Category Archives: Bucurestiul Vechi

Welcome to the summer, darling

Saptamana trecuta am fost sa-i vad pe Iris, in concert, in aer liber. In aer liber, sunteti cu mine? Intelegeti unde bat? Va vine sa credeti ca putem merge la un concert in aer liber? Aproape ca pot afirma ca, daca vara ar dura 6 luni, as putea sa trec (asa spun acum) peste 6 luni de iarna. Ei bine, simt. Nu mai exista dubiu. Pentru mine incalzirea globala nu exista, insa reciclez. In van sau nu, cel putin imi doresc si, poate, incet-incet, voi reusi sa schimb ceva. Oricat de putin. In bine. Nu puteam sa nu spun asta.

Revenind la Iris, imi fug degetele pe tastatura (ce vremuri cand spuneam ca mototolesc foaia din pricina palmelor umede), ajunsa in Centrul Vechi, am strigat cat am putut de tare. A venit vara! Imi vine sa scriu cu caps lock si sa pun zeci de semne de exclamare. A venit vara! Macar de doua-trei ori pot scrie. Dupa ce am dat binete noului anotimp si primului concert Iris in aer liber pe anul acesta, a inceput lungul (sper) inceput al verii. Si m-am dus.

Vineri am iesit la Baraka, unde atmosfera a fost destul d racoroasa, insa suficient de calda pentru a ma convinge, usor-usor, si cu ajutorul Andrei, dar mai ales al Elizei, ca sambata putem sa redeschidem oficial Baraka, impreuna.. Dar impreuna cu cata lume! Sambata panica vestimentara, incercarea de a parea boschetara-cool, fara sa se observe ca m-am straduit prea tare, cu haine suficient de lalai pentru a da impresia de “je m’en fiche”, insa suficient de… hmm… de cumva pentru a-mi putea da libertatea de a ma simti sexy atunci cand rad dand capul pe spate. Si, fetelor, intre noi fie vorba, stiti exact despre ce vorbesc aici!

Am ajuns la Baraka devreme, deoarece planul meu este sa plec intotdeauna devreme, pentru a pleca devreme, pentru a-mi face somnul de frumusete si a ma bucura de linistea unei zile cand nu trebuie sa ma trezesc (cum altfel) devreme decat daca asa doreste organismul meu. Hahaha, hihihi, foarte multa lume cunoscuta, suficienta cat sa-mi pot da seama care este raspunsul pentru Anca la intrebarea “Unde s-a mutat lumea din Gaia”. Habar n-am cine este lumea care vine sau venea in Gaia, cert este ca Baraka a venit cu o noua dimensiune a cuvantului socializare si, de ce nu, popularitate (implicit, nu-i asa?).

A fost vis. Muzica superba, oameni superbi, barmani misto, aer liber. Parc. Sa va mai spun? Se mai poate spune ceva? Pot sa va spun ca nu stiu exact cand si cum s-a facut 5 dimineata, dar stiu ca am zambit cu adevarat din suflet atunci cand am auzit pasarelele cantand si cand primele raze au rasarit printre ramuri.

Dragii mei, oficial, a venit vara. In forta. Si este adorabila.
O papusa care a inflorit

Advertisements

1 Comment

Filed under Bucuresti, Bucurestiul Vechi, concert, Eveniment, Fashion in Bucharest, La plimbare, Romania de azi

Cartea Mironei, de Cella Serghi

Primul lucru pe care l-am facut atunci cand am deschis ascest “new post” a fost sa caut o fotografie a cartii. M-am razgandit. De cele mai multe ori coperta nu are nicio relevanta (poate doar vizuala, pentru cel care o citeste si caruia, dupa ce a terminat-o, cand isi reaminteste de ea, ii vine in minte imediat imaginea copertii).

Povesteam candva ca am citit Panza de Paianjen, semnata de aceeasi autoare necunoscuta pana la acel moment pentru mine. Mi-au placut romatismul si scriitura usoara, care a reusit sa ma transpuna intr-o alta dimensiune, mi-a placut marea omniprezenta si am decis sa o mai citesc pe Cella Serghi. Am cumparat, asadar, Cartea Mironei. Am inceput sa o citesc in vara, la umbra unei terase cochete, intr-o casa calda, din Breaza. Ascunzandu-ma tot timpul in spatele cliseului “nu am timp” am reusit, pe bucatele, sa termin cartea abia acum cateva zile.

