Dragostea dureaza trei ani. Sau e o iluzie

Fara foto

Sa spunam ca am o zi mai proasta. O zi mai foarte proasta. Prietenii mei nu se mira in mod sigur la citirea acestor randuri, cred ca s-au obisnuit cu faptul ca raman “a moody bitch”… ca sa citez un american.

Si da, sar de la una la alta pentru ca asa am chef si pentru ca aici scriu aproape cum vreau. DECI. Revenind la subiectul principal, Bucuresti. Ieri am reusit, in sfarsit, sa ajung la piesa de teatru “Dragostea dureaza 3 ani”, la Motoare. 25 lei biletul, inghesuiala mare. Am reusit sa ma fac putin de ras (dar sa nu intram in detalii).

Iar scriu din draft in draft si nu se mai leaga nimic. Trupa D’Aya este foarte misto, iar Cristi Iacob si Adriana Trandafir impreuna cu ceilalti colegi mai putin cunoscuti momentan fac toti banii.

Putin misogina pe gustul meu, a reusit totusi sa ma binedispuna si sa ma tina zambind pana la final. Atmosfera de teatru de la Motoare este minunata, exact asa cum ma asteptam. As fi preferat totusi sa stau pe jos.

Am plecat pe Lipscani la o vorba, apoi am ajuns in El Comandante Junior. Este incredibil cum acest club mic este mai plin martea decat vinerea sau sambata. Am baut cate un shot, am socializat la nivel primar si am plecat somnoroasa si infometata catre casa.

V-am spus totusi ce zi proasta am avut azi? Uneori urasc zilele de miercuri. Sau de luni. Sau de marti. Sau…

Cu inima stransa dar cu drag,

Si luni, si marti, si miercuri, si miercuri, si miercuri

Ieri am avut o zi plina 100%, asa cum imi plac mie toate zilele saptamanii si asa cum sunt cam toate zilele mele de cateva luni incoace. Dupa munca de birou care devine din ce in ce mai solicitanta si mai misto, am fost la un eveniment TONICA. Am ascultat cumintica tot ce au avut de spus sponsorii – Kandia si Panasonic si specialistii.

Ca de obicei, agenduta in mana, contacte, contacte, contacte. Andreaa, PR-ul Tonica, desi o tipa fara experienta, s-a comportat exemplar si a fost o gazda minunata. Imbracata profi, fardata misto, buricul acoperit, discurs bine pus la punct. A stiut cand sa intrerupa si in ce fel, s-a descurcat de minune.

Dupa Chianti Cafe (Titulescu) am mers la Cuando pentru a o cunoaste pe Cristina, PR la o companie de muzica. Schimb de numere de telefon, socializare cu un editor de la Joy si drum in viata.

Am ajuns la Dany tarziu, am stat pana si mai tarziu, am vorbit tot despre munca, am vazut o noua strategie de marketing pe care au adus-o in Romania Alexandru Minca si Cezar Dimache, doi tipi de care cu siguranta veti mai auzi (cei interesati de marketing). Am ajuns acasa obosita moarta, m-am trantit in pat si am visat numai strategii de PR si organizare de evenimente, sali si parteneriate.

M-am trezit cu gandul la ce trebuie sa fac azi si ca trebuie sa incep sa ma organizez mai bine. Am ajuns la birou. O noua zi incepe.

Cu drag,

O vineri de 24,5 ore

Vineri a venit Julie sa ma viziteze. Julie este un mix superb de cultura americana, europeana si asiatica: nascuta si crescuta in SUA, mama frantuzoaica si tata libanez. Nasul, tenul masliniu si parul negru ii tradeaza originile arabesti. Desi ar fi trebuit sa ajunga joi seara, wizz air-ul a decis sa o aterizeze vineri dimineata. Dar foarte dimineata.

Asadar, vineri la 6 am fost in picioare, la 7 eram in Baneasa, aeroportul minune al Bucurestiului. As zice mai degraba aero-gara. Vine Julie, mergem la Ramayana, eu cafea, ea ceai, am vrut pateuri de la Candy Cat, nu s-a putut decat in combinatie cu un ceai urias si un pret fabulos pentru dimineata aceea.

eu: “Dar platim pateurile”
don’soara: “Nu se poate”
eu: “Multumesc”

Am mancat cate un sendvis, ne-am pus la curent cu noile activitati si am pornit spre casa. M-am schimbat, am mai baut o cafea si am plecat. 11:00 interviu cu ambasadorul Peru(uuuului). Dupa ce am exersat ceea ce invatasem eu timp de un semestru in Spania la cursurile de protocol, mi-am repetat in minte extraordinarul meu salut “Buenos dias Excelentisimo Senor Embajador X”, ca sa ajung acolo si sa-mi iasa un “Buenos dias” penibil si scurt. Eh… de.

Dupa o ora si jumatate de interviu si aproape toata banda de la o caseta am plecat la birou. Treaba. Sedinta. Plecat acasa. Voiam sa ajung si la o conferinta de presa dar n-am mai avut timp. Am trezit-o pe Julie, am mancat si am plecat la plimbarica prin Lipscani. Inca ma fascineaza stradutele atat de diferite, cladirile cu bulina rosie si insemnele comuniste aflate deasupra vitrinelor sparte “CROITORIE”.

Am plecat spre casa, la 9 trebuia sa ajungem la un vernisaj. Am ajuns pe la 9:30 la galeria 29, in sufrageria lui Mircea Nicolae. Nu va dau prea multe detalii pentru ca le puteti citi aici.

Am luat-o pe Natalie de la Unirii, Natalie care a fost “fashionable late”, termen care, might I say, imi cam displace. Se scuza intarzierea avand in vedere ca a meritat: aranjata, pantofi cu toc, o tinuta trendy pe care as fi purtat-o cu siguranta. Am ajuns la mine, mi-am schimbat hainele prea hippie pentru evenimentul la care urma sa mergem, in clubul “Pat”. Am ratat prezentarea de moda insa am facut ceva networking interesant.

Datorita faptului ca am adus 5 semnaturi pentru un candidat la europarlamentare (care ma intereseaza prea putin), Bebe ne-a fost sofer toata seara. Dupa Pat am ajuns in Comandante Junior, adica tot in zona Lipscani. Noi, 3 fete, toate in pantofi cu toc, fardate si aranjate, aratam cam dubios intre copilasii de maxim 21 de ani in tricouri largi si blugi jerpeliti, pe care trebuie sa recunosc, am fost cam geloasa.

Si pentru ca acum vine partea barter-ului realizat impreuna cu Dany, prietenul meu cel mai bun care ma pasuieste de cei 10 lei pe care trebuie sa-i dau in conditiile in care scriu despre vineri seara, trebuie sa precizez ca m-am intalnit cu o droaie din prietenii mei: Sandra si directorul de marketing Minca, Barza cu nelipsitii ochelari pusi la misto (vede foarte bine, se da interesant doar), Radu alias Tataee care s-a miscat mai bine decat tot tineretul la un loc, si, evident, piesa de rezistenta, Dany pe care toata lumea il cauta tot timpul. E “popular”.

Am dansat pana la 6 dimineata in asteptarea unei hore Zdob si Zdub. N-a fost. Am ajuns acasa cand deja se luminase, am mancat si pe la 6:30 m-am bagat in pat. Astfel, dragii mei, am mai castigat o zi. Doar 6 ore de somn in 3 zile. Si la mai mare!

Aceasta a fost ziua mea de 24,5 ore.

Cu drag,
Papusa Ruseasca

Lansare Dorin Negrau

Chiar daca nu le organizez inca, cel putin particip. Despre evenimentele din Bucuresti vorbesc. Aseara la Ion Dacian (Opereta, langa TNB) a avut loc lansarea colectiei CHICkitch ( nu stiu daca “kitch” este voit scris asa sau cineva a uitat un “s”) a cratorului de moda Dorin Negrau (scriu cam in clisee, hmm…).

Desi in general primele randuri sunt rezervate vedetelor (?), de data aceasta presa a avut intaietate, asa ca Monica Columbeanu a stat abia pe randul al treilea. Foarte bine ales spatiul pentru prezentare, intim, bine amenajat.

Inainte si dupa prezentare s-a putut fuma pe holul mare, au fost servite sucuri si cocktailuri cu Finlandia, fructe de padure (naturale!), menta si suc. Toate blitzurile s-au indreptat atat inainte cat si dupa prezentarea de moda catre Monica Columbeanu, de data aceasta imbracata bine, cu o pereche de colanti luciosi, tricou rock prins in talie cu o curea subtire, ghete negre cu toc gros. A copia este bine atunci cand copiezi pe cine trebuie. Mi-a placut, mai ales ca s-a mai ingrasat si si-a mai schimbat stilul.

Am vizitat site-ul creatorului inainte de eveniment si chiar pot spune ca pusesem ochii pe cateva piese din colectiile mai vechi, asa ca aveam asteptari. Din pacate colectia prezentata aseara nu a fost pe gustul meu, in sensul ca nu cred ca as fi purtat mai nimic din ce am vazut.

Rochite largute tip sac, pantalonii scurti din nou la moda, sacouri deloc cambrate, maneci “gogosar”, salopete scurte sau lungi, braurile late care accentueaza talia si nu cred ca vor iesi prea curand din trend, ceva materiale transparente, decolteul nu s-a vazut deloc si cateva piese “pijama style” (daca e si asta un stil)… cam asta am vazut aseara.

Sandalele transparente cu toc semi-gros conic si bareta peste glezne, colorate interesant, le-as fi purtat. Gentile sacosa si plicurile raman si anul acesta, ceea ce nu ma surprinde deloc.

M-am simtit bine, organizatorii au fost placuti si amabili, lumina excelenta, atmosfera putin cam incinsa insa prezentarea nu a durat mult, asa ca reflectoarele n-au deranjat prea tare.

Trebuie sa mentionez machiajul modelelor, baza cat mai alba si buze negre. Frumos, teatral insa nu cat sa-ti ia ochii de la haine. Bravo make-up artistilor si celor ce au venit cu ideea.

Am plecat pe o ploicica marunta pana langa Intercontinental.

Eduard al III-lea

foto: port.ro

Aseara am fost la teatru. Pentru a doua oara la Teatrul National. Am mai fost odata, prin liceu, la Macbeth. La pauza am capitulat si am plecat. Ca dracu’, m-am gandit, iar piesa istorica, iar Shakespeare. Am avut insa incredere in maturizarea mea rapida si in rabdarea “treinuita”.

Dupa ce am cautat locurile pana cand ne-au venit spumele (nu la propriu, evident), am descoperit ca aveam radul 2 (adica randul unu, randurile in sala mare incep de la numarul 2, nu ma intrebati). Locuri bune, dar unde nu poti sa casti daca ti se face somn sau te plictisesti de moarte, cum ma plictisesc in general la piesele si filmele istorice, pentru ca te vad… actorii.

Mi-am tras (nu intamplator) un ruj rosu la baie inainte sa intram, m-am asezat comod si piesa a inceput. Am rezistat fara probleme pana la pauza, cand nici macar nu m-am gandit sa capitulez, din contra, m-am intors cumintica si nerabdatoare la locul meu, cu rujul reimprospatat.

Piesa a fost interesanta, si daca la capitolul istorie stau prost, macar o piesa ca cea de ieri, cu decoruri impresionante, cu un sunet impecabil (cel putin in fata) si actori buni m-a convins ca pot sa invat.

Acum, partea mea preferata: costumele. La ultima piesa de teatru la care am fost platind biletul (pentru ca am mai mers la teatru cu intrare libera – da, exista asa ceva in Bucuresti si dupa cum spun mereu, nu trebuie decat sa cauti) am vazut niste costume… hai sa nu fiu rea desi asa imi sta cel mai bine… niste costume simplute si care nu aveau nicio legatura cu nimic. Vina in “Antigona” jucata la Nottara pentru costumele proaste o poarta probabil viziunea regizorului si nu creatoarea sau creatorul, nici nu mai conteaza cine a facut costumatia.

Ei bine, costumele in “Eduard al III-lea” erau… de motociclisti. Se doreau a fi costume de epoca, dar vestele cu suport pentru coloana (sigur au un nume dar cum nu sunt pasionata nu stiu, insa ma va ajuta cu siguranta Delia, vreau nu vreau), gecile cu coate si alte briz-brizuri de protectie, cizmele gen clapari tradau intreaga tinuta desi erau vopsite cu spray de graffitti si modele imprimate (tot cu spray-ul) de lorzi sau simboluri cert istorice.

Pieile lungi de deasupra nu puteau sa ascunda castile de motoare pe post de coifuri, impodobite cu diverse parti de ustensile din bucatarie: scurgatoare, site, cozi de te-miri-ceuri. Adevarul este ca erau departe de a parea macar ridicole insa ochiul meu critic nu le putea rata.

Probabil ca ar fi trebuit sa ma concentrez mai mult la piesa insa costumatiile mi-au atras atat de mult atentia incat mi-e greu sa nu vorbesc despre ele.

Am plecat cam dezamagita ca nici macar la o premiera doamnele nu-si mai scot blanurile lungi si rochiile de seara, ca domnii prefera blugii si nu fracurile elegante si pantofii lacuiti, ca Teatrul National nu arata atat de bine pe dinauntru pe cat mi-as fi dorit (ma refer la scaunele roase si la covoarele imbacsite).

Mi-a placut piesa, iar regia mi s-a parut originala insa in limitele istoriei (if I may), fara a fi incercata o inutila abordare prea modernista care nu-si are locul in piesele istorice.

Frig la plecare, moncher, frig tare.

Cu drag,

Targ de vintage si targul de vechituri

Astazi trebuia sa plecam la Sibiu pentru a vedea o piesa de teatru. Dupa o eroare de comunicare (ce nu tinea de noi) am ramas cu buza umflata. Statea in fata Ateneului fumand si observand cu nasul putin strambat porumbeii agresivi care se bateau pe o bucata de carne din sendvisul meu luat la pachet pentru drum (asa m-a invatat mama), putin sictirita de vestea proaspata, ca nu mai mergem nicaieri.

Am decis in schimb sa mergem la “Targul Amintirilor”, pe Lipscani/Blanari, in In Vino Veritas. Am fost placut surprinsa cand am vazut multimea de tineri expozanti, de cercei facuti manual, pictati, din care mi-am luat doua perechi si la fel de placut surprinsa ca nu era aglomeratia obisnuita de la alte targuri.

Am stat pe terasa clubului (sau barului?) cu ELLE-ul pe noiembrie in fata (noroc ca avea si supliment pentru barbati), am baut ceai si m-am bucurat de vremea innorata dar placuta. Dupa turul printre vechituri, pantofi draguti si “cercei tampiti” (exact asa isi denumea una dintre expozante cerceii) am purces spre Opereta, stiind ca are loc o expozitie pe care vreau s-o vad.

Sa nu uit! Partea proasta a multelor targuri de acest fel este ca trebuie sa platesti intrare. E drept ca in cei 100.000 era inclusa o cafea, dar nu ma incalzeste cu nimic avand in vedere ca m-a incalzit un ceai. Probabil ca atunci cand lumea se va plictisi si de noul “trend vintage” (nu-mi vine sa cred ca tocmai am spus asta), nu va mai veni cu miile si organizatorii vor fi obligati sa mai lase intrarea asta oricum prea mare.

In drumul scurt spre “Ion Dacian” am mai descoperit un targ de vechituri, cu insigne din timpul comunismului, cu carti ingalbenite, bijuterii vechi, monede si bani vechi, lampi de veghe cu gaz si cate si mai cate. Din pacat obiectele pe care mi le doream, reprezentand boierie sau istorie, erau prea scumpe pentru bugetul meu. Targul era in fata Muzeului Bucurestiului (Piata Universitatii).

M-a intristat tare sa vad o doamna batrana, cu picioarele adunate cuminti sub fusta de stofa, care-si vindea tacuta trecutul: portofele vechi si ponosite, margele, etamina alba cusuta cu musculite rosii si negre… Si era atat de singura… Si vedeam oamenii cu o culoare mai inchisa a pielii (e politically correct?) cum stau langa masuta batranei cu parul alb si curat, acoperit partial de o bereta simpla, cum asteapta orice privire intoarsa pentru a baga in buzunar sau sub fuste obiectele din care ea nu vrea decat… sa traiasca. Am fost trista si inca sunt.

Batranii ma impresioneaza cel mai tare. Ne-am uitat catva timp la masuta bunicii, sa nu-i fure cele cateva lucrusoare cumparate sau facute cu truda si am plecat cu un cufar intr-o plasa si o strangere de inima…

Am renuntat la expozitie pentru ca noile mele achizitii m-am cam uscat de bani, o las pentru o alta zi, una mai… mai alta.

Azi este o sambata in care “totu-i vechi si noua-s toate”…

Cu drag,