Dependenta de glossy

Am mainile transpirate. Tocmai am dat “send” mailului meu de la revedere catre oamenii care invart si se invart in lumea glossy. A trebuit sa dau “sign out” pentru ca nu suportam presiunea vederii unei reactii. Imi mai trebuie putin timp sa ma linistesc, desi am senzatia ca am avut tot timpul din lume in preavizul de o luna.

Si totusi… Incet-incet m-am lipit de glossy, a fost un drum firesc, nimic fortat, un drum pe care nu stiu daca mi l-am ales neaparat dar, oricat de cliseistic ar suna, care m-a ales pe mine. Si bine a facut!

Sunt as in a-mi crea stari de neliniste si sunt singura care, prin amplificarea valorii unor cuvinte sau reactii, isi face, de fapt, rau. Este foarte util sa-ti controlezi gandurile, redirectionandu-le ori acordandu-le mai putina importanta, insa este foarte greu, mai ales cand nu ai, aparent, altceva pe care sa-ti canalizezi energia.

Sunt dependenta de glossy pana-n maduva oaselor. Desi de-a lungul vietii am facut pauze mediatice, de filme, de carti, niciodata nu am facut o pauza glossy. Nu mi-am dorit, nu mi-as dori vreo secunda.

Mi-au transpirat palmele cand am dat “send” pentru ca m-am simtit usor nesigura, iar acest sentiment nu ar fi existat daca… nu eram dependenta de glossy. Nu sunt insa dispusa sa ma joc cu nervii si cu sanatatea mea mentala doar pentru a ramane integrata in acest cerc dominat si condus de femei, de “noutati subtile despre altii”, de frumos si de bani, de pagini lucioase si site-uri desfiintatoare.

Mi-a trecut prin gand sa iau o pauza, sa ma retrag, sa-mi pun ordine in viata profesionala si in viata, in general. “Ramai conectata, fii peste tot” – asta aud in ultima vreme. Dar de ce sa incerc acum sa intru cu toptanul in lumea glossy de care aparent, aparent doar, ma despart, cand aceasta lume m-a atras catre ea si pastrat in mijlocul evenimentelor? Nu mai bine urmez cursul firesc si nu-mi mai agit inimioara? Ar fi dispusa aceasta lume sa-mi traga un sut si sa ma expulzeze, dupa o prietenie atat de frumoasa pe care am construit-o? Cursul firesc este singurul care va avea ceva de spus, viata ma va ghida asa cum a facut-o si pana acum si… indiferent de ce a prestabilit destinul meu, am in minte un singur lucru. Acela ca va fi bine.

Inchei, astazi, un capitol insa continui sa scriu in cartea vietii mele. Scriu timid, cu palmele umede, nesigura, dar aceeasi eu, o papusa pe care incerc sa o sculptez frumos dar cu picturi imperfecte si cateva papusele din lemn crapate, sub carcasa-mama inca nezgariata, dar cu zambetul ceva mai putin prezent.

Cu drag,
O papusa debuslolata

Cumpar povesti

Am dat 3 lei pe o poveste. Toti banii pe care-i aveam in portofel. Nu imi dau seama inca daca imi pare rau sau nu. Poate ca n-ar trebui sa-mi para. Pana la urma, am cumparat o poveste, au fost niste bani investiti in viata mea. Simt, totusi, ca mi-am vandut usor sufletul. Am vrut sa cumpar aceasta poveste si a meritat. Pentru ca mi-am dat seama ca-mi place sa fac astfel de achizitii sentimentale.

De fapt, nu stiu daca mi-am vandut sau am ajutat la vanzarea unui suflet. Insa sufletul unui dependent de heroina este deja amanetat. Deci ma absolv de vina. Sau imi doresc sa fie asa.

Mi-e greu sa va scriu pentru ca povestea in sine nu are nimic special: o fata extrem de slaba, inalta si blonda, pe care am catalogat-o din prima clipa ca fiind drogata, m-a abordat pe strada. Era slovaca, lucra pentru un ong, avea o masina cu numere de Bulgaria si ii furasera geanta cu toate actele. Era diabetica si trebuia sa ajunga la Iasi pentru o conferinta. Acolo avea sa se intalneasca a doua zi cu colegii ei. Si avea lacrimi in ochi si era atat de slaba. Vorbea engleza cu accent slav pronuntat si avea lacrimi in ochi. A meritat cei trei lei chiar daca, in subconstient, am stiut mereu ca totul este o poveste. De fapt, de aceea a meritat – pentru ca am ascultat, timp de cateva minute, o poveste. Avea nevoie de bani pentru benzina, trebuia sa ajunga in Iasi. Era intr-o tara straina, fara telefon, statuse la politie patru ore si ne ruga sa ne rugam pentru ea.

Am atins-o pe brat si am simtit cat de slaba era. Am investit bani in aceasta poveste. Oftez, scot fum subtire si ma indrept si eu. Aveti ceva de vanzare care sa ma scoata din povestea mea?
Cu drag,
O papusa care scrie povesti

Welcome to the summer, darling

Saptamana trecuta am fost sa-i vad pe Iris, in concert, in aer liber. In aer liber, sunteti cu mine? Intelegeti unde bat? Va vine sa credeti ca putem merge la un concert in aer liber? Aproape ca pot afirma ca, daca vara ar dura 6 luni, as putea sa trec (asa spun acum) peste 6 luni de iarna. Ei bine, simt. Nu mai exista dubiu. Pentru mine incalzirea globala nu exista, insa reciclez. In van sau nu, cel putin imi doresc si, poate, incet-incet, voi reusi sa schimb ceva. Oricat de putin. In bine. Nu puteam sa nu spun asta.

Revenind la Iris, imi fug degetele pe tastatura (ce vremuri cand spuneam ca mototolesc foaia din pricina palmelor umede), ajunsa in Centrul Vechi, am strigat cat am putut de tare. A venit vara! Imi vine sa scriu cu caps lock si sa pun zeci de semne de exclamare. A venit vara! Macar de doua-trei ori pot scrie. Dupa ce am dat binete noului anotimp si primului concert Iris in aer liber pe anul acesta, a inceput lungul (sper) inceput al verii. Si m-am dus.

