exceptie. Notele si prefata sunt excelente. Mi-ar placea sa vad o reeditare actualizata insa si mai tare mi-ar placea sa o aud pe Alison Theaker vorbind.

Si pentru ca am adus vorba de traducatori, am incercat si “Modele ale Comunicarii” de Denis McQuail si Sven Windhal, tradusa de Paul Dobrescu. Sunt convinsa 100% ca aceasta carte este net mai usor de citit in engleza. Traducerea este incredibil de greoaie, pana intr-acolo incat folosirea cuvantului “comunicare” mi se pare la misto. Cu parere de rau, o carte buna devenita aproape neinteligibila, la modul ca mi-am pierdut concentrarea si am ajuns sa citesc aceeasi fraza de cate patru ori pentru ca mintea imi zbura departe. Am ajuns pe la pagina 70 si am renuntat cu parere de rau.

Asadar, lectura de week-end sau de metrou: “Relatiile eficiente cu mass media”. Frumos!

Cu drag,

Diva (nu, nu cea din mine)

Reclama la tv: “Diva, prima revista saptamanala glossy”. Glossy. Glossy. Gloooooooooosyyyyyyyyyy. De data asta ma simt vizata si documentata. Si ar trebui sa aduc aici si documentarea mea, facuta pentru lucrarea de diploma ce a avut in prim-plan revistele glossy. 111 pagini despre glossy.

Poate candva voi publica si o parte din acea lucrare de 10 de care sunt atat de mandra. Da, am luat 10 dupa o munca de 6 luni in care am citit, m-am documentat de-adevaratelea, am mers pe la redactii, am stat de vorba cu profesionisti, si sunt mandra de 10le meu obtinut prin munca. V-am spus ca am luat 10? A, da scuze, uitasem. Am luat 10 pentru lucrarea mea despre presa glossy din Romania.

Ma intreb daca cei care au pus bazele revistei Diva au facut macar… 3 luni de documentare. Sau macar una. Daca stiu ei ce inseamna glossy. Daca ii intereseaza macar. Ei bine, poate ca nu stiu si nici macar nu-i intereseaza sau poate ca din contra, stiu foarte bine si a fost (si este) o campanie foarte inteligenta (cu permisiunea dumneavoastra dragii mei, ma indoiesc). O campanie inteligenta presupune determinarea oamenilor sa cumpere. Am mai spus-o, sunt un client dificil insa abia asteptam sa cumpar Diva.

Benzinarie. Noaptea. Diva. Divaaaaaaaa!!! 3 lei. Cumparat. Masina. Rasfoit repede si cu mari asteptari. 2 minute mai tarziu. Dezamagire. Prima revista saptamanala glossy din Romania este de fapt… inca o revista glossy saptamanala, cu tenta paparazzi.

Nu stau sa analizez nici redactia, nu ma intereseaza nici macar de cine apartine (trustul), insa ma intereseaza faptul ca am fost pacalita. Eu si multi altii sau mai precis multe altele, pentru ca, asa cum deja ne-am dat seama si studiile o arata, femeile sunt cele mai mari consumatoare de presa glossy.

De data asta, daca alte gunoaie reviste paparazzi sunt adresate in egala masura publicului masculin si celui feminin, Diva este o revista glossy cu tenta paparazzi special pentru femei. Vai, multumesc.

De cand scriu “public” si trebuie sa precizez ca nu-mi place, si cu atat mai putin prietenilor mei apropiati care-mi cunosc stilul, incerc sa ma abtin de la a critica. De data asta m-am simtit pacalita de o campanie, de un slogan despre care, dupa cum v-am spus, nu stiu daca este pus la intamplare sau intr-adevar bine gandit. Poate ma ajuta Gadjodillo sa ma dumiresc.

Am o politica a firmei (firma = portofelul meu) – nu cumpar gunoaie. Cand spun gunoi includ multe publicatii, nume pe care nu le voi preciza pentru ca cine este pe aceeasi lungime de unda cu mine stie foarte bine despre ce vorbesc. Gunoaiele imi fac insa de multe ori cu ochiul (doar din punct de vedere profesional… daca am o profesie) si sunt achizitionate de multe dintre prietenele mele. Asta din pacate sau din fericire. Din pacate pentru ca regret ca nu toata lumea a terminat Jurnalismul pentru a nu mai fi atat de naiva, si din fericire pentru ca ajung si in mainile si ochii mei fara a fi nevoita sa le platesc. Si daca stau bine sa ma gandesc, chiar daca nu le-ar cumpara ele (prietenele), tentatia tot nu ar fi atat de mare incat sa apelez la “firma”.

Bun. M-am lamurit. Diva = inca o revista pe care nu voi (mai) da niciodata banii. Si la mai multe!

OOOooooo… DUREX

Abia asteptam sa ajung la un calculator si sa va povestesc despre evenimentul la care am fost astazi. Ieri, cand am primit invitatia ma gandeam ca o sa fie putin plictisitor. Din nou note to self: nu mai avea preconceptii despre niciun eveniment, indiferent pe ce tema se anunta a fi.

Am ajuns la Brown Sugar pe Primaverii (vis-a-vis de City Grill), pe care l-am reperat destul de greu pe harta ieri. Rusinica pentru site, barul e dragut, merita si el o pagina web. A! La Brown Sugar nu aveau zahar brun. Rusinica x 2.

Am fost intampinata de o echipa extrem de draguta si zambitoare. Au vorbit doamna Aurora Liiceanu si Anca Musat din partea Durex – Marketing Manager. Anca este o tipa creata, blonda, care ajutata de un slide foarte bine pus la punct si interactiv a tinut un discurs in care si-a dovedit abilitatile de speaker (eu as folosi cuvantul “orator” dar observ ca nu mai e “fashionable” sa vorbesti in termeni romanesti), si-a dovedit experienta in comunicare si implicit in marketing.

Anca a fost fardata corect, coafata frumos, un singur minus: vestimentatia – bluza neagra de sub sacoul cu maneci trei sferturi in carouri alb-negre era putin prea scurta, “cu vedere la buric” ca sa vorbim pe romaneste, asa cum imi place mie.

Doamna Aurora Liiceanu a fost imbracata de zi, fin si cu o palarie la care avea prinsa o brosa asortata perfect. Ciorapii cu model plasa (nu, nu tip pitzi) mi s-au parut bine alesi, dandu-i un aer de “abordabil”. Discursul doamnei l-a completat excelent pe cel al Ancai Musat.

In cadrul evenimentului a fost prezentat noul produs Durex, unul creat special pentru femei de data aceasta, gelul “Play O”.

Dupa prezentare, dupa intrebari (unele putin rautacioase insa justificate si care si-au gasit raspunsuri bine argumentate) au venit cateva gustari care nu mi-au stat in gat tocmai pentru ca organizatorii au stat la masa cu participantii, au intretinut conversatia si au stiut cum sa-i faca pe invitati sa se simta bine. Sunt sigura ca nu sunt singura ce ramas cu aceasta impresie.

Multa lume la eveniment, barul a fost bine ales, central si destul de usor de gasit. Am fost placut surprinsa cand am gasit si jurnalisti “high society” (pot oare sa spun asta?).

Spre deosebire de alte evenimente unde locul este ori prea mic ori prea mare, ori prea inghesuite scaunele ori prea multe fara ocupanti etc, in Brown Sugar folosirea spatiului a fost una bine gandita, care nu a dat impresia nici de gol nici de prea plin, ci de relaxare.

Lumina si sonorizarea au fost ok, cred ca si organizatorii au fost multumiti de cum a decurs totul.

Va spuneam de “Play O”, pentru mai usoara obtinere a orgasmului la femei – senzatii de rece-cald alternativ dupa cum a fost descris. L-am primit intr-o punga, alaturi de o cutie cu bomboane de ciocolata ce-mi fac cu ochiul din geanta. Si produsul Durex imi cam face cu ochiul sincera sa fiu. Va spun impresii O sau OOOOoooooo dupa utilizare.

PS: Sa fiti cu ochii si pe campania de publicitate realizata de McCann Ericsson care va incepe cat de curand.

Pana atunci, va pup cu drag,

Interviu cu Mihaela Bilic

Fitto Cafe. Floreasca. Greu cu locurile de parcare. Am ajuns la marele fix, 11:05. Printre putinele evenimente care chiar incep la ora stabilita.

Mihaela Bilic, nutritionist (cea care a “slabit-o pe Teo), a vorbit despre cartea ei, cea (sau cel?) mai bine vanduta din Romania in 2008, mai bine decat Harry Potter (comparatia mi s-a parut prea misto) – 100.000 de exemplare.

Am primit cartea care nu e foarte ieftina – 50 ron, dar care arata foarte glossy. Tipa a spus niste chestii extrem de interesante, pe care nu le mai auzisem si a raspuns prompt, frumos, documentat si detaliat la toate intrebarile jurnalistilor mai mult sau mai putin experimentati si/sau inteligenti. Unele intrebari au fost de toata jena.

Sunt sigura ca succesul nu s-a datorat numai cunostintelor temeinice pe care le are autoare in domeniu, ci si asistentei sale care se ocupa de PR dar si charismei Mihaelei Bilic.

Draguta locatia, bine organizat, totul la timp, abia astept sa citesc cartea.

Cu drag,

Lansare Dorin Negrau

Chiar daca nu le organizez inca, cel putin particip. Despre evenimentele din Bucuresti vorbesc. Aseara la Ion Dacian (Opereta, langa TNB) a avut loc lansarea colectiei CHICkitch ( nu stiu daca “kitch” este voit scris asa sau cineva a uitat un “s”) a cratorului de moda Dorin Negrau (scriu cam in clisee, hmm…).

Desi in general primele randuri sunt rezervate vedetelor (?), de data aceasta presa a avut intaietate, asa ca Monica Columbeanu a stat abia pe randul al treilea. Foarte bine ales spatiul pentru prezentare, intim, bine amenajat.

Inainte si dupa prezentare s-a putut fuma pe holul mare, au fost servite sucuri si cocktailuri cu Finlandia, fructe de padure (naturale!), menta si suc. Toate blitzurile s-au indreptat atat inainte cat si dupa prezentarea de moda catre Monica Columbeanu, de data aceasta imbracata bine, cu o pereche de colanti luciosi, tricou rock prins in talie cu o curea subtire, ghete negre cu toc gros. A copia este bine atunci cand copiezi pe cine trebuie. Mi-a placut, mai ales ca s-a mai ingrasat si si-a mai schimbat stilul.

Am vizitat site-ul creatorului inainte de eveniment si chiar pot spune ca pusesem ochii pe cateva piese din colectiile mai vechi, asa ca aveam asteptari. Din pacate colectia prezentata aseara nu a fost pe gustul meu, in sensul ca nu cred ca as fi purtat mai nimic din ce am vazut.

Rochite largute tip sac, pantalonii scurti din nou la moda, sacouri deloc cambrate, maneci “gogosar”, salopete scurte sau lungi, braurile late care accentueaza talia si nu cred ca vor iesi prea curand din trend, ceva materiale transparente, decolteul nu s-a vazut deloc si cateva piese “pijama style” (daca e si asta un stil)… cam asta am vazut aseara.

Sandalele transparente cu toc semi-gros conic si bareta peste glezne, colorate interesant, le-as fi purtat. Gentile sacosa si plicurile raman si anul acesta, ceea ce nu ma surprinde deloc.

M-am simtit bine, organizatorii au fost placuti si amabili, lumina excelenta, atmosfera putin cam incinsa insa prezentarea nu a durat mult, asa ca reflectoarele n-au deranjat prea tare.

Trebuie sa mentionez machiajul modelelor, baza cat mai alba si buze negre. Frumos, teatral insa nu cat sa-ti ia ochii de la haine. Bravo make-up artistilor si celor ce au venit cu ideea.

Am plecat pe o ploicica marunta pana langa Intercontinental.

Eu cu cine votez?

Chiar in seara asta mi-am pus intrebarea, ca oricare cetatean turmentat, “Eu cu cine votez?” Cred ca pentru prima oara am nevoie de indrumare… politica.

Fara niciun fel de rusine trebuie sa spun ca nici macar nu stiam pentru ce votam. Ar trebui sa-mi fie rusine daca stam sa analizam profesia mea de baza, adica absolvent al Facultatii de Jurnalism. O spun si o repet: nu regret nicio secunda ca am ales Jurnalismul, insa aceasta facultate m-a invatat dupa 4 ani ca… nu vreau sa fiu jurnalist.

Din cand in cand imi iau cate o pauza de la realitate. Acum sunt in acea pauza de ceva vreme, cand refuz sa ma uit la stiri de orice fel, refuz sa stiu ce se intampla in lume (si implicit in tara) la nivel inalt si refuz sa fiu indoctrinata. Aceste pauze de media sunt mai lungi sau mai scurte si intotdeauna merg la extrema: daca nu sunt in pauza de tot ce inseamna stire importanta (si aici includ stirile economice, politice si sociale – atentie!, stirile SOCIALE si nu cele de la ora 5) sunt prezenta la capatul celalalt, transformandu-ma in devoratoare, stare ce ma readuce inevitabil spre fuga pe care am decis sa o numesc pauza (mediatica).

Ei bine, daca pana acum am fost un cetatean bun (ah, cliseele, cliseele), acum nu mai vreau sa fiu pentru ca nici politicienii n-au fost buni cu tara mea. Nu vreau sa merg la vot pentru ca nu stiu cu cine sa votez. Este pentru prima oara cand scriu despre politica in afara orelor de curs si probabil ca printre putinele dati cand (daca) o voi (mai) face.

Schimbarile politice si migratiile politicienilor m-au ametit, nu mai inteleg – asta daca am inteles vreodata – nicio doctrina a niciunui partid, si chiar daca ma straduiesc sa o fac, realitatea ma bate usor peste obrajor (cel al fetei, evident) si-mi arata ca ce e pe hartie sau in teorie nu se aplica. Deloc.

Daca nu votez, daca nu votam, daca nu voteaza nimeni, tot vor exista cele cateva sute de voturi (furate, inventate, transportate cu autobuzul, cu miros de salam sau mai stiu eu de ce) care vor decide cine va conduce in continuare tara mea, in care eu ma numesc cetatean roman si am drept la vot. Daca eu decid sa nu-mi exercit dreptul la vot (sic!), cineva are sa decida pentru mine.

Inainte daca nu vota ics% din populatie, mai bagam o fisa. Acum nu mai bagam decat capu’n pamant. Si daca nu am cu cine sa votez ce fac? Nu ma duc la vot si las pe altcineva sa decida? Sau decid eu, cu inima indoita, sigura fiind ca oricum nu voi vota pe cine trebuie, pentru ca acel cineva (potrivit, sincer, care sa nu fure, ha!) nu exista?

Am pornit acest gand, aceasta scriere de la o discutie, si de la un articol care imi mai da o oarecare speranta, cea ca venim noi din spate, noi care avem o lehamite (in primul rand).

Si revin la intrebarea mea: Eu cu cine votez? Hac…