La inceput nu mi-a placut si nu m-a captivat insa, hotarata sa dau o sansa fiecarei carti de care ma apuc si care nu-mi place din start, am citit si, usor-usor, paginile mi-au zburat prin fata privirii si prin suflet si am incheiat romanul.

Nu am de gand sa fac o recenzie (nici nu as sti, probabil, cum) si aceste cuvine nu au nicio relevanta pentru altcineva in afara de mine, insa vreau sa consemnez faptul ca am mai bifat o carte pe care probabil ca voi uita in scurt timp, ca am citit-o. Si daca uit, randrile mele imi vor reaminti ceva. Nu este o carte care sa ma fi impresionat in vreun fel, nici o carte care sa-mi fi transmis o stare.

Este un roman presarat cu cateva pagini de istorie, de razboi (cel de-al Doilea Mondial), care, aproape inevitabil (si de inteles, de altfel), se leaga de cateva povesti de dragoste oarecum neterminate – scriitoricesc – si prea putin dezvoltate pe gustul meu de romantica in carti.

Mirona este o tanara care are o viata destul de tumultoasa (din cauza razboiului, a familiei si nu numai) si care nu vrea altceva decat sa scrie, sa-si termine cartea. Talentul Cellei Serghi este oarecum limitat de lipsa experentei si a rabdarii (as spune eu, strict din postura de cititor si nu de critic). Lipsa rabdarii pentru ca simt ca acel roman putea fi revizuit si clar imbunatatit, cu “riscul” de a fi capatat mult mai multe pagini. Am simtit ca a inceput oarecum promitator si ca nu s-a incheiat – ce se intampla cu Fana, ce dezvaluie romanul, incotro se indreapta viata Mironei.

Am citit Cartea Mironei si in mod sigur voi lectura si alte romane ale autoarei, desi aproape ca am convingerea ca niciunul nu va fi la fel de captivant ca Panza de Paianjen.

Nu cred ca am avut ceva de invatat insa am experimentat o lectura usoara, placuta, tocmai buna pentru o seara linistita, in care iti doresti sa adormi cu mintea limpede, relaxata. Singurul moment care m-a scos oarecum de pe linia de plutire a fost cel in care Cella Serghi descrie scene din viata de lagar. Daca nu as fi citit inainte carti despre acest sbiect, daca nu as fi vazut filme avand acelasi subiect principal si daca nu as fi avut discutii interminabile despre aceste orori, probabil ca m-ar fi afectat descrierea din Cartea Mironei. Nu s-a intamplat acest lucru. Am trecut peste acele pagini fara sa ma implic emotional prea tare.

Am ajuns la finalul cartii intrebandu-ma ce a vrut, de fapt, Cella Serghi sa transmita si de ce s-a pierdut in detalii si actiuni pe care nu le-a consemnat temeinic, asa cum poate ca ar fi trebit sa o faca.

O papusa care citeste din nou

5 Comments

Filed under Bucuresti, Bucurestiul Vechi, Calea Victoriei, Romania de ieri

Raiul Universului

cladirea universul

Nici macar nu stiu cum sa incep… de unde… Cel mai bine ar fi sa-mi aduc cafeaua decaf – neagra bineinteles, scrumiera, sa rulez o tigara si sa incep cu… inceputul.

Tigarile rulate sunt unul dintre cele mai misto obiceiuri sociale pe care le-am descoperit. Dar, despre asta, poate alta data. Acum va poftesc sa intrati in dubstep heaven.

Acum cateva saptamani am fost la cea mai misto petrecere, la End of the World Party, in cladirea Universul. Cladirea este altceva. E… nu stiu daca pot descrie in cuvinte un loc, mi-as dori sa va pot face sa-l vedeti in cazul in care nu ati fost acolo si mi-as dori sa va pot readuce acolo daca si voi cunoasteti acea parte aparent uitata din Bucuresti.

Nu, nu pot sa va descriu partea de Universul care m-a pus in fund pe jos la propriu acum cateva saptamani, dar pot sa va aduc putin in timp, ieri. Abia asteptam sfarsitul asta de saptamana, petrecerea de vineri mai precis. Am ajuns in Universul pe la doua si ceva, poate putin prea tarziu pe gustul meu, pentru ca am pierdut cateva ore de muzica din Rai. De atmosfera fucking heavenly.

Si aici incepe povestea. Am intrat printr-o curte dubioasa, in spatele unei cladiri parasite, de la subsolul careia se auzeau basi puternici, o muzica pe care nici macar nu mi-as fi putut-o imagina vreodata. Am intrat, lumina slaba de la becuri galbene si neoane semi-arse. Am mai coborat un nivel. Si inca o jumatate. Si s-a dezlantuit… Raiul. O hala-subsol cu santuri cu apa, plina de sobolani acum ascunsi, lumini obscure, multa lume si muzica. O bere si… sa inaintam in hala. Pana in fata. De fapt, pe lateral, pana la dj, sarind peste bucati imense de tabla ruginita care vibra de la pasi si muzica. Inaintand pe langa lanturi groase, care atarnau de sus, cu carlige grele, unse cu ulei vascos, murdar, negru.

Succes. Cateva dintre cele mai intens-relaxante ore din viata mea, ore care m-au scos din Bucuresti, din Romania, din Universul real. Mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa pun in cuvinte senzatia care inca imi face inima sa bata mai repede. Masti, tricouri negre si albe, oameni in transa, conversi murdari, geci negre din piele, un amalgam perfect in semi-obscuritate, intr-un loc ireal.

Where’s my money… si hala explodeaza, atmosfera ia foc, o bucata de material alb in spatele dj-ilor, un spray si cateva litere mari: “DROPDREAD TE IUBIM”. Apoi, dedesubt, ceea ce imi bantuia mintea si trebuia sa iasa prin cuvintele scrise ale altcuiva: “DUBSTEP HEAVEN”.

Nu pot descrie in cuvinte, ar fi de prisos oricum. Altceva, o alta lume, un alt Univers. Universul…

Inchide ochii si viseaza, intra in locul de groaza pe care ti l-ai construit in cosmaruri si echilibreaza-l cu dubstep. Serveste apoi un cocktail de Rai. Un cocktail Universul, va rog!

2 Comments

Filed under Bucuresti, Bucurestiul Vechi, Calea Victoriei, Eveniment, Fashion in Bucharest, Romania de azi, Romania de ieri

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

Leave a comment

Filed under Bucuresti, Bucurestiul Vechi, Calea Victoriei, Dependenta media, Eveniment, Fashion in Bucharest, Hartie Igienica, La plimbare, Metrou, Romania de azi, Romania de ieri

.

Este pentru prima oara (s-ar putea ca memoria sa ma lase si sa ma insel totusi…) cand incep o scriere in acest jurnal de Bucuresti fara a pune titlu. Pe parcurs voi selecta cateva cuvinte si voi completa spatiul liber de sus, astfel incat acest prim paragraf nu va mai avea niciun sens pentru cei care citesc.

Am pornit dorind sa scriu despre o carte. Si o voi face, insa trebuie sa precizez ca gandurile mi-au tot zburat prin jurnal. Scrisul public te face oarecum vulnerabil. Oamenii interesati de persoana ta stiu mult mai multe despre tine decat tu despre ei. Aproape intotdeauna au un atu. Aproape. Pentru ca, pana la urma, poti sa faci tu research-ul p*z*ii, daca personalitatea si intelectul nu-ti permit mai mult decat ii permit celui vizat, vei putea maxim sa-l impresionezi pe cel vizat cu cunostintele (cacofonie) tale destul de vaste despre el si… atat. Pentru ca oamenii intorc, invart, schimba si sunt in superioritate ori nu.

De multe ori ma trezesc in inferioritate intelectuala. In aceste conditii, poti fie sa accepti gelos si cu coada intre picioare ca nu esti cel mai destept, fie sa accepti usor uimit si cu sete de a invata si de a “fura”… intelect, sau macar vorbe.

Nu stiu de ce am inceput asa, insa simteam nevoia sa scriu aceste cateva paragrafe care mi s-au scurs prin creier timp de cateva minute, si pe care mi-am dorit sa le pun ordonat pe hartia papusii.

De fapt, cum spuneam si la inceput, am deschis acest nou post (cat de impersonal suna pagina mea de jurnal) pentru a va povesti despre o carte. O carte care m-a tinut timp de mai bine de 2 saptamani cu mintea blocata, cu scenarii siropoase care in general nu ma caracterizeaza, si cu o urma de tristete indoliata, legata de pierderea oricarei naivitati existente pana catre adolescenta. V-am pierdut deja.

Cum prezentarea de mai sus a fost mai mult o pierdere a clientilor fideli blogului, mi-e greu sa cred ca cineva a ajuns pana la acest rand. Asadar, te stimez cititorule! Vorbeam despre “Panza de paianjen” de Cella Serghi. In primul rand imi este rusine cu faptul ca habar n-aveam de existenta acestei scriitoare romance pana la primirea manuscrisului.

Totul a inceput intr-o seara de vara (ori sa fi fost primavara-vara?), cand o Ramura a mea mi-a facut cadou cartea ce avea sa-mi umple mintile si noptile. Nu stiu cum sa ma rezum la a spune ca mi-a placut. Nu stiu cum sa incerc sa nu vorbesc despre scenariile pe care mi le-am facut timp de o vara si care, ceva mai sterse, inca se mai plimba prin coltisoarele creierului meu nu tocmai curat.

Vreau sa va recomand o carte putin siropoasa, care m-a tinut in priza si m-a facut sa visez, care m-a dus in Mangalia de altadata, care m-a facut sa-i detest (desi e cam mult spus) pe… cei care au infacut impartelile de pamant si care au decis ca Balcic trebuie sa fie pamant bulgaresc. De fapt da, ii detest, pentru ca mi-au mai luat o parte din mare (de care mi-e atat de dor incat atunci cand ma gandesc la ea simt o oarecare strafulgerare ca de indragosteala adolescentina).

“Panza de paianjen” este… crema cartilor pe care le-am citit in ultima vreme (putine din pacate), pe care o recomand cu caldura gagicilor si care mi-as dori sa aiba un rezumat fructuos si pentru barbatii care sunt prea lenesi ori care au prea putina rabdare pentru a o citi.

Si vreau sa ma intorc in timp, inainte sa ma fi nascut, sa stau pe plaja mare, sa inot in largul fara geamanduri si sa ma indragostesc de un pictor cu ochii verzi.

Daca ati ajuns si pana la acest rand, va spun din nou ca va stimez si va trezesc din visul meu albastru-nisipos, pentru ca… dar nu…

Va spun doar cu drag,
Papusa Ruseasca

2 Comments

Filed under Bucuresti, Bucurestiul Vechi, pauza mediatica, Romania de azi, Romania de ieri

O vineri de 24,5 ore

Vineri a venit Julie sa ma viziteze. Julie este un mix superb de cultura americana, europeana si asiatica: nascuta si crescuta in SUA, mama frantuzoaica si tata libanez. Nasul, tenul masliniu si parul negru ii tradeaza originile arabesti. Desi ar fi trebuit sa ajunga joi seara, wizz air-ul a decis sa o aterizeze vineri dimineata. Dar foarte dimineata.

Asadar, vineri la 6 am fost in picioare, la 7 eram in Baneasa, aeroportul minune al Bucurestiului. As zice mai degraba aero-gara. Vine Julie, mergem la Ramayana, eu cafea, ea ceai, am vrut pateuri de la Candy Cat, nu s-a putut decat in combinatie cu un ceai urias si un pret fabulos pentru dimineata aceea.

eu: “Dar platim pateurile”
don’soara: “Nu se poate”
eu: “Multumesc”

Am mancat cate un sendvis, ne-am pus la curent cu noile activitati si am pornit spre casa. M-am schimbat, am mai baut o cafea si am plecat. 11:00 interviu cu ambasadorul Peru(uuuului). Dupa ce am exersat ceea ce invatasem eu timp de un semestru in Spania la cursurile de protocol, mi-am repetat in minte extraordinarul meu salut “Buenos dias Excelentisimo Senor Embajador X”, ca sa ajung acolo si sa-mi iasa un “Buenos dias” penibil si scurt. Eh… de.

Dupa o ora si jumatate de interviu si aproape toata banda de la o caseta am plecat la birou. Treaba. Sedinta. Plecat acasa. Voiam sa ajung si la o conferinta de presa dar n-am mai avut timp. Am trezit-o pe Julie, am mancat si am plecat la plimbarica prin Lipscani. Inca ma fascineaza stradutele atat de diferite, cladirile cu bulina rosie si insemnele comuniste aflate deasupra vitrinelor sparte “CROITORIE”.

pufarine2

Am plecat spre casa, la 9 trebuia sa ajungem la un vernisaj. Am ajuns pe la 9:30 la galeria 29, in sufrageria lui Mircea Nicolae. Nu va dau prea multe detalii pentru ca le puteti citi aici.

Am luat-o pe Natalie de la Unirii, Natalie care a fost “fashionable late”, termen care, might I say, imi cam displace. Se scuza intarzierea avand in vedere ca a meritat: aranjata, pantofi cu toc, o tinuta trendy pe care as fi purtat-o cu siguranta. Am ajuns la mine, mi-am schimbat hainele prea hippie pentru evenimentul la care urma sa mergem, in clubul “Pat”. Am ratat prezentarea de moda insa am facut ceva networking interesant.

Datorita faptului ca am adus 5 semnaturi pentru un candidat la europarlamentare (care ma intereseaza prea putin), Bebe ne-a fost sofer toata seara. Dupa Pat am ajuns in Comandante Junior, adica tot in zona Lipscani. Noi, 3 fete, toate in pantofi cu toc, fardate si aranjate, aratam cam dubios intre copilasii de maxim 21 de ani in tricouri largi si blugi jerpeliti, pe care trebuie sa recunosc, am fost cam geloasa.

Si pentru ca acum vine partea barter-ului realizat impreuna cu Dany, prietenul meu cel mai bun care ma pasuieste de cei 10 lei pe care trebuie sa-i dau in conditiile in care scriu despre vineri seara, trebuie sa precizez ca m-am intalnit cu o droaie din prietenii mei: Sandra si directorul de marketing Minca, Barza cu nelipsitii ochelari pusi la misto (vede foarte bine, se da interesant doar), Radu alias Tataee care s-a miscat mai bine decat tot tineretul la un loc, si, evident, piesa de rezistenta, Dany pe care toata lumea il cauta tot timpul. E “popular”.

Am dansat pana la 6 dimineata in asteptarea unei hore Zdob si Zdub. N-a fost. Am ajuns acasa cand deja se luminase, am mancat si pe la 6:30 m-am bagat in pat. Astfel, dragii mei, am mai castigat o zi. Doar 6 ore de somn in 3 zile. Si la mai mare!

Aceasta a fost ziua mea de 24,5 ore.

Cu drag,
Papusa Ruseasca

5 Comments

Filed under Bucuresti, Bucurestiul Vechi, Eveniment, Fashion in Bucharest, La plimbare, Piata Universitatii, Romania de azi, Vernisaj

Vernisaj 1980

afis11

Ieri am fost in atelierul 35 de pe Selari 13. L-am revazut pe Mircea Nicolae, un artist care mi se pare din ce in ce mai interesant pe masura ce aflu mai multe lucruri despre operele (?) sale. Aseara a prezentat expozitia lui Michele Bressan.

Fotografiile merita vazute, motivele pentru care expozitia se numeste 1980 sunt 3. Nu le enumar insa va spun ca expozitia prezinta fetisism in comunism. Sau poate comunism ramas si combinat cu fetisism. Sau poate comunism ramas combinat cu lucruri ce acum au devenit normale, frapanta fiind (frapant poate ca e putin cam mult spus insa folosesc acest cuvant de… amorul artei) doar alaturarea lui 1980 de lucrurile normale noi.

Stau si ma gandesc… Sau mai bine sa nu ma mai gandesc si sa va recomand sa mergeti si sa vedeti. Expozitia tine 3 saptamani, iar saptamana viitoare fotografiile vor fi altele, acelasi artist.

Cu drag,

2 Comments

Filed under Bucuresti, Bucurestiul Vechi, Eveniment, Vernisaj