Vineri am iesit la Baraka, unde atmosfera a fost destul d racoroasa, insa suficient de calda pentru a ma convinge, usor-usor, si cu ajutorul Andrei, dar mai ales al Elizei, ca sambata putem sa redeschidem oficial Baraka, impreuna.. Dar impreuna cu cata lume! Sambata panica vestimentara, incercarea de a parea boschetara-cool, fara sa se observe ca m-am straduit prea tare, cu haine suficient de lalai pentru a da impresia de “je m’en fiche”, insa suficient de… hmm… de cumva pentru a-mi putea da libertatea de a ma simti sexy atunci cand rad dand capul pe spate. Si, fetelor, intre noi fie vorba, stiti exact despre ce vorbesc aici!

Am ajuns la Baraka devreme, deoarece planul meu este sa plec intotdeauna devreme, pentru a pleca devreme, pentru a-mi face somnul de frumusete si a ma bucura de linistea unei zile cand nu trebuie sa ma trezesc (cum altfel) devreme decat daca asa doreste organismul meu. Hahaha, hihihi, foarte multa lume cunoscuta, suficienta cat sa-mi pot da seama care este raspunsul pentru Anca la intrebarea “Unde s-a mutat lumea din Gaia”. Habar n-am cine este lumea care vine sau venea in Gaia, cert este ca Baraka a venit cu o noua dimensiune a cuvantului socializare si, de ce nu, popularitate (implicit, nu-i asa?).

A fost vis. Muzica superba, oameni superbi, barmani misto, aer liber. Parc. Sa va mai spun? Se mai poate spune ceva? Pot sa va spun ca nu stiu exact cand si cum s-a facut 5 dimineata, dar stiu ca am zambit cu adevarat din suflet atunci cand am auzit pasarelele cantand si cand primele raze au rasarit printre ramuri.

Dragii mei, oficial, a venit vara. In forta. Si este adorabila.
O papusa care a inflorit

Good party gone bad

Sambata am acceptat (cu greu) invitatia la The Mission. Eram curioasa sa-i ascult pe cei de la Telepopmusik, si imi doream mult sa-i aud pe Parov Stelar live. Singurul motiv care m-ar fi tinut acasa era John Digweed. John Digweed pune o muzica pe care personal n-o agreez, insa cred ca reticenta mea vine mai ales din cauza faptului ca pe house comercial s-au reprofilat majoritatea manelistilor. Asadar, “papuseeeeeee” la o petrecere, insemna clar petrecere cu status “nu merg”. Sun ca o wannabe bloggerita fashion icon. Sa revenim la realitate, asadar, papusico.

Telepopmusik a fost ok, atmosfera interesanta, relaxata, nu incendiara ci buna. Un inceput de petrecere asa cum trebuie. Dar inainte sa intru in subiect (da, iar voi scrie mult, probabil), trebuie sa va povestesc despre atmosfera din afara cortului. Petrecerea a fost organizata la Arenele Romane, in Parcul Carol, unde am fost pentru prima data saptamana trecuta, la dnb Arena.

La dnb Arena muzica a fost absolut geniala – Gojira si Emalkay au mixat pur si simplu MI NU NAT. Si sa nu credeti ca sunt vreo cunoscatoare, nu, nu. Stiu ca imi plac anumite stiluri si am prieteni cunoscatori (si care ma cunosc – era prea dragut jocul de cuvinte), datorita carora aflu despre multe lucruri. Partea proasta, media de varsta cred ca era 17 ani. Dar a meritat iesirea.

Revenind la celelalte oi, Mission. La intrare puhoi mare de tot de oameni. Am aflat rapid ca sutele de oameni asteptau pentru a-si cumpara bilete, i-am ocolit binisor si am intrat in cort.

Dupa cum spuneam, Telepopmusik a fost ok. Au inceput Parov Stelar, moment in care parca a explodat totul – cortul a devenit neincapator, inghesuiala maxima. Si cum stateam in fata, fericita nevoie mare, am inceput sa simt din ce in ce mai stramt spatiul din jurul meu, asadar am decis sa merg undeva mai ferit, si bine am facut.

Recunosc, sunt un pic panicoasa de cand am vazut ce s-a intamplat la Love Parade, iar acesta, la un nivel mult mai mic, a fost un eveniment asemanator. Capacitatea cortului de la Arene este de aproximativ 3500 de oameni, iar sambata… s-au apropiat (sau poate chiar au trecut) de 6000. Calcare in picioare pur si simplu.

Dupa cum spun prietenii mei, eu sunt genul care merge la o petrecere, dupa care comenteaza ca nu a fost buna organizarea. Acum sincer, cum sa spun ca a fost buna per total cand ei au lasat atatia oameni sa intre, desi nu aveau loc? Am fost la Mission la Polivalenta si a fost decent. Cortul de la Arene este prea mic pentru o asemenea petrecere.

E agitatie in jur si nu-mi mai pot coordona ideile. Cert este ca am scapat cu viata, m-am simtit bine si ma bucur ca am facut alegerea potrivita in privinta pantofilor.

O papusa made in USSR

Pot sa fac shopping online

190 lei

Sunt destul de conservatoare atunci cand vine vorba despre shopping (nu stiu cum m-am format asa dar…).

Cum imi tot plimb privirea pe fashion, n-am ajuns prea greu pe site-ul www.idealboutique.ro. Si am inteles ca, daca imi place, pot. Sa fac si shopping online. Lucrul care m-a determinat sa am curajul sa fac o comanda a fost faptul ca toate produsele contin in descriere dimensiunile, asadar am putut masura inainte orice mi-am dorit.

A! Si culorile! O alta problema. Dar, surpriza-surpriza, culorile din site sunt identice cu “the real thing”. Cred ca incep sa ma reprofilez si sa am incredere sa cumpar online.

Si dragele mele… am gasit ceva care momentan este “want to have” dar care sper ca va intra, cat de curand, in posesia mea – fusta din pieleeeee!

270 lei

O papusa descoperitoare

Mutatul, un cosmar. Si un apartament newyorkez.

Greu ma mai urnesc in ultima vreme. Greu sa scriu orice personal. Si se simte maxim, imi pierd exercitiul si realizez ca, de fapt, aveam unul – niciodata nu m-am gandit la asta. Sa incercam, asadar, sa salvam ce se mai poate salva si sa revenim cu picioarele pe pamant scriitoricesc personal, cat mai departe de limbajul neaparat glossy, dar de lemn.

