Cartea Mironei, de Cella Serghi

Primul lucru pe care l-am facut atunci cand am deschis ascest “new post” a fost sa caut o fotografie a cartii. M-am razgandit. De cele mai multe ori coperta nu are nicio relevanta (poate doar vizuala, pentru cel care o citeste si caruia, dupa ce a terminat-o, cand isi reaminteste de ea, ii vine in minte imediat imaginea copertii).

Povesteam candva ca am citit Panza de Paianjen, semnata de aceeasi autoare necunoscuta pana la acel moment pentru mine. Mi-au placut romatismul si scriitura usoara, care a reusit sa ma transpuna intr-o alta dimensiune, mi-a placut marea omniprezenta si am decis sa o mai citesc pe Cella Serghi. Am cumparat, asadar, Cartea Mironei. Am inceput sa o citesc in vara, la umbra unei terase cochete, intr-o casa calda, din Breaza. Ascunzandu-ma tot timpul in spatele cliseului “nu am timp” am reusit, pe bucatele, sa termin cartea abia acum cateva zile.

La inceput nu mi-a placut si nu m-a captivat insa, hotarata sa dau o sansa fiecarei carti de care ma apuc si care nu-mi place din start, am citit si, usor-usor, paginile mi-au zburat prin fata privirii si prin suflet si am incheiat romanul.

Nu am de gand sa fac o recenzie (nici nu as sti, probabil, cum) si aceste cuvine nu au nicio relevanta pentru altcineva in afara de mine, insa vreau sa consemnez faptul ca am mai bifat o carte pe care probabil ca voi uita in scurt timp, ca am citit-o. Si daca uit, randrile mele imi vor reaminti ceva. Nu este o carte care sa ma fi impresionat in vreun fel, nici o carte care sa-mi fi transmis o stare.

Este un roman presarat cu cateva pagini de istorie, de razboi (cel de-al Doilea Mondial), care, aproape inevitabil (si de inteles, de altfel), se leaga de cateva povesti de dragoste oarecum neterminate – scriitoricesc – si prea putin dezvoltate pe gustul meu de romantica in carti.

Mirona este o tanara care are o viata destul de tumultoasa (din cauza razboiului, a familiei si nu numai) si care nu vrea altceva decat sa scrie, sa-si termine cartea. Talentul Cellei Serghi este oarecum limitat de lipsa experentei si a rabdarii (as spune eu, strict din postura de cititor si nu de critic). Lipsa rabdarii pentru ca simt ca acel roman putea fi revizuit si clar imbunatatit, cu “riscul” de a fi capatat mult mai multe pagini. Am simtit ca a inceput oarecum promitator si ca nu s-a incheiat – ce se intampla cu Fana, ce dezvaluie romanul, incotro se indreapta viata Mironei.

Am citit Cartea Mironei si in mod sigur voi lectura si alte romane ale autoarei, desi aproape ca am convingerea ca niciunul nu va fi la fel de captivant ca Panza de Paianjen.

Nu cred ca am avut ceva de invatat insa am experimentat o lectura usoara, placuta, tocmai buna pentru o seara linistita, in care iti doresti sa adormi cu mintea limpede, relaxata. Singurul moment care m-a scos oarecum de pe linia de plutire a fost cel in care Cella Serghi descrie scene din viata de lagar. Daca nu as fi citit inainte carti despre acest sbiect, daca nu as fi vazut filme avand acelasi subiect principal si daca nu as fi avut discutii interminabile despre aceste orori, probabil ca m-ar fi afectat descrierea din Cartea Mironei. Nu s-a intamplat acest lucru. Am trecut peste acele pagini fara sa ma implic emotional prea tare.

Am ajuns la finalul cartii intrebandu-ma ce a vrut, de fapt, Cella Serghi sa transmita si de ce s-a pierdut in detalii si actiuni pe care nu le-a consemnat temeinic, asa cum poate ca ar fi trebit sa o faca.

O papusa care citeste din nou

Vizita de presa 2 – Covasna

Am avut un week-end minunat. La propriu. Covasna este, pentru mine, un loc foarte special. Aici am venit impreuna cu bunicii mei multi ani la rand. Mi-ar placea tare mult ca in aceasta vara sa am o saptamana cu mofete si plimbari lungi acolo, alaturi de prietenii mei si de inca cineva care a reusit sa ma supere atat de tare astazi incat incep sa recalculez anumite planuri… singura. Dar sa trecem peste amanunte.

Am plecat in vizita de presa (termen pe care il folosesc de cand ma stiu ca la carte si de care rad colegii mei mai jurnalisti decat mine, care numesc vizita mea de presa “deplasare”. Refuz!). Problema mea cea mare este trezitul devreme. M-am gandit ca voi trece si peste asta si voi dormi linistita in autocar. Singurul lucru pe care nu-l luasem in considerare in acel moment este ca, la ora 6:00, este inca noapte, deci si mai deprimant.

Am reusit sa ma urnesc si sa ajung la Ateneu (punctul de intalnire) la ora stabilita – sambata, 7:30. Uf… La 8 am plecat catre destinatie. Cateva ore mai tarziu ajungeam in Covasna, intr-un decor de vis, cu o vreme de vis – mai cald decat in Bucuresti, soare incredibil si zapada exact cat trebuia.

N-am apucat sa ne instalam bine in camera hotelului Clermont (impreuna cu colega si prietena mea Oana), pentru ca am si fugit la… tratament. Mie mi-a revenit un masaj Sabai, cu pietre vulcanice.

Cand am auzit prima data despre aceste tipuri de terapii m-am gandit ca e frectie la picior de lemn – ce poate sa fie asa de misto la un masaj cu pietre?

Cand am fost in Tenrife, acum doi ani, am adus si cateva pietre vulcanice fine, pe care le pastrez in baie ca decor. Ei bine, cand am inceput masajul mi-am dat seama ca am gresit din nou, pentru ca nu am avut rabdarea sau cel putin curiozitatea sa ma lamuresc in legatura cu masajul cu pietre calde.

Dupa o ora si jumatate in care doamna Irina s-a ocupat de fiecare particica a corpului meu, de la talpi la fata, am uitat de orice grija, de orice stres sau ganduri pe care nu mi le doream prea tare. Trei tipuri de pietre dintre care unele circulare, sferice. Nu pot sa descriu cu exactitate senzatia pentru ca… trebuie sa incercati pentru a intelege. Da, intr-adevar, relaxare totala.

Am plecat cu o senzatie de bine, oarecum ametita de la masaj si m-am intors in camera destul de intunecoasa (din pacate, si, tot din pacate, fara vedere la peisajul superb ardelenesc) unde Oana incerca un somn de dupa-amiaza.

Dupra tratamentul Oanei am plecat la o plimbare lunga pana in centrul Covasnei. Orasul poate parea trist pentru cineva care nu stie cum arata aceasta zona vara. Pe timpul iernii nu sunt turisti, iar localnicii… ii numeri pe degete. Ne-am oprit la o carciuma ieftina, unde atmosfera ne-a dus catre discutii destul de strong despre viata, relatii, prietenii…

Asadar, sambata program de voie. Nu am ce sa le reprosez organizatorilor – cele trei PR-ite de nota 10: Dana, Isa si Ioana. Seara cina delicioasa si, din nou, program de voie. La mine a insemnat somn de pe la 23:30. M-am trezit in mijlocul noptii cu o durere incredibila de cap.

Duminica micul dejun apoi conferinta de presa. BTL ne-a prezentat ultima lor inovatie in materie de beauty: Exilis, un aparat cu doua functii extrem de importante – una, si cea mai interesanta din punctul meu de vedere, care lucreaza in profunzimea stratului de grasime, topind-o. Practic aparatul incalzeste grasimea transformand-o in stare lichida, fara sa distruga celulele. Sper ca am fost destul de pe inteles. Cea de-a doua functie, mai putin interesanta pentru mine personal in acest moment, de intinerire si respectiv tonifiere a pielii.

Prezentarea tinuta de cehul Tomas, desi a durat aproximativ o ora si jumatate, a fost extrem de interesanta si interactiva. Trebuie sa mai precizez ca grupul cu care am fost, colegele mele de la trusturi si publicatii concurente, au avut intrebari pertinente, care au adus sare si piper discursului.

N-am testat aparatul insa una dintre colegele mele de breasla (ador expresia asta a limbajului de lemn jurnalistic) a facut-o si ne-a impartasit impresiile – numai de bine.

Dupa-amiaza un gratar de toata frumusetea, cu muzica lautareasca pe fundal si hore in zapada. Am plecat cu bateriile incarcate catre un Bucuresti nins si trist.

In autocar m-am simtit ca dupa o tabara, cu cantece si foarte multa galagie productiva. Halucinanta poate?

Vorbeam despre PRi astazi si am ajuns la o concluzie cu care toata lumea a fost de acord: iti trebuie stofa. Nu e de ajuns sa iasa totul ca la carte, sa stii teoria perfect, sa stii sa te prefaci. Mai trebuie ceva – un anume tip de personalitate, o anume rabdare si reactii care nu se pot studia, venind la pachet cu tipul de personalitate despre care vorbeam.

Fetele care au organizat deplasarea (sic!) au avut ce a trebuit.
Nu pot decat sa le multumesc pentru ca m-au readus la Covasna si sa le multumesc pentru faptul ca, si datorita lor, m-am relaxat si m-am simtit minunat. Si, in plus, am fost cu Oana. As mai avea de povestit insa ma opresc aici si ma intorc la alte scrieri.

Cu drag,
o papusa ruseasca foarte rar relaxata

Scrisoare de dragoste

Nu, nu din partea mea, nici macar primita. Si da, pentru cei care imi urmaresc jurnalul (am scris jurnal si nu blog, ok?), cei care imi cunosc cat de cat background-ul, da, stiu ca este incorect sa incepi o stire cu negatie.

Si nu, nu ma intereseaza aici alta teorie in afara de cea gramaticala, avand in vedere ca nu este vorba despre o stire, despre un reportaj ori orice alt gen jurnalistic. Nu este un articol. Nu, nu, nu. Asadar, dupa precizarile facute, revin la jurnalul meu.

“Scrisoare de dragoste” de Mihail Drumes este o carte pe care am citit-o prima oara candva in adolescenta, prin liceu. Ma indragostisem la acea vreme de scriitura lui Drumes, dupa ce savurasem, intr-o zi si-o noapte de citit neintrerupt, “Elevul Dima dintr-a saptea”.

Nici celelalte carti scrise de el, pe care le-am citit ulterior, nu m-au dezamagit. Asadar, demult imi pusesem in gand sa recitesc romanele care m-au impresionat in adolescenta.

Ramurica… of, ce bine ma cunoaste aceasta fiinta… Ramurica mi-a facut cadou “Scrisoare de dragoste” acum cateva saptamani. M-am bucurat de o mini-vacanta linistita, cu mult somn si citit o carte usurica, perfecta pentru zilele cu ninsoare in care a fost acoperit Bucurestiul.

Nu numai ca m-am delectat cu o poveste de dragoste foarte pe gustul meu, cu un final pe care, sincera sa fiu, mi-l doream (nu voi spune despre ce anume este vorba, nici de ce imi doream acel anumit sfarsit).

Printre randurile lui Drumes, picurate ici-colo cuvinte scrise de mana, in creion, de catre Ramura. Am zambit la fiecare urare, declaratie, semn al exclamarii.

Si pentru ca Ramurica sa fie complet imbobocita, pe 4 ianuarie a venit la mine cu un alt cadou – o papusa ruseasca. Ce mai pot sa spun? Un multumesc din suflet este prea putin, ea stie mai bine cum si cat o pretuiesc. Atat.

Nu am dispozitia necesara sa va povestesc mai multe despre vacanta putin cam scurta pe care am avut-o.

La o buna recitire intr-un an frumos, frumos.
o papusa mai ruseasca

Raiul Universului

Nici macar nu stiu cum sa incep… de unde… Cel mai bine ar fi sa-mi aduc cafeaua decaf – neagra bineinteles, scrumiera, sa rulez o tigara si sa incep cu… inceputul.

Tigarile rulate sunt unul dintre cele mai misto obiceiuri sociale pe care le-am descoperit. Dar, despre asta, poate alta data. Acum va poftesc sa intrati in dubstep heaven.

Acum cateva saptamani am fost la cea mai misto petrecere, la End of the World Party, in cladirea Universul. Cladirea este altceva. E… nu stiu daca pot descrie in cuvinte un loc, mi-as dori sa va pot face sa-l vedeti in cazul in care nu ati fost acolo si mi-as dori sa va pot readuce acolo daca si voi cunoasteti acea parte aparent uitata din Bucuresti.

Nu, nu pot sa va descriu partea de Universul care m-a pus in fund pe jos la propriu acum cateva saptamani, dar pot sa va aduc putin in timp, ieri. Abia asteptam sfarsitul asta de saptamana, petrecerea de vineri mai precis. Am ajuns in Universul pe la doua si ceva, poate putin prea tarziu pe gustul meu, pentru ca am pierdut cateva ore de muzica din Rai. De atmosfera fucking heavenly.

Si aici incepe povestea. Am intrat printr-o curte dubioasa, in spatele unei cladiri parasite, de la subsolul careia se auzeau basi puternici, o muzica pe care nici macar nu mi-as fi putut-o imagina vreodata. Am intrat, lumina slaba de la becuri galbene si neoane semi-arse. Am mai coborat un nivel. Si inca o jumatate. Si s-a dezlantuit… Raiul. O hala-subsol cu santuri cu apa, plina de sobolani acum ascunsi, lumini obscure, multa lume si muzica. O bere si… sa inaintam in hala. Pana in fata. De fapt, pe lateral, pana la dj, sarind peste bucati imense de tabla ruginita care vibra de la pasi si muzica. Inaintand pe langa lanturi groase, care atarnau de sus, cu carlige grele, unse cu ulei vascos, murdar, negru.

Succes. Cateva dintre cele mai intens-relaxante ore din viata mea, ore care m-au scos din Bucuresti, din Romania, din Universul real. Mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa pun in cuvinte senzatia care inca imi face inima sa bata mai repede. Masti, tricouri negre si albe, oameni in transa, conversi murdari, geci negre din piele, un amalgam perfect in semi-obscuritate, intr-un loc ireal.

Where’s my money… si hala explodeaza, atmosfera ia foc, o bucata de material alb in spatele dj-ilor, un spray si cateva litere mari: “DROPDREAD TE IUBIM”. Apoi, dedesubt, ceea ce imi bantuia mintea si trebuia sa iasa prin cuvintele scrise ale altcuiva: “DUBSTEP HEAVEN”.

Nu pot descrie in cuvinte, ar fi de prisos oricum. Altceva, o alta lume, un alt Univers. Universul…

Inchide ochii si viseaza, intra in locul de groaza pe care ti l-ai construit in cosmaruri si echilibreaza-l cu dubstep. Serveste apoi un cocktail de Rai. Un cocktail Universul, va rog!

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

Ca va fi meeeeeeeeereeeeeu, IRIS!

foto: mediafax

Iris, Iris, Iris. Ieri am fost la concert. Cumparasem biletele de acum o luna. Sold Out. Am asteptat rau de tot concertul asta. Rau. Parca nu mai trecea timpul.

Am ajuns la Sala Polivalenta pe la 7. Am intrat, fara posibilitate de iesire. Iris. Iris. Iris. Ma simt uneori penibil. Penibil de nestiutoare. Am descoperit Iris tarziu. Atat de tarziu… Putea fi prea tarziu.

M-a impresionat concertul, iar atmosfera a fost incendiara si la propriu si la figurat. Oameni de toate felurile, un amalgam ciudat cu un mare si poate singur punct in comun: Iris.

Cand i-am vazut la Peninsula mi s-au inmuiat picioarele. As fi vrut sa ma pun in fund si sa stau ore intregi sa-i ascult. Sa ma tavalesc pe jos de Iris. Eram atat de in spate… mi-as fi dorit sa fiu acolo, langa ei, sa strig “Cristi, ce bine-mi pare ca te-ai facut bine!”. Atat. Simplu, fara niciun substrat, fara brizbrizuri si bombonele, fara metafore, simplu. Imi pare atat de bine ca s-a facut bine si ca inca ma pot bucura live de vocea lui.

Si ieri, ca la fiecare concert, am fost cucerita. Vreau doar sa multumesc Iris. Pentru ca exista, a fost odata si va fi mereu.

Si sunt prea putine randuri, prea putin timp si prea putine cuvinte pentru a exprima atatea sentimente. Nu conteaza unde, cand, cum, cine a fost, conteaza doar ca a cantat, pentru noi, pentru mine, Iris.

Iris cu drag,

.

Este pentru prima oara (s-ar putea ca memoria sa ma lase si sa ma insel totusi…) cand incep o scriere in acest jurnal de Bucuresti fara a pune titlu. Pe parcurs voi selecta cateva cuvinte si voi completa spatiul liber de sus, astfel incat acest prim paragraf nu va mai avea niciun sens pentru cei care citesc.

Am pornit dorind sa scriu despre o carte. Si o voi face, insa trebuie sa precizez ca gandurile mi-au tot zburat prin jurnal. Scrisul public te face oarecum vulnerabil. Oamenii interesati de persoana ta stiu mult mai multe despre tine decat tu despre ei. Aproape intotdeauna au un atu. Aproape. Pentru ca, pana la urma, poti sa faci tu research-ul p*z*ii, daca personalitatea si intelectul nu-ti permit mai mult decat ii permit celui vizat, vei putea maxim sa-l impresionezi pe cel vizat cu cunostintele (cacofonie) tale destul de vaste despre el si… atat. Pentru ca oamenii intorc, invart, schimba si sunt in superioritate ori nu.

De multe ori ma trezesc in inferioritate intelectuala. In aceste conditii, poti fie sa accepti gelos si cu coada intre picioare ca nu esti cel mai destept, fie sa accepti usor uimit si cu sete de a invata si de a “fura”… intelect, sau macar vorbe.

Nu stiu de ce am inceput asa, insa simteam nevoia sa scriu aceste cateva paragrafe care mi s-au scurs prin creier timp de cateva minute, si pe care mi-am dorit sa le pun ordonat pe hartia papusii.

De fapt, cum spuneam si la inceput, am deschis acest nou post (cat de impersonal suna pagina mea de jurnal) pentru a va povesti despre o carte. O carte care m-a tinut timp de mai bine de 2 saptamani cu mintea blocata, cu scenarii siropoase care in general nu ma caracterizeaza, si cu o urma de tristete indoliata, legata de pierderea oricarei naivitati existente pana catre adolescenta. V-am pierdut deja.

Cum prezentarea de mai sus a fost mai mult o pierdere a clientilor fideli blogului, mi-e greu sa cred ca cineva a ajuns pana la acest rand. Asadar, te stimez cititorule! Vorbeam despre “Panza de paianjen” de Cella Serghi. In primul rand imi este rusine cu faptul ca habar n-aveam de existenta acestei scriitoare romance pana la primirea manuscrisului.

Totul a inceput intr-o seara de vara (ori sa fi fost primavara-vara?), cand o Ramura a mea mi-a facut cadou cartea ce avea sa-mi umple mintile si noptile. Nu stiu cum sa ma rezum la a spune ca mi-a placut. Nu stiu cum sa incerc sa nu vorbesc despre scenariile pe care mi le-am facut timp de o vara si care, ceva mai sterse, inca se mai plimba prin coltisoarele creierului meu nu tocmai curat.

Vreau sa va recomand o carte putin siropoasa, care m-a tinut in priza si m-a facut sa visez, care m-a dus in Mangalia de altadata, care m-a facut sa-i detest (desi e cam mult spus) pe… cei care au infacut impartelile de pamant si care au decis ca Balcic trebuie sa fie pamant bulgaresc. De fapt da, ii detest, pentru ca mi-au mai luat o parte din mare (de care mi-e atat de dor incat atunci cand ma gandesc la ea simt o oarecare strafulgerare ca de indragosteala adolescentina).

“Panza de paianjen” este… crema cartilor pe care le-am citit in ultima vreme (putine din pacate), pe care o recomand cu caldura gagicilor si care mi-as dori sa aiba un rezumat fructuos si pentru barbatii care sunt prea lenesi ori care au prea putina rabdare pentru a o citi.

Si vreau sa ma intorc in timp, inainte sa ma fi nascut, sa stau pe plaja mare, sa inot in largul fara geamanduri si sa ma indragostesc de un pictor cu ochii verzi.

Daca ati ajuns si pana la acest rand, va spun din nou ca va stimez si va trezesc din visul meu albastru-nisipos, pentru ca… dar nu…

Va spun doar cu drag,
Papusa Ruseasca

Vizita de presa

FARA POZA

In sfarsit. V-am spus? Ador sa fiu ocupata, insa ceea ce-mi lipseste cel mai mult este timpul pentru a scrie… ce vreau eu. Trecura evenimentele, la fel si timpul, Papusa Ruseasca alearga, scrie dar… prea putin.

Revin dupa o vizita de presa. Prima mea vizita de presa oficiala. Vinerea si mai trecuta dimineata-devreme, Piata Revolutiei, autocar out of sight. Am vazut o gagica frumusica-foc carand un troller mititel. “La vizita de presa?” “Da”. Am facut cunostinta. Hmm… competitia. Ne-am zambit si am continuat plimbarica. Multe ore mai tarziu am ajuns in Neptun-Olimp obosita si oarecum plictisita.

Pentru ca, asa cum stiti, scriu din draft in draft, nu ma pot concentra si am uitat detalii relevante sau macar interesante. Stiu ca va pot spune ca am aplicat tot ce am citit in cartile despre PR si in manualele de jurnalism, si mi-a placut la nebunie (curiozitatea excesiva specifica jurnalistilor care deschi orice usa). Spa-ul Cocor este frumos, curat, luminos. Ii lipseste o mai buna vedere catre mare. Hotelul Cocor, unde am stat timp de o noapte nu se ridica la nivelul Spa-ului. Desi de 4 stele, finisarile si decorul sunt invechite. Am profitat totusi de piscina cu apa incalzita la 32 de grade, m-am balacit si m-am cam ars.

Desi jurnalistii (dar mai ales jurnaliestele, in numar mult mai mare, evident) ar fi trebuit teoretic sa-si aleaga un tratament, fiecare a fost repartizat catre diverse chestii mai mult sau mai putin spectaculoase. Mie mi-a revenit un masaj care a reusit sa ma relaxeze intr-o oarecare masura.

Cred ca alegerea tratamentului ar fi fost mult mai indicata, avand in vedere ca multe dintre beauty-editori au scris sau vor scrie despre Spa, iar un masaj nu este la fel de interesant ca o impachetare in namol de la Techirghiol, mirositor si tinut cald in niste cazane imense.

Conferinta de presa a fost mult asteptata de catre ziaristii locali, iar personajul principal, doamna ministru Udrea, a incurcat programul tuturor, de la gazde pana la organizatori si presa, care a fost prezenta intr-un numar destul de mare.

Nu stiu preturile de la Spa, insa sunt convinsa ca se pot afla fara probleme, comunicarea din interior este una destul de buna din cate am reusit sa-mi dau seama.

Realizez acum ca degeaba scriu, pentru ca am pornit incercand sa “povestesc” cum decurge o vizita de presa si am ajuns sa ma pierd in detalii cam nesemnificative. Asa se intampla atunci cand incerci sa rememorezi lucruri intamplate cu aproape doua saptamani in urma, fara sa fi luat notite.

Poate data viitoare voi reusi sa abuzez de proximitate si voi scrie. Si poate voi redeveni organizata. Tot data viitoare. Pana atunci… Va pup.

Cu drag,

Cartea care nu m-a trecut prin facultate

Aseara am terminat de citit o carte absolut GENIALA. Cand pun mana pe o carte buna e sarbatoare. Am mancat primul capitol pe nerasuflate. Imi venea sa o pup pe Alison Theaker. Daca citeam in ’98 cartea, atunci cand au fost facute studiile despre media de toate felurile, probabil ca as fi zis “mda…”. Si la data aceea oricum nu cred ca as fi inteles nimic. Citind-o acum, mi-am dat seama ca tot ce a zis femeia asta mult prea desteapta s-a adeverit. Cuvant cu cuvant.

Am luat cartea “Relatiile eficiente cu mass media” de la Libraria Eminescu, librarie unde gasesti carti extrem de misto si unde am lasat si ultimii bani pe “Eticheta si Protocol” de Mariana Mion Pop. Cea din urma costa 40 lei si abia astept sa am timp s-o rasfoiesc. “Relatiile eficiente cu mass media” a costat 17,51 lei, prea putin (dar totusi spre fericirea mea) pentru o carte atat de buna.

Nu-mi vine sa cred ca am trecut prin Facultatea de Jurnalism si ca aceasta carte nu mi-a trecut prin mana decat sub forma de fragmente de prin manuale. Cineva n-avea interes sa ne-o recomande. Probabil pentru ca nu este de la editura Xulete cu care lucreaza profesorii…

Desi am mai gasit fragmente din Relatiile eficiente, cartea merita citita integral. Fara mii de carti la bibliografie, o lucrare scrisa de 3 britanici (cred) – Alison Theaker, Michael Bland, David Wragg, curat, frumos, cu niste anticipari istorice incredibile. Usor de citit si inteles, oricine vrea sa invete sau sa-si consolideze cunostinte despre jurnalism in primul rand si PR in al doilea, o va citi cu placere.

Traducerea lui Nicu Pana este de exceptie. Notele si prefata sunt excelente. Mi-ar placea sa vad o reeditare actualizata insa si mai tare mi-ar placea sa o aud pe Alison Theaker vorbind.

Si pentru ca am adus vorba de traducatori, am incercat si “Modele ale Comunicarii” de Denis McQuail si Sven Windhal, tradusa de Paul Dobrescu. Sunt convinsa 100% ca aceasta carte este net mai usor de citit in engleza. Traducerea este incredibil de greoaie, pana intr-acolo incat folosirea cuvantului “comunicare” mi se pare la misto. Cu parere de rau, o carte buna devenita aproape neinteligibila, la modul ca mi-am pierdut concentrarea si am ajuns sa citesc aceeasi fraza de cate patru ori pentru ca mintea imi zbura departe. Am ajuns pe la pagina 70 si am renuntat cu parere de rau.

Asadar, lectura de week-end sau de metrou: “Relatiile eficiente cu mass media”. Frumos!

Cu drag,

Targ de vintage si targul de vechituri

Astazi trebuia sa plecam la Sibiu pentru a vedea o piesa de teatru. Dupa o eroare de comunicare (ce nu tinea de noi) am ramas cu buza umflata. Statea in fata Ateneului fumand si observand cu nasul putin strambat porumbeii agresivi care se bateau pe o bucata de carne din sendvisul meu luat la pachet pentru drum (asa m-a invatat mama), putin sictirita de vestea proaspata, ca nu mai mergem nicaieri.

Am decis in schimb sa mergem la “Targul Amintirilor”, pe Lipscani/Blanari, in In Vino Veritas. Am fost placut surprinsa cand am vazut multimea de tineri expozanti, de cercei facuti manual, pictati, din care mi-am luat doua perechi si la fel de placut surprinsa ca nu era aglomeratia obisnuita de la alte targuri.

Am stat pe terasa clubului (sau barului?) cu ELLE-ul pe noiembrie in fata (noroc ca avea si supliment pentru barbati), am baut ceai si m-am bucurat de vremea innorata dar placuta. Dupa turul printre vechituri, pantofi draguti si “cercei tampiti” (exact asa isi denumea una dintre expozante cerceii) am purces spre Opereta, stiind ca are loc o expozitie pe care vreau s-o vad.

Sa nu uit! Partea proasta a multelor targuri de acest fel este ca trebuie sa platesti intrare. E drept ca in cei 100.000 era inclusa o cafea, dar nu ma incalzeste cu nimic avand in vedere ca m-a incalzit un ceai. Probabil ca atunci cand lumea se va plictisi si de noul “trend vintage” (nu-mi vine sa cred ca tocmai am spus asta), nu va mai veni cu miile si organizatorii vor fi obligati sa mai lase intrarea asta oricum prea mare.

In drumul scurt spre “Ion Dacian” am mai descoperit un targ de vechituri, cu insigne din timpul comunismului, cu carti ingalbenite, bijuterii vechi, monede si bani vechi, lampi de veghe cu gaz si cate si mai cate. Din pacat obiectele pe care mi le doream, reprezentand boierie sau istorie, erau prea scumpe pentru bugetul meu. Targul era in fata Muzeului Bucurestiului (Piata Universitatii).

M-a intristat tare sa vad o doamna batrana, cu picioarele adunate cuminti sub fusta de stofa, care-si vindea tacuta trecutul: portofele vechi si ponosite, margele, etamina alba cusuta cu musculite rosii si negre… Si era atat de singura… Si vedeam oamenii cu o culoare mai inchisa a pielii (e politically correct?) cum stau langa masuta batranei cu parul alb si curat, acoperit partial de o bereta simpla, cum asteapta orice privire intoarsa pentru a baga in buzunar sau sub fuste obiectele din care ea nu vrea decat… sa traiasca. Am fost trista si inca sunt.

Batranii ma impresioneaza cel mai tare. Ne-am uitat catva timp la masuta bunicii, sa nu-i fure cele cateva lucrusoare cumparate sau facute cu truda si am plecat cu un cufar intr-o plasa si o strangere de inima…

Am renuntat la expozitie pentru ca noile mele achizitii m-am cam uscat de bani, o las pentru o alta zi, una mai… mai alta.

Azi este o sambata in care “totu-i vechi si noua-s toate”…

Cu drag,