Welcome to the summer, darling

Saptamana trecuta am fost sa-i vad pe Iris, in concert, in aer liber. In aer liber, sunteti cu mine? Intelegeti unde bat? Va vine sa credeti ca putem merge la un concert in aer liber? Aproape ca pot afirma ca, daca vara ar dura 6 luni, as putea sa trec (asa spun acum) peste 6 luni de iarna. Ei bine, simt. Nu mai exista dubiu. Pentru mine incalzirea globala nu exista, insa reciclez. In van sau nu, cel putin imi doresc si, poate, incet-incet, voi reusi sa schimb ceva. Oricat de putin. In bine. Nu puteam sa nu spun asta.

Revenind la Iris, imi fug degetele pe tastatura (ce vremuri cand spuneam ca mototolesc foaia din pricina palmelor umede), ajunsa in Centrul Vechi, am strigat cat am putut de tare. A venit vara! Imi vine sa scriu cu caps lock si sa pun zeci de semne de exclamare. A venit vara! Macar de doua-trei ori pot scrie. Dupa ce am dat binete noului anotimp si primului concert Iris in aer liber pe anul acesta, a inceput lungul (sper) inceput al verii. Si m-am dus.

Vineri am iesit la Baraka, unde atmosfera a fost destul d racoroasa, insa suficient de calda pentru a ma convinge, usor-usor, si cu ajutorul Andrei, dar mai ales al Elizei, ca sambata putem sa redeschidem oficial Baraka, impreuna.. Dar impreuna cu cata lume! Sambata panica vestimentara, incercarea de a parea boschetara-cool, fara sa se observe ca m-am straduit prea tare, cu haine suficient de lalai pentru a da impresia de “je m’en fiche”, insa suficient de… hmm… de cumva pentru a-mi putea da libertatea de a ma simti sexy atunci cand rad dand capul pe spate. Si, fetelor, intre noi fie vorba, stiti exact despre ce vorbesc aici!

Am ajuns la Baraka devreme, deoarece planul meu este sa plec intotdeauna devreme, pentru a pleca devreme, pentru a-mi face somnul de frumusete si a ma bucura de linistea unei zile cand nu trebuie sa ma trezesc (cum altfel) devreme decat daca asa doreste organismul meu. Hahaha, hihihi, foarte multa lume cunoscuta, suficienta cat sa-mi pot da seama care este raspunsul pentru Anca la intrebarea “Unde s-a mutat lumea din Gaia”. Habar n-am cine este lumea care vine sau venea in Gaia, cert este ca Baraka a venit cu o noua dimensiune a cuvantului socializare si, de ce nu, popularitate (implicit, nu-i asa?).

A fost vis. Muzica superba, oameni superbi, barmani misto, aer liber. Parc. Sa va mai spun? Se mai poate spune ceva? Pot sa va spun ca nu stiu exact cand si cum s-a facut 5 dimineata, dar stiu ca am zambit cu adevarat din suflet atunci cand am auzit pasarelele cantand si cand primele raze au rasarit printre ramuri.

Dragii mei, oficial, a venit vara. In forta. Si este adorabila.
O papusa care a inflorit

Cartea Mironei, de Cella Serghi

Primul lucru pe care l-am facut atunci cand am deschis ascest “new post” a fost sa caut o fotografie a cartii. M-am razgandit. De cele mai multe ori coperta nu are nicio relevanta (poate doar vizuala, pentru cel care o citeste si caruia, dupa ce a terminat-o, cand isi reaminteste de ea, ii vine in minte imediat imaginea copertii).

Povesteam candva ca am citit Panza de Paianjen, semnata de aceeasi autoare necunoscuta pana la acel moment pentru mine. Mi-au placut romatismul si scriitura usoara, care a reusit sa ma transpuna intr-o alta dimensiune, mi-a placut marea omniprezenta si am decis sa o mai citesc pe Cella Serghi. Am cumparat, asadar, Cartea Mironei. Am inceput sa o citesc in vara, la umbra unei terase cochete, intr-o casa calda, din Breaza. Ascunzandu-ma tot timpul in spatele cliseului “nu am timp” am reusit, pe bucatele, sa termin cartea abia acum cateva zile.

La inceput nu mi-a placut si nu m-a captivat insa, hotarata sa dau o sansa fiecarei carti de care ma apuc si care nu-mi place din start, am citit si, usor-usor, paginile mi-au zburat prin fata privirii si prin suflet si am incheiat romanul.

Nu am de gand sa fac o recenzie (nici nu as sti, probabil, cum) si aceste cuvine nu au nicio relevanta pentru altcineva in afara de mine, insa vreau sa consemnez faptul ca am mai bifat o carte pe care probabil ca voi uita in scurt timp, ca am citit-o. Si daca uit, randrile mele imi vor reaminti ceva. Nu este o carte care sa ma fi impresionat in vreun fel, nici o carte care sa-mi fi transmis o stare.

Este un roman presarat cu cateva pagini de istorie, de razboi (cel de-al Doilea Mondial), care, aproape inevitabil (si de inteles, de altfel), se leaga de cateva povesti de dragoste oarecum neterminate – scriitoricesc – si prea putin dezvoltate pe gustul meu de romantica in carti.

Mirona este o tanara care are o viata destul de tumultoasa (din cauza razboiului, a familiei si nu numai) si care nu vrea altceva decat sa scrie, sa-si termine cartea. Talentul Cellei Serghi este oarecum limitat de lipsa experentei si a rabdarii (as spune eu, strict din postura de cititor si nu de critic). Lipsa rabdarii pentru ca simt ca acel roman putea fi revizuit si clar imbunatatit, cu “riscul” de a fi capatat mult mai multe pagini. Am simtit ca a inceput oarecum promitator si ca nu s-a incheiat – ce se intampla cu Fana, ce dezvaluie romanul, incotro se indreapta viata Mironei.

Am citit Cartea Mironei si in mod sigur voi lectura si alte romane ale autoarei, desi aproape ca am convingerea ca niciunul nu va fi la fel de captivant ca Panza de Paianjen.

Nu cred ca am avut ceva de invatat insa am experimentat o lectura usoara, placuta, tocmai buna pentru o seara linistita, in care iti doresti sa adormi cu mintea limpede, relaxata. Singurul moment care m-a scos oarecum de pe linia de plutire a fost cel in care Cella Serghi descrie scene din viata de lagar. Daca nu as fi citit inainte carti despre acest sbiect, daca nu as fi vazut filme avand acelasi subiect principal si daca nu as fi avut discutii interminabile despre aceste orori, probabil ca m-ar fi afectat descrierea din Cartea Mironei. Nu s-a intamplat acest lucru. Am trecut peste acele pagini fara sa ma implic emotional prea tare.

Am ajuns la finalul cartii intrebandu-ma ce a vrut, de fapt, Cella Serghi sa transmita si de ce s-a pierdut in detalii si actiuni pe care nu le-a consemnat temeinic, asa cum poate ca ar fi trebit sa o faca.

O papusa care citeste din nou

Raiul Universului

Nici macar nu stiu cum sa incep… de unde… Cel mai bine ar fi sa-mi aduc cafeaua decaf – neagra bineinteles, scrumiera, sa rulez o tigara si sa incep cu… inceputul.

Tigarile rulate sunt unul dintre cele mai misto obiceiuri sociale pe care le-am descoperit. Dar, despre asta, poate alta data. Acum va poftesc sa intrati in dubstep heaven.

Acum cateva saptamani am fost la cea mai misto petrecere, la End of the World Party, in cladirea Universul. Cladirea este altceva. E… nu stiu daca pot descrie in cuvinte un loc, mi-as dori sa va pot face sa-l vedeti in cazul in care nu ati fost acolo si mi-as dori sa va pot readuce acolo daca si voi cunoasteti acea parte aparent uitata din Bucuresti.

Nu, nu pot sa va descriu partea de Universul care m-a pus in fund pe jos la propriu acum cateva saptamani, dar pot sa va aduc putin in timp, ieri. Abia asteptam sfarsitul asta de saptamana, petrecerea de vineri mai precis. Am ajuns in Universul pe la doua si ceva, poate putin prea tarziu pe gustul meu, pentru ca am pierdut cateva ore de muzica din Rai. De atmosfera fucking heavenly.

Si aici incepe povestea. Am intrat printr-o curte dubioasa, in spatele unei cladiri parasite, de la subsolul careia se auzeau basi puternici, o muzica pe care nici macar nu mi-as fi putut-o imagina vreodata. Am intrat, lumina slaba de la becuri galbene si neoane semi-arse. Am mai coborat un nivel. Si inca o jumatate. Si s-a dezlantuit… Raiul. O hala-subsol cu santuri cu apa, plina de sobolani acum ascunsi, lumini obscure, multa lume si muzica. O bere si… sa inaintam in hala. Pana in fata. De fapt, pe lateral, pana la dj, sarind peste bucati imense de tabla ruginita care vibra de la pasi si muzica. Inaintand pe langa lanturi groase, care atarnau de sus, cu carlige grele, unse cu ulei vascos, murdar, negru.

Succes. Cateva dintre cele mai intens-relaxante ore din viata mea, ore care m-au scos din Bucuresti, din Romania, din Universul real. Mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa pun in cuvinte senzatia care inca imi face inima sa bata mai repede. Masti, tricouri negre si albe, oameni in transa, conversi murdari, geci negre din piele, un amalgam perfect in semi-obscuritate, intr-un loc ireal.

Where’s my money… si hala explodeaza, atmosfera ia foc, o bucata de material alb in spatele dj-ilor, un spray si cateva litere mari: “DROPDREAD TE IUBIM”. Apoi, dedesubt, ceea ce imi bantuia mintea si trebuia sa iasa prin cuvintele scrise ale altcuiva: “DUBSTEP HEAVEN”.

Nu pot descrie in cuvinte, ar fi de prisos oricum. Altceva, o alta lume, un alt Univers. Universul…

Inchide ochii si viseaza, intra in locul de groaza pe care ti l-ai construit in cosmaruri si echilibreaza-l cu dubstep. Serveste apoi un cocktail de Rai. Un cocktail Universul, va rog!

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

.

Este pentru prima oara (s-ar putea ca memoria sa ma lase si sa ma insel totusi…) cand incep o scriere in acest jurnal de Bucuresti fara a pune titlu. Pe parcurs voi selecta cateva cuvinte si voi completa spatiul liber de sus, astfel incat acest prim paragraf nu va mai avea niciun sens pentru cei care citesc.

Am pornit dorind sa scriu despre o carte. Si o voi face, insa trebuie sa precizez ca gandurile mi-au tot zburat prin jurnal. Scrisul public te face oarecum vulnerabil. Oamenii interesati de persoana ta stiu mult mai multe despre tine decat tu despre ei. Aproape intotdeauna au un atu. Aproape. Pentru ca, pana la urma, poti sa faci tu research-ul p*z*ii, daca personalitatea si intelectul nu-ti permit mai mult decat ii permit celui vizat, vei putea maxim sa-l impresionezi pe cel vizat cu cunostintele (cacofonie) tale destul de vaste despre el si… atat. Pentru ca oamenii intorc, invart, schimba si sunt in superioritate ori nu.

De multe ori ma trezesc in inferioritate intelectuala. In aceste conditii, poti fie sa accepti gelos si cu coada intre picioare ca nu esti cel mai destept, fie sa accepti usor uimit si cu sete de a invata si de a “fura”… intelect, sau macar vorbe.

Nu stiu de ce am inceput asa, insa simteam nevoia sa scriu aceste cateva paragrafe care mi s-au scurs prin creier timp de cateva minute, si pe care mi-am dorit sa le pun ordonat pe hartia papusii.

De fapt, cum spuneam si la inceput, am deschis acest nou post (cat de impersonal suna pagina mea de jurnal) pentru a va povesti despre o carte. O carte care m-a tinut timp de mai bine de 2 saptamani cu mintea blocata, cu scenarii siropoase care in general nu ma caracterizeaza, si cu o urma de tristete indoliata, legata de pierderea oricarei naivitati existente pana catre adolescenta. V-am pierdut deja.

Cum prezentarea de mai sus a fost mai mult o pierdere a clientilor fideli blogului, mi-e greu sa cred ca cineva a ajuns pana la acest rand. Asadar, te stimez cititorule! Vorbeam despre “Panza de paianjen” de Cella Serghi. In primul rand imi este rusine cu faptul ca habar n-aveam de existenta acestei scriitoare romance pana la primirea manuscrisului.

Totul a inceput intr-o seara de vara (ori sa fi fost primavara-vara?), cand o Ramura a mea mi-a facut cadou cartea ce avea sa-mi umple mintile si noptile. Nu stiu cum sa ma rezum la a spune ca mi-a placut. Nu stiu cum sa incerc sa nu vorbesc despre scenariile pe care mi le-am facut timp de o vara si care, ceva mai sterse, inca se mai plimba prin coltisoarele creierului meu nu tocmai curat.

Vreau sa va recomand o carte putin siropoasa, care m-a tinut in priza si m-a facut sa visez, care m-a dus in Mangalia de altadata, care m-a facut sa-i detest (desi e cam mult spus) pe… cei care au infacut impartelile de pamant si care au decis ca Balcic trebuie sa fie pamant bulgaresc. De fapt da, ii detest, pentru ca mi-au mai luat o parte din mare (de care mi-e atat de dor incat atunci cand ma gandesc la ea simt o oarecare strafulgerare ca de indragosteala adolescentina).

“Panza de paianjen” este… crema cartilor pe care le-am citit in ultima vreme (putine din pacate), pe care o recomand cu caldura gagicilor si care mi-as dori sa aiba un rezumat fructuos si pentru barbatii care sunt prea lenesi ori care au prea putina rabdare pentru a o citi.

Si vreau sa ma intorc in timp, inainte sa ma fi nascut, sa stau pe plaja mare, sa inot in largul fara geamanduri si sa ma indragostesc de un pictor cu ochii verzi.

Daca ati ajuns si pana la acest rand, va spun din nou ca va stimez si va trezesc din visul meu albastru-nisipos, pentru ca… dar nu…

Va spun doar cu drag,
Papusa Ruseasca

O vineri de 24,5 ore

Vineri a venit Julie sa ma viziteze. Julie este un mix superb de cultura americana, europeana si asiatica: nascuta si crescuta in SUA, mama frantuzoaica si tata libanez. Nasul, tenul masliniu si parul negru ii tradeaza originile arabesti. Desi ar fi trebuit sa ajunga joi seara, wizz air-ul a decis sa o aterizeze vineri dimineata. Dar foarte dimineata.

Asadar, vineri la 6 am fost in picioare, la 7 eram in Baneasa, aeroportul minune al Bucurestiului. As zice mai degraba aero-gara. Vine Julie, mergem la Ramayana, eu cafea, ea ceai, am vrut pateuri de la Candy Cat, nu s-a putut decat in combinatie cu un ceai urias si un pret fabulos pentru dimineata aceea.

eu: “Dar platim pateurile”
don’soara: “Nu se poate”
eu: “Multumesc”

Am mancat cate un sendvis, ne-am pus la curent cu noile activitati si am pornit spre casa. M-am schimbat, am mai baut o cafea si am plecat. 11:00 interviu cu ambasadorul Peru(uuuului). Dupa ce am exersat ceea ce invatasem eu timp de un semestru in Spania la cursurile de protocol, mi-am repetat in minte extraordinarul meu salut “Buenos dias Excelentisimo Senor Embajador X”, ca sa ajung acolo si sa-mi iasa un “Buenos dias” penibil si scurt. Eh… de.

Dupa o ora si jumatate de interviu si aproape toata banda de la o caseta am plecat la birou. Treaba. Sedinta. Plecat acasa. Voiam sa ajung si la o conferinta de presa dar n-am mai avut timp. Am trezit-o pe Julie, am mancat si am plecat la plimbarica prin Lipscani. Inca ma fascineaza stradutele atat de diferite, cladirile cu bulina rosie si insemnele comuniste aflate deasupra vitrinelor sparte “CROITORIE”.

Am plecat spre casa, la 9 trebuia sa ajungem la un vernisaj. Am ajuns pe la 9:30 la galeria 29, in sufrageria lui Mircea Nicolae. Nu va dau prea multe detalii pentru ca le puteti citi aici.

Am luat-o pe Natalie de la Unirii, Natalie care a fost “fashionable late”, termen care, might I say, imi cam displace. Se scuza intarzierea avand in vedere ca a meritat: aranjata, pantofi cu toc, o tinuta trendy pe care as fi purtat-o cu siguranta. Am ajuns la mine, mi-am schimbat hainele prea hippie pentru evenimentul la care urma sa mergem, in clubul “Pat”. Am ratat prezentarea de moda insa am facut ceva networking interesant.

Datorita faptului ca am adus 5 semnaturi pentru un candidat la europarlamentare (care ma intereseaza prea putin), Bebe ne-a fost sofer toata seara. Dupa Pat am ajuns in Comandante Junior, adica tot in zona Lipscani. Noi, 3 fete, toate in pantofi cu toc, fardate si aranjate, aratam cam dubios intre copilasii de maxim 21 de ani in tricouri largi si blugi jerpeliti, pe care trebuie sa recunosc, am fost cam geloasa.

Si pentru ca acum vine partea barter-ului realizat impreuna cu Dany, prietenul meu cel mai bun care ma pasuieste de cei 10 lei pe care trebuie sa-i dau in conditiile in care scriu despre vineri seara, trebuie sa precizez ca m-am intalnit cu o droaie din prietenii mei: Sandra si directorul de marketing Minca, Barza cu nelipsitii ochelari pusi la misto (vede foarte bine, se da interesant doar), Radu alias Tataee care s-a miscat mai bine decat tot tineretul la un loc, si, evident, piesa de rezistenta, Dany pe care toata lumea il cauta tot timpul. E “popular”.

Am dansat pana la 6 dimineata in asteptarea unei hore Zdob si Zdub. N-a fost. Am ajuns acasa cand deja se luminase, am mancat si pe la 6:30 m-am bagat in pat. Astfel, dragii mei, am mai castigat o zi. Doar 6 ore de somn in 3 zile. Si la mai mare!

Aceasta a fost ziua mea de 24,5 ore.

Cu drag,
Papusa Ruseasca

Vernisaj 1980

Ieri am fost in atelierul 35 de pe Selari 13. L-am revazut pe Mircea Nicolae, un artist care mi se pare din ce in ce mai interesant pe masura ce aflu mai multe lucruri despre operele (?) sale. Aseara a prezentat expozitia lui Michele Bressan.

Fotografiile merita vazute, motivele pentru care expozitia se numeste 1980 sunt 3. Nu le enumar insa va spun ca expozitia prezinta fetisism in comunism. Sau poate comunism ramas si combinat cu fetisism. Sau poate comunism ramas combinat cu lucruri ce acum au devenit normale, frapanta fiind (frapant poate ca e putin cam mult spus insa folosesc acest cuvant de… amorul artei) doar alaturarea lui 1980 de lucrurile normale noi.

Stau si ma gandesc… Sau mai bine sa nu ma mai gandesc si sa va recomand sa mergeti si sa vedeti. Expozitia tine 3 saptamani, iar saptamana viitoare fotografiile vor fi altele, acelasi artist.

Cu drag,

O sambata plina in Bucuresti

Stiam ca week-endul asta va fi unul incarcat. In sfarsit se simte ceva in Bucuresti. In sfarsit lumea a inceput sa iasa din case. Din fericire pentru mine e cald si nu ninge. Urasc ninsoarea in Bucuresti, imi place numai la munte, si numai din casa. Da, nu sunt tocmai “a winta gal”.

Ieri am fost la Romexpo. Multa reclama, targul suvenirurilor (parca), abia asteptam sa ajung. Am ajuns, am platit 4 lei intrarea si am intrat pentru a vedea o amestecatura de produse, un amalgam ciudat de mirosuri de mancare, muraturi, dulciuri, piele si blanuri. Un pavilion extra-plin, aglomerat si inghesuit, un pavilion gol, friguros si trist si un pavilion numai cu lucruri pentru copii. In ultimul trebuie sa recunosc ca m-am speriat putin.

Am stat ceva timp. In pavilionul central se desfasura si Luxury Show, la care nu am intrat. Are vreun rost sa spun si de ce? Targul de suveniruri de la Romexpo m-a dezamagit. Cu toate astea, am plecat de acolo cu o bratara, o brosa si multa turta dulce care s-a dovedit a nu avea nimic de-a face cu turta din Covasna la care visam. Cea de la Romexpo era veche, de consistenta unui burete, uscata si fara gust. Cred ca am sa renunt sa cumpar turta dulce din Bucuresti.

Dupa Romexpo am plecat sa mancam la City Grill pe Lipscani. Lume multa moncher, se pare ca romanii ies la restaurant “la ocazii” gen Mos Nicolae. In semineu focul ardea, se simtea putin miros de caldura si de lemn ars. Am comandat altceva decat comandam de obicei, n-a fost prea bun dar papanasii au compensat tot.

Am trecut si pe la Muzeul Taranului Roman, unul dintre locurile mele preferate din Bucuresti. Mai fusesem pe la targuri si expozitii, dar niciunul atat de mare, divers si autentic. Tarani, multi tarani adevarati, tigani ce vorbeau tiganeste si vindeau “ibric dintr-o bucata”, ii, brauri traditionale superbe cusute manual, traiste (din care mi-am luat una cu 40 de lei), cufere pictate, ciubuc, opincute si cam tot ce ti-ai putea dori. Superb targul insa prost iluminat. Am ajuns pe la 4 si ceva, incepuse sa se intunece si dupa ce am dat o raita produsele abia se mai distingeau. Intrarea 4 lei, 2 lei pentru studenti & co. Cred ca cel mai reusit targ la care am fost in ultima vreme, autentic, excelent.

Vineri s-a deschis si noul complex comercial de pe autostrada Bucuresti-Pitesti. Tot vineri am fost sa vedem hainele. Preturi destul de mari pentru un Outlet, nu toate magazinele deschise. Totusi ideea e buna, cladirea este copie as putea spune fidela dupa cele pe care le-am vazut in afara Romaniei. Eu sunt o cumparatoare groaznica din punctul de vedere al celor care vor sa-mi vanda: caut, probez, mai caut, ma hotarasc foarte greu si gasesc nod in papura oricarui lucru. Am intrat la Mango Outlet unde mi-a sarit in ochi o rochie cu dantela si corset. Pretul de outlet: 260 lei. Am dar prima eticheta portocalie la o parte si surprize, surprizele: pretul redus de magazin 240 lei. NU ASAAAAAAAAAAAa, ca o iau razna. Macar scoateti preturile vechi, dragutilor.

Vineri am facut doua ore de pe Titulescu pana pe Bucuresti-Pitesti. Incantator!

Ieri am fost din nou in zona comerciala abia deschisa, la Kika de data asta. Kika se pare ca este concurenta Ikea. Mult mai multe canapele si paturi decat la Ikea, mai putin “prostioare” utile sau nu. Aglomeratie mare insa magazinul da impresia de “open space”, este pe 2 etaje, pare mai relaxat si mai bine structurat decat Ikea. M-am simtit mai confortabil. Restaurantul are mancare numai la anumite ore, asa ca am facut foamea pana la Unirii.

Am fost si la Unirii pentru a vedea beculetele. Habar n-aveam ca aseara era “marea aprindere”. Haos, aglomeratie, concert, nu inteleg conceptul, dar nu pot decat sa ma bucur ca mai ies si romanii din casa, oricare ar fi motivul. Beculetele sunt oribile, multe culori ce n-au nicio legatura una cu alta, niste bile ciudate… dezamagire ca si anul trecut.

Am ratat expozitia de la Muzeul Geologic si targul din Obor.
Asadar dragii babei, v-am facut un rezumat al zilei de sambata 6 dec 2008 in Bucuresti.
Ta ta!
Cu drag,

Targ de vintage si targul de vechituri

Astazi trebuia sa plecam la Sibiu pentru a vedea o piesa de teatru. Dupa o eroare de comunicare (ce nu tinea de noi) am ramas cu buza umflata. Statea in fata Ateneului fumand si observand cu nasul putin strambat porumbeii agresivi care se bateau pe o bucata de carne din sendvisul meu luat la pachet pentru drum (asa m-a invatat mama), putin sictirita de vestea proaspata, ca nu mai mergem nicaieri.

Am decis in schimb sa mergem la “Targul Amintirilor”, pe Lipscani/Blanari, in In Vino Veritas. Am fost placut surprinsa cand am vazut multimea de tineri expozanti, de cercei facuti manual, pictati, din care mi-am luat doua perechi si la fel de placut surprinsa ca nu era aglomeratia obisnuita de la alte targuri.

Am stat pe terasa clubului (sau barului?) cu ELLE-ul pe noiembrie in fata (noroc ca avea si supliment pentru barbati), am baut ceai si m-am bucurat de vremea innorata dar placuta. Dupa turul printre vechituri, pantofi draguti si “cercei tampiti” (exact asa isi denumea una dintre expozante cerceii) am purces spre Opereta, stiind ca are loc o expozitie pe care vreau s-o vad.

Sa nu uit! Partea proasta a multelor targuri de acest fel este ca trebuie sa platesti intrare. E drept ca in cei 100.000 era inclusa o cafea, dar nu ma incalzeste cu nimic avand in vedere ca m-a incalzit un ceai. Probabil ca atunci cand lumea se va plictisi si de noul “trend vintage” (nu-mi vine sa cred ca tocmai am spus asta), nu va mai veni cu miile si organizatorii vor fi obligati sa mai lase intrarea asta oricum prea mare.

In drumul scurt spre “Ion Dacian” am mai descoperit un targ de vechituri, cu insigne din timpul comunismului, cu carti ingalbenite, bijuterii vechi, monede si bani vechi, lampi de veghe cu gaz si cate si mai cate. Din pacat obiectele pe care mi le doream, reprezentand boierie sau istorie, erau prea scumpe pentru bugetul meu. Targul era in fata Muzeului Bucurestiului (Piata Universitatii).

M-a intristat tare sa vad o doamna batrana, cu picioarele adunate cuminti sub fusta de stofa, care-si vindea tacuta trecutul: portofele vechi si ponosite, margele, etamina alba cusuta cu musculite rosii si negre… Si era atat de singura… Si vedeam oamenii cu o culoare mai inchisa a pielii (e politically correct?) cum stau langa masuta batranei cu parul alb si curat, acoperit partial de o bereta simpla, cum asteapta orice privire intoarsa pentru a baga in buzunar sau sub fuste obiectele din care ea nu vrea decat… sa traiasca. Am fost trista si inca sunt.

Batranii ma impresioneaza cel mai tare. Ne-am uitat catva timp la masuta bunicii, sa nu-i fure cele cateva lucrusoare cumparate sau facute cu truda si am plecat cu un cufar intr-o plasa si o strangere de inima…

Am renuntat la expozitie pentru ca noile mele achizitii m-am cam uscat de bani, o las pentru o alta zi, una mai… mai alta.

Azi este o sambata in care “totu-i vechi si noua-s toate”…

Cu drag,

Targ de Vintage (nr. 3)

De cand m-am intors in Romania am o conceptie total diferita despre second-hand. Am fost placut surprinsa cand am vazut ca se organizeaza tot felul de “targuri vintage”. Pun intre ghilimele pentru ca vintage este un concept despre care vreau sa vorbesc mult mai mult, dar nu acum.

Targul s-a tinut in Suburbia, str. Selari 19 si intrarea a fost gratis. La celelalte targuri la care am fost (Cafepedia si Clubul Taranului) intrarea era 100.000 lei/pers. (sa nu va mirati ca eu voi gandi, calcula si scrie mult timp de acum incolo in lei vechi). Ei bine, la primul targ a meritat sa dau banii: era ceva nou si aveai si o bautura inclusa. La al doilea insa… cam aceeasi expozanti (mai putini insa decat la Cafepedia), aglomeratie mare, nu stiu daca se cade sa ceri o suma destul de mare zic eu pentru un mini-targ.

Stau si ma gandesc ca la targul de beauty de la Romexpo, care are loc in fiecare toamna si pe care nu-l ratez de cativa ani incoace, intrarea este mai mica iar targul este… de zeci de ori mai mare. Sa zicem ca “vintage” este un concept relativ nou, cel putin pentru tara noastra, si de aceea explozia si aviditatea de a cumpara astfel de lucruri.

Un targ interesant pentru cine vine prima oara la un astfel de eveniment, lumini prost puse, inghesuiala la standuri, multe obiecte facute manual, putine (sau chiar deloc?) obiecte cu adevarat vintage. Pun semne de intrebare pentru ca, asa cum am spus, subiectul trebuie dezbatut mult mai mult insa nu astazi.

Saptamana viitoare va avea loc un alt targ de gen, la care voi incerca sa ajung si vom vorbi si mai mult despre subiect. Pana atunci va las sa rumegati targul de ieri (voi pune si poze in curand, tehnologia ma omoara) si va invit sa cititi un articol interesant scris de gadjodillo: vintage.

Cu drag,