M-am mutat. Mereu ma gandesc ca ar trebui sa pun poze atunci cand scriu, pentru a va duce mai aproape de starile prin care trec (acesta este scopul atunci cand citesti ceva, nu, sa te rupi putin de cotidianul tau si sa traiesi altfel, prin randurile altcuiva cu care nu este neaparat nevoie sa te identifici). Bingo, imi revin, ideile iarasi zboara si mi-e greu sa le prind. Uf! Si cum niciodata nu sunt in stare sa fac poze (ador fotografia, insa numai sa o privesc), nu va voi putea transpune nici de aceasta data in noua mea lume, din apartamentul meu newyorkez, localizat in Basarab Neighbourhood. Sau, ca sa sune mai glossy (sic!), Titulescu.

M-am mutat. Urasc sa ma mut si nu cred ca exista pesoana careia sa i se para, catusi de putin, interesanta acesta activitate. Pentru ca nu este numai o actiune, ci este o ditamai activitatea. Implica, atat de multe. Mutatul este, asadar, o activitate complexa. Si cu cat este mai neprimitor locul in care te muti, cu atat este mai complexa. Din acest ultim punct de vedere… m-am scos. V-am spus doar ca m-am mutat intr-un apartament newyorkez!

Intr-o zi mohorata cu probleme peste probleme – genul acela de zi in care stii ca, daca pui mana pe telefon, nu e bine – am primit, evident, un telefon. Inca un telefon cu vesti proaste, sau nu neaparat proaste, cat prost venite – trebuia sa ma mut.

Asadar, intr-o saptamana complicata de septembrie (parca e ceva cu luna asta…) am inceput sa-mi caut locatia in care urmeaza sa-mi petrec mai mult sau mai putin timp din viata. Asa este mereu atunci cand vine vorba despre chirie. Si am vorbit mult la telefon – o alta activitate care este departe de a-mi fi placuta – am stabilit multe intalniri cu multi agenti imobiliari si am vazut putine apartamente. Putine si urate.

Cand imi pierdusem orice speranta de a mai gasi locatia perfecta, cea pe care sa o pot numi fara probleme “acasa”, cand renuntasem sa mai caut si decisesem sa inchiriez un apartament… modest sa-i spun? e prea putin! oribil este cuvantul. Asadar cand decisesem sa pun “stop” telefoanelor, stresului si vizionarilor fara prea mare succes, la ceas de seara, a sunat, din nou, telefonul.

Am raspuns, am mers agale si am ajuns… acasa. Stii, cand intri intr-un loc si simti imediat ca este incarcat de energie pozitiva, ca acolo poti fi fericit, ca este locul tau desi intri pentru prima oara? Stiti senzatia? Aceasta a fost! A doua zi am aparut cu banii in dinti, am luat cheile si le-am aratat mandra colegelor mele, exasperate de nemultumirile si plangerile mele continue.

Partea cea mai grea trecuse. Credeam eu. A urmat cosmarul. Mutatul. Mutatul dintr-o casa in care am locuit mai bine de 10 ani, o casa mare, in care am reusit, impreuna cu oamenii care au trait mai mult sau mai putin timp acolo, sa adun mii de lucruri. Pe care le-am simtit ca fiind miliarde atunci cand am inceput sa le sortez in 3 parti inegale: gunoi, depozit, de luat. Si am avut de luat! Si din fiecare cate mult.

Si uite-asa, in plina perioada plina la birou, cu stat pana la 9 seara si mutat/sortat ca hotii, noaptea, dupa o saptamana, intr-o sambata insorita, am biruit!

Dar nu, nu poate fi asa de simplu nu-i asa? Trebuie sa va povestesc despre ACEA sambata, acea sambata de inceput de octombrie, dupa o petrecere JD de pomina. Eu am imbatranit. Fizic pentru ca nu mai am pic de rezistenta la distractii si dau oricand o seara in club pe una acasa la oricine, pe o canapea confortabila, si psihic, pentru ca sunt mult mai comoda, tipicara, am 26 de ani deci se scuza, am trecut de 25. C’est fini! Si, daca va intrebati, nu, nu glumesc.

Asadar, intoarsa la 6 dimineata acasa, m-am trezit dupa 3 ore chinuite de somn si m-am apucat sa ma mut. Pungi, peste pungi, peste pungi si peste alte pungi, mizerie, praf, nervi, numai de bine. Dupa o zi lumina de sambata de carat intens, aranjat, impachetat si despachetat, am picat lata, in patul meu. Si, cum nu credeam niciodata, am dormit 13 ore. Asadar, prima data, intr-o casa noua, am dormit si nu numai ca am dormit, dar m-am odihnit. 13 ore. E acasa.

Acum va scriu din canapeaua apartamentului meu newyorkez si astept cu nerabdare o noua sursa de venit pentru a-mi satisface visul – fotoliul imens, moale, mare si alb, care trebuie sa fie al meu si care trebuie neaparat sa stea langa geam, acolo de unde pot vedea zgarie-norii. Mmm.

Va imbratisez zambind. Pentru ca am de unde.
Cu drag,
O papusa care s-a mutat impreuna cu toate papusile ei rusesti

Vizita de presa 2 – Covasna

Am avut un week-end minunat. La propriu. Covasna este, pentru mine, un loc foarte special. Aici am venit impreuna cu bunicii mei multi ani la rand. Mi-ar placea tare mult ca in aceasta vara sa am o saptamana cu mofete si plimbari lungi acolo, alaturi de prietenii mei si de inca cineva care a reusit sa ma supere atat de tare astazi incat incep sa recalculez anumite planuri… singura. Dar sa trecem peste amanunte.

Am plecat in vizita de presa (termen pe care il folosesc de cand ma stiu ca la carte si de care rad colegii mei mai jurnalisti decat mine, care numesc vizita mea de presa “deplasare”. Refuz!). Problema mea cea mare este trezitul devreme. M-am gandit ca voi trece si peste asta si voi dormi linistita in autocar. Singurul lucru pe care nu-l luasem in considerare in acel moment este ca, la ora 6:00, este inca noapte, deci si mai deprimant.

Am reusit sa ma urnesc si sa ajung la Ateneu (punctul de intalnire) la ora stabilita – sambata, 7:30. Uf… La 8 am plecat catre destinatie. Cateva ore mai tarziu ajungeam in Covasna, intr-un decor de vis, cu o vreme de vis – mai cald decat in Bucuresti, soare incredibil si zapada exact cat trebuia.

N-am apucat sa ne instalam bine in camera hotelului Clermont (impreuna cu colega si prietena mea Oana), pentru ca am si fugit la… tratament. Mie mi-a revenit un masaj Sabai, cu pietre vulcanice.

Cand am auzit prima data despre aceste tipuri de terapii m-am gandit ca e frectie la picior de lemn – ce poate sa fie asa de misto la un masaj cu pietre?

Cand am fost in Tenrife, acum doi ani, am adus si cateva pietre vulcanice fine, pe care le pastrez in baie ca decor. Ei bine, cand am inceput masajul mi-am dat seama ca am gresit din nou, pentru ca nu am avut rabdarea sau cel putin curiozitatea sa ma lamuresc in legatura cu masajul cu pietre calde.

Dupa o ora si jumatate in care doamna Irina s-a ocupat de fiecare particica a corpului meu, de la talpi la fata, am uitat de orice grija, de orice stres sau ganduri pe care nu mi le doream prea tare. Trei tipuri de pietre dintre care unele circulare, sferice. Nu pot sa descriu cu exactitate senzatia pentru ca… trebuie sa incercati pentru a intelege. Da, intr-adevar, relaxare totala.

Am plecat cu o senzatie de bine, oarecum ametita de la masaj si m-am intors in camera destul de intunecoasa (din pacate, si, tot din pacate, fara vedere la peisajul superb ardelenesc) unde Oana incerca un somn de dupa-amiaza.

Dupra tratamentul Oanei am plecat la o plimbare lunga pana in centrul Covasnei. Orasul poate parea trist pentru cineva care nu stie cum arata aceasta zona vara. Pe timpul iernii nu sunt turisti, iar localnicii… ii numeri pe degete. Ne-am oprit la o carciuma ieftina, unde atmosfera ne-a dus catre discutii destul de strong despre viata, relatii, prietenii…

Asadar, sambata program de voie. Nu am ce sa le reprosez organizatorilor – cele trei PR-ite de nota 10: Dana, Isa si Ioana. Seara cina delicioasa si, din nou, program de voie. La mine a insemnat somn de pe la 23:30. M-am trezit in mijlocul noptii cu o durere incredibila de cap.

Duminica micul dejun apoi conferinta de presa. BTL ne-a prezentat ultima lor inovatie in materie de beauty: Exilis, un aparat cu doua functii extrem de importante – una, si cea mai interesanta din punctul meu de vedere, care lucreaza in profunzimea stratului de grasime, topind-o. Practic aparatul incalzeste grasimea transformand-o in stare lichida, fara sa distruga celulele. Sper ca am fost destul de pe inteles. Cea de-a doua functie, mai putin interesanta pentru mine personal in acest moment, de intinerire si respectiv tonifiere a pielii.

Prezentarea tinuta de cehul Tomas, desi a durat aproximativ o ora si jumatate, a fost extrem de interesanta si interactiva. Trebuie sa mai precizez ca grupul cu care am fost, colegele mele de la trusturi si publicatii concurente, au avut intrebari pertinente, care au adus sare si piper discursului.

N-am testat aparatul insa una dintre colegele mele de breasla (ador expresia asta a limbajului de lemn jurnalistic) a facut-o si ne-a impartasit impresiile – numai de bine.

Dupa-amiaza un gratar de toata frumusetea, cu muzica lautareasca pe fundal si hore in zapada. Am plecat cu bateriile incarcate catre un Bucuresti nins si trist.

In autocar m-am simtit ca dupa o tabara, cu cantece si foarte multa galagie productiva. Halucinanta poate?

Vorbeam despre PRi astazi si am ajuns la o concluzie cu care toata lumea a fost de acord: iti trebuie stofa. Nu e de ajuns sa iasa totul ca la carte, sa stii teoria perfect, sa stii sa te prefaci. Mai trebuie ceva – un anume tip de personalitate, o anume rabdare si reactii care nu se pot studia, venind la pachet cu tipul de personalitate despre care vorbeam.

Fetele care au organizat deplasarea (sic!) au avut ce a trebuit.
Nu pot decat sa le multumesc pentru ca m-au readus la Covasna si sa le multumesc pentru faptul ca, si datorita lor, m-am relaxat si m-am simtit minunat. Si, in plus, am fost cu Oana. As mai avea de povestit insa ma opresc aici si ma intorc la alte scrieri.

Cu drag,
o papusa ruseasca foarte rar relaxata

Diavolul sta in detalii

Desi nu pot spune ca am o stare prea buna – ba chiar sunt plina de draci maxim, voi incerca sa scriu, pentru ca este, probabil, singura zi in care o pot face.

Azi-dimineata mi-a venit un gand pe care am simtit nevoia sa-l transpun in cuvinte, la mine in jurnal.

Dupa un deadline criminal care mi-a mai mancat cateva zile din viata, azi m-am trezit ca o printesa la 9 si am inceput pregatirile pentru o noua zi de munca, munca la care mi-am planuit sa nu ajung inainte de 11:30. Zis si facut.

Am ajuns la capitotul meu preferat, care include un beauty case destul de impresionant si, neaparat, un pachet de kent 8. Ei bine, dimineata sa spunem ca nu sunt chiar cea mai frumusica, asa ca abia astept “the next step”, acela in care “buna dimineata” se transforma in “papusa ruseasca”.

Mi-am apris tacticos o tigara si am inceput ritualul aproape neschimbat din fiecare dimineata. Nu are rost sa va explic toti pasii pe care toate doamnele si domnisoarele care citesc aceste randuri ii cunosc, si care pe domni nu ii intereseaza nici cat negru sub unghie. Negru sub unghie? Hmm…

Ideea este ca, dupa ce am terminat de aplicat toate brand-urile (v-am mai spus, cred, ca sunt sclava marketing-ului din cand in cand), m-am privit de departe in oglinda si mi-am zambit: “mult mai bine”.

Tin minte comentariile pe care le faceam adesea atunci cand ma uitam la filme ori, clasic, la telenovele: “da, ma, asta sta fardata in casa, s-a trezit cu ruju’ direct, ce sa-ti povestesc”.

Desi terminasem programul de beauty pe dimineata de vineri si as fi putut sa plec linistita, am mai stat putin. Doar pentru a sta fardata in casa. Ciudat? Poate. Dar, pana la urma, de ce sa nu ma fardez cand stau in casa daca acest lucru ma face sa ma simt mai bine?

Pana la urma, asa cum mi-a spus la un moment dat un ardei gras rosu, diavolul sta in detalii… nu-i asa?

O papusa imperfecta.

Scrisoare de dragoste

Nu, nu din partea mea, nici macar primita. Si da, pentru cei care imi urmaresc jurnalul (am scris jurnal si nu blog, ok?), cei care imi cunosc cat de cat background-ul, da, stiu ca este incorect sa incepi o stire cu negatie.

Si nu, nu ma intereseaza aici alta teorie in afara de cea gramaticala, avand in vedere ca nu este vorba despre o stire, despre un reportaj ori orice alt gen jurnalistic. Nu este un articol. Nu, nu, nu. Asadar, dupa precizarile facute, revin la jurnalul meu.

“Scrisoare de dragoste” de Mihail Drumes este o carte pe care am citit-o prima oara candva in adolescenta, prin liceu. Ma indragostisem la acea vreme de scriitura lui Drumes, dupa ce savurasem, intr-o zi si-o noapte de citit neintrerupt, “Elevul Dima dintr-a saptea”.

Nici celelalte carti scrise de el, pe care le-am citit ulterior, nu m-au dezamagit. Asadar, demult imi pusesem in gand sa recitesc romanele care m-au impresionat in adolescenta.

Ramurica… of, ce bine ma cunoaste aceasta fiinta… Ramurica mi-a facut cadou “Scrisoare de dragoste” acum cateva saptamani. M-am bucurat de o mini-vacanta linistita, cu mult somn si citit o carte usurica, perfecta pentru zilele cu ninsoare in care a fost acoperit Bucurestiul.

Nu numai ca m-am delectat cu o poveste de dragoste foarte pe gustul meu, cu un final pe care, sincera sa fiu, mi-l doream (nu voi spune despre ce anume este vorba, nici de ce imi doream acel anumit sfarsit).

Printre randurile lui Drumes, picurate ici-colo cuvinte scrise de mana, in creion, de catre Ramura. Am zambit la fiecare urare, declaratie, semn al exclamarii.

Si pentru ca Ramurica sa fie complet imbobocita, pe 4 ianuarie a venit la mine cu un alt cadou – o papusa ruseasca. Ce mai pot sa spun? Un multumesc din suflet este prea putin, ea stie mai bine cum si cat o pretuiesc. Atat.

Nu am dispozitia necesara sa va povestesc mai multe despre vacanta putin cam scurta pe care am avut-o.

La o buna recitire intr-un an frumos, frumos.
o papusa mai ruseasca

I truly am a beauty blogger… so I say

Cred ca nu mai e nicio surpriza pentru voi, cei care destul de des intrati in jurnalul meu: sunt putin addicted to beauty. Nu stiu daca este vorba despre job sau despre altceva, dar… sunt mare fan a tot ce inseamna glossy.

Navigam pe ici pe colo si am descoperit un banner cu un titlu dragut: “I’m a beauty blogger”. L-am luat frumusel si l-am pus la mine in jurnal. Nu neaparat pentru promotie (desi n-ar strica deloc), cat pentru faptul ca arata bine. Asa ca, dragele mele, astept sa vad si cate dintre voi sunt beauty blogger-ite (pentru ca wannabe beauty cred ca suntem cu toatele… nu stiu cat de blogger-ite in schimb…).

Iata-l:

Cam atat dupa o saptamana agitata, dupa un week-end oarecum ciudat, care mi-a adus anumite amintiri de care nu pot spune ca aveam nevoie, si dupa un shopping spree pentru cadouri – nu mi-am imaginat vreodata ca poate fi atat de greu sa gasesti o pereche de manusi taiate, din dantela…

Astept o saptamana mai linistita (desi sunt sigura ca nu va fi), astept o dupa-amiaza cand voi apuca sa-mi cumpar puloverul gri, simplu, cu nasturi, pe care mi-l doresc de multa, multa vreme, si cele cateva bentite pentru par, pe care le voi pierde la fel de repede cum le pierd pe toate.

Va imbratisez cu drag si merg sa ma conving sa plec la alergat.
o papusa

Raiul Universului

Nici macar nu stiu cum sa incep… de unde… Cel mai bine ar fi sa-mi aduc cafeaua decaf – neagra bineinteles, scrumiera, sa rulez o tigara si sa incep cu… inceputul.

Tigarile rulate sunt unul dintre cele mai misto obiceiuri sociale pe care le-am descoperit. Dar, despre asta, poate alta data. Acum va poftesc sa intrati in dubstep heaven.

Acum cateva saptamani am fost la cea mai misto petrecere, la End of the World Party, in cladirea Universul. Cladirea este altceva. E… nu stiu daca pot descrie in cuvinte un loc, mi-as dori sa va pot face sa-l vedeti in cazul in care nu ati fost acolo si mi-as dori sa va pot readuce acolo daca si voi cunoasteti acea parte aparent uitata din Bucuresti.

Nu, nu pot sa va descriu partea de Universul care m-a pus in fund pe jos la propriu acum cateva saptamani, dar pot sa va aduc putin in timp, ieri. Abia asteptam sfarsitul asta de saptamana, petrecerea de vineri mai precis. Am ajuns in Universul pe la doua si ceva, poate putin prea tarziu pe gustul meu, pentru ca am pierdut cateva ore de muzica din Rai. De atmosfera fucking heavenly.

Si aici incepe povestea. Am intrat printr-o curte dubioasa, in spatele unei cladiri parasite, de la subsolul careia se auzeau basi puternici, o muzica pe care nici macar nu mi-as fi putut-o imagina vreodata. Am intrat, lumina slaba de la becuri galbene si neoane semi-arse. Am mai coborat un nivel. Si inca o jumatate. Si s-a dezlantuit… Raiul. O hala-subsol cu santuri cu apa, plina de sobolani acum ascunsi, lumini obscure, multa lume si muzica. O bere si… sa inaintam in hala. Pana in fata. De fapt, pe lateral, pana la dj, sarind peste bucati imense de tabla ruginita care vibra de la pasi si muzica. Inaintand pe langa lanturi groase, care atarnau de sus, cu carlige grele, unse cu ulei vascos, murdar, negru.

Succes. Cateva dintre cele mai intens-relaxante ore din viata mea, ore care m-au scos din Bucuresti, din Romania, din Universul real. Mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa pun in cuvinte senzatia care inca imi face inima sa bata mai repede. Masti, tricouri negre si albe, oameni in transa, conversi murdari, geci negre din piele, un amalgam perfect in semi-obscuritate, intr-un loc ireal.

Where’s my money… si hala explodeaza, atmosfera ia foc, o bucata de material alb in spatele dj-ilor, un spray si cateva litere mari: “DROPDREAD TE IUBIM”. Apoi, dedesubt, ceea ce imi bantuia mintea si trebuia sa iasa prin cuvintele scrise ale altcuiva: “DUBSTEP HEAVEN”.

Nu pot descrie in cuvinte, ar fi de prisos oricum. Altceva, o alta lume, un alt Univers. Universul…

Inchide ochii si viseaza, intra in locul de groaza pe care ti l-ai construit in cosmaruri si echilibreaza-l cu dubstep. Serveste apoi un cocktail de Rai. Un cocktail Universul, va rog!

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

Ca va fi meeeeeeeeereeeeeu, IRIS!

foto: mediafax

Iris, Iris, Iris. Ieri am fost la concert. Cumparasem biletele de acum o luna. Sold Out. Am asteptat rau de tot concertul asta. Rau. Parca nu mai trecea timpul.

Am ajuns la Sala Polivalenta pe la 7. Am intrat, fara posibilitate de iesire. Iris. Iris. Iris. Ma simt uneori penibil. Penibil de nestiutoare. Am descoperit Iris tarziu. Atat de tarziu… Putea fi prea tarziu.

M-a impresionat concertul, iar atmosfera a fost incendiara si la propriu si la figurat. Oameni de toate felurile, un amalgam ciudat cu un mare si poate singur punct in comun: Iris.

Cand i-am vazut la Peninsula mi s-au inmuiat picioarele. As fi vrut sa ma pun in fund si sa stau ore intregi sa-i ascult. Sa ma tavalesc pe jos de Iris. Eram atat de in spate… mi-as fi dorit sa fiu acolo, langa ei, sa strig “Cristi, ce bine-mi pare ca te-ai facut bine!”. Atat. Simplu, fara niciun substrat, fara brizbrizuri si bombonele, fara metafore, simplu. Imi pare atat de bine ca s-a facut bine si ca inca ma pot bucura live de vocea lui.

Si ieri, ca la fiecare concert, am fost cucerita. Vreau doar sa multumesc Iris. Pentru ca exista, a fost odata si va fi mereu.

Si sunt prea putine randuri, prea putin timp si prea putine cuvinte pentru a exprima atatea sentimente. Nu conteaza unde, cand, cum, cine a fost, conteaza doar ca a cantat, pentru noi, pentru mine, Iris.

Iris cu drag,

.

Este pentru prima oara (s-ar putea ca memoria sa ma lase si sa ma insel totusi…) cand incep o scriere in acest jurnal de Bucuresti fara a pune titlu. Pe parcurs voi selecta cateva cuvinte si voi completa spatiul liber de sus, astfel incat acest prim paragraf nu va mai avea niciun sens pentru cei care citesc.

Am pornit dorind sa scriu despre o carte. Si o voi face, insa trebuie sa precizez ca gandurile mi-au tot zburat prin jurnal. Scrisul public te face oarecum vulnerabil. Oamenii interesati de persoana ta stiu mult mai multe despre tine decat tu despre ei. Aproape intotdeauna au un atu. Aproape. Pentru ca, pana la urma, poti sa faci tu research-ul p*z*ii, daca personalitatea si intelectul nu-ti permit mai mult decat ii permit celui vizat, vei putea maxim sa-l impresionezi pe cel vizat cu cunostintele (cacofonie) tale destul de vaste despre el si… atat. Pentru ca oamenii intorc, invart, schimba si sunt in superioritate ori nu.

De multe ori ma trezesc in inferioritate intelectuala. In aceste conditii, poti fie sa accepti gelos si cu coada intre picioare ca nu esti cel mai destept, fie sa accepti usor uimit si cu sete de a invata si de a “fura”… intelect, sau macar vorbe.

Nu stiu de ce am inceput asa, insa simteam nevoia sa scriu aceste cateva paragrafe care mi s-au scurs prin creier timp de cateva minute, si pe care mi-am dorit sa le pun ordonat pe hartia papusii.

De fapt, cum spuneam si la inceput, am deschis acest nou post (cat de impersonal suna pagina mea de jurnal) pentru a va povesti despre o carte. O carte care m-a tinut timp de mai bine de 2 saptamani cu mintea blocata, cu scenarii siropoase care in general nu ma caracterizeaza, si cu o urma de tristete indoliata, legata de pierderea oricarei naivitati existente pana catre adolescenta. V-am pierdut deja.

Cum prezentarea de mai sus a fost mai mult o pierdere a clientilor fideli blogului, mi-e greu sa cred ca cineva a ajuns pana la acest rand. Asadar, te stimez cititorule! Vorbeam despre “Panza de paianjen” de Cella Serghi. In primul rand imi este rusine cu faptul ca habar n-aveam de existenta acestei scriitoare romance pana la primirea manuscrisului.

Totul a inceput intr-o seara de vara (ori sa fi fost primavara-vara?), cand o Ramura a mea mi-a facut cadou cartea ce avea sa-mi umple mintile si noptile. Nu stiu cum sa ma rezum la a spune ca mi-a placut. Nu stiu cum sa incerc sa nu vorbesc despre scenariile pe care mi le-am facut timp de o vara si care, ceva mai sterse, inca se mai plimba prin coltisoarele creierului meu nu tocmai curat.

Vreau sa va recomand o carte putin siropoasa, care m-a tinut in priza si m-a facut sa visez, care m-a dus in Mangalia de altadata, care m-a facut sa-i detest (desi e cam mult spus) pe… cei care au infacut impartelile de pamant si care au decis ca Balcic trebuie sa fie pamant bulgaresc. De fapt da, ii detest, pentru ca mi-au mai luat o parte din mare (de care mi-e atat de dor incat atunci cand ma gandesc la ea simt o oarecare strafulgerare ca de indragosteala adolescentina).

“Panza de paianjen” este… crema cartilor pe care le-am citit in ultima vreme (putine din pacate), pe care o recomand cu caldura gagicilor si care mi-as dori sa aiba un rezumat fructuos si pentru barbatii care sunt prea lenesi ori care au prea putina rabdare pentru a o citi.

Si vreau sa ma intorc in timp, inainte sa ma fi nascut, sa stau pe plaja mare, sa inot in largul fara geamanduri si sa ma indragostesc de un pictor cu ochii verzi.

Daca ati ajuns si pana la acest rand, va spun din nou ca va stimez si va trezesc din visul meu albastru-nisipos, pentru ca… dar nu…

Va spun doar cu drag,
Papusa Ruseasca

Dragostea dureaza trei ani. Sau e o iluzie

Fara foto

Sa spunam ca am o zi mai proasta. O zi mai foarte proasta. Prietenii mei nu se mira in mod sigur la citirea acestor randuri, cred ca s-au obisnuit cu faptul ca raman “a moody bitch”… ca sa citez un american.

Si da, sar de la una la alta pentru ca asa am chef si pentru ca aici scriu aproape cum vreau. DECI. Revenind la subiectul principal, Bucuresti. Ieri am reusit, in sfarsit, sa ajung la piesa de teatru “Dragostea dureaza 3 ani”, la Motoare. 25 lei biletul, inghesuiala mare. Am reusit sa ma fac putin de ras (dar sa nu intram in detalii).

Iar scriu din draft in draft si nu se mai leaga nimic. Trupa D’Aya este foarte misto, iar Cristi Iacob si Adriana Trandafir impreuna cu ceilalti colegi mai putin cunoscuti momentan fac toti banii.

Putin misogina pe gustul meu, a reusit totusi sa ma binedispuna si sa ma tina zambind pana la final. Atmosfera de teatru de la Motoare este minunata, exact asa cum ma asteptam. As fi preferat totusi sa stau pe jos.

Am plecat pe Lipscani la o vorba, apoi am ajuns in El Comandante Junior. Este incredibil cum acest club mic este mai plin martea decat vinerea sau sambata. Am baut cate un shot, am socializat la nivel primar si am plecat somnoroasa si infometata catre casa.

V-am spus totusi ce zi proasta am avut azi? Uneori urasc zilele de miercuri. Sau de luni. Sau de marti. Sau…

Cu inima stransa dar cu drag,

Cosmetics Beauty Hair si Modexpo

Azi s-a terminat si targul pe care-l astept cu nerabdare in fiecare an si pe care nu l-am ratat in nicio editie: Cosmetics Beauty Hair si Modexpo la Romexpo (penibila rima). Am ajuns ieri, am intrat grabita pentru ca se facuse deja ora 16:30 si mai aveam doar o ora la dispozitie. Nu stiu cum am reusit sa ajung atat de tarziu avand in vedere ca eram trezita de la 10, dar… nimic nu-i surprinzator.

Organizat in cateva dintre pavilioane, standurile dispuse incredibil de… ametitor. Desi am strategie atunci cand merg la shopping, aici nu poti avea nicio tactica. Toate sunt dispuse alandala. Sincer, desi am incercat, nu am gasit logica. In sfarsit…

Mi-am cumparat toate acele lucruri “indispensabile” pe care nu le poti gasi in comert (produse profesionale in general): ulei pentru topirea cuticulelor, solutie pentru uscarea rapida a ojei, creion cu ulei pentru cuticule, recipient “modern” pentru acetona (cu apasare – fetele stiu despre ce vorbesc si m-as mira ca vreun baiat sa citeasca aceste randuri. Desi…).

M-am invartit innebunita dupa ojele Orly, preferatele mele. N-am gasit. M-am oprit la un fel de centru de informare al Romexpo unde o domnisoara draguta m-a orietant perfect catre standul pe care-l cautam, ea la randul ei fana Orly. 2 oje = 60 lei. M-am usurat de muuuuuuult din salariu, am cascat ochii la blanurile pe care le vanez de ceva vreme si pe care le astept mai ieftine dupa scoaterea nu-stiu-carei-taxe, si am plecat usurel catre casa (alta decat a mea), hotarata sa incerc rapid toate noutatile din pungi.

Desi ma asteptam sa fie mai putin expozanti (si au fost cel putin la partea de Modexpo), targurile combinate au aratat bine – ca numar de participanti, dar si ca numar de vizitatori din cate am inteles.

Am nail-case-ul extra-plin din nou. Minunat.
Va pup intr-o seara minunata de toamna, cu manichiura impecabila.

Cu drag,

ChouChou cu drag

Maine, sambata si poimaine, duminica, ne vedem la Street Delivery, intre Carturestiul din Romana si Gradina Icoanei. ChouChou merge la cel de-al doilea targ. Nu pot decat sa ma bucur enorm pentru ca vad ca treaba merge, desi uneori pare ca greu, din punctul meu de vedere inaintam fara prea multe obstacole, ceea ce nu poate decat sa ma entuziasmeze si mai tare.

Mi-e greu uneori sa ma diferentiez de latura de PR si sa scriu… din suflet, insa voi incerca sa nu fac aceasta scriere sa semene cu un comunicat de presa. Abia astept targul si vad cum ChouChou creste sub ochii mei.

Bebelusul meu de PR, asa cum l-am denumit se face din ce in ce mai mare, incet dar sigur. Maine voi sarbatori zambind si urmarind mai mult sau mai putin din umbra vanzarea.

Nu pot decat sa urez ChouChou vanzare buna, sa-i spun ca ii sunt alaturi, si sa ii transmit toata dragostea mea profesionala si… din inima.

Va astept sa vedeti cei mai frumosi pantofi, alaturi de cele mai dragute fete.

Cu mare drag,

Vizita de presa

FARA POZA

In sfarsit. V-am spus? Ador sa fiu ocupata, insa ceea ce-mi lipseste cel mai mult este timpul pentru a scrie… ce vreau eu. Trecura evenimentele, la fel si timpul, Papusa Ruseasca alearga, scrie dar… prea putin.

Revin dupa o vizita de presa. Prima mea vizita de presa oficiala. Vinerea si mai trecuta dimineata-devreme, Piata Revolutiei, autocar out of sight. Am vazut o gagica frumusica-foc carand un troller mititel. “La vizita de presa?” “Da”. Am facut cunostinta. Hmm… competitia. Ne-am zambit si am continuat plimbarica. Multe ore mai tarziu am ajuns in Neptun-Olimp obosita si oarecum plictisita.

Pentru ca, asa cum stiti, scriu din draft in draft, nu ma pot concentra si am uitat detalii relevante sau macar interesante. Stiu ca va pot spune ca am aplicat tot ce am citit in cartile despre PR si in manualele de jurnalism, si mi-a placut la nebunie (curiozitatea excesiva specifica jurnalistilor care deschi orice usa). Spa-ul Cocor este frumos, curat, luminos. Ii lipseste o mai buna vedere catre mare. Hotelul Cocor, unde am stat timp de o noapte nu se ridica la nivelul Spa-ului. Desi de 4 stele, finisarile si decorul sunt invechite. Am profitat totusi de piscina cu apa incalzita la 32 de grade, m-am balacit si m-am cam ars.

Desi jurnalistii (dar mai ales jurnaliestele, in numar mult mai mare, evident) ar fi trebuit teoretic sa-si aleaga un tratament, fiecare a fost repartizat catre diverse chestii mai mult sau mai putin spectaculoase. Mie mi-a revenit un masaj care a reusit sa ma relaxeze intr-o oarecare masura.

Cred ca alegerea tratamentului ar fi fost mult mai indicata, avand in vedere ca multe dintre beauty-editori au scris sau vor scrie despre Spa, iar un masaj nu este la fel de interesant ca o impachetare in namol de la Techirghiol, mirositor si tinut cald in niste cazane imense.

Conferinta de presa a fost mult asteptata de catre ziaristii locali, iar personajul principal, doamna ministru Udrea, a incurcat programul tuturor, de la gazde pana la organizatori si presa, care a fost prezenta intr-un numar destul de mare.

Nu stiu preturile de la Spa, insa sunt convinsa ca se pot afla fara probleme, comunicarea din interior este una destul de buna din cate am reusit sa-mi dau seama.

Realizez acum ca degeaba scriu, pentru ca am pornit incercand sa “povestesc” cum decurge o vizita de presa si am ajuns sa ma pierd in detalii cam nesemnificative. Asa se intampla atunci cand incerci sa rememorezi lucruri intamplate cu aproape doua saptamani in urma, fara sa fi luat notite.

Poate data viitoare voi reusi sa abuzez de proximitate si voi scrie. Si poate voi redeveni organizata. Tot data viitoare. Pana atunci… Va pup.

Cu drag,

ChouChou la Iarmaroc

Dragii mei, trebuie sa va spun ca Iarmarocul a fost genial. M-am simtit atat de bine, nu mai tin minte de cand nu m-am mai distrat asa.

Fetele ChouChou s-au descurcat de minune si au avut mai multa energie decat as fi crezut vreodata. Abia astept si pozele.

Organizatorii au fost foarte draguti, intelegatori si rabdatori (pe alocuri depasiti, dar perfect normal). Evenimentul a fost mare si extrem de interactiv. Practic, s-ar fi plictisit acolo doar fanii manelelor pentru ca in rest… erau muzica si atmosfera pentru oricine. Pana si feţele de Kristal si-au gasit locul la scena house (inclusiv cativa dintre prietenii mei care nu ar fi calcat pe la festival daca nu ar fi fost muzica… house). Am ascultat muzica PSI, am simtit cum mi se spala incet dar sigur ceierul, m-am holbat la pseudo-holograme fosforescente si… am baut bere. Multa si proasta. Ca o domnisoara.

Desi programati la 17:30, apoi la 22:00, i-am ascultat pe El Negro abia pe la 2:00 noaptea, cand eram deja prezenta pe baricadele Iarmarocului de mai bine de 14 ore.

Pe la 4:00 am cedat locul catre masina Oanei si am adormit bustean pana la Bucuresti. Data viitoare vin cu cortul, nu incape indoiala. Am regasit-o la Iarmaroc pe fosta mea colega de munca, Andra, am reintalnit cunostinte si am cunoscut oameni noi interesanti, la fel de junkisti ca si mine pe timp de noapte.

Am dormit pana la 16:00 duminica si m-am trezit cu chef de… Iarmaroc. Sincera sa fiu, proasta berea, cam complicat cu jetoanele dar per total, excelent. Frumos!

Pe data viitoare (sper eu).
Cu drag,

edit: iata si pozele cu standul si a glance cu pantofii

Roata mare-mare din Herastrau

Am avut un week-end minunat. Un week-end de stat in Bucuresti, de lenevit in casa, de rasfoit reviste si de jucat carti. Vineri am fost la Dany (care era deja in Londra). Acolo in afara de gasca obisnuita s-au alaturat Elena si prietenul (la multi ani, Elena!). Am jucat mima si am ras pana pe la 3 dimineata.

M-am trezit sambata cu un chef de stat degeaba incredibil. N-am stat mult pentru ca pe la 14:00 au venit Balzac (adica Barza, care tine musai sa aiba un nume intelectual) si Sandra, care n-au mai plecat pana la 4 dimineata. Am facut mancare pe saturate, i-am hranit de vreo 3 ori (i-am adoptat doar), am jucat carti pana tarziu impreuna cu Quioara, Tataee si Mamaee. Nu s-a vorbit despre munca. Ajung la concluzia ca Dany este râcăciosul.

Duminica m-am trezit tarziu si binedispusa. L-am sunat pe Renbo Veninosul care m-a refuzat politicos, invocand 12 zile de munca fara pauza. M-am gandit cateva clipe… sa insist, sa nu insist… stiam ca nu-mi va fi prea greu sa-l conving asa ca ne-am intalnit la 6. Egoismul meu feroce si pofta de a vedea un baiet fremos tare nu m-au putut lasa sa las baietul sa se odihneasca. Dupa o sesiune de strans rahati dupa 2 pisici si un catel la Dany (care s-a intors azi-noapte din Londra) i-am luat cateaua si am purces catre Victoriei unde mi-am clatit ochii. Plimbare 4 ore: tur de Herastrau, intoarcere pe Kiseleff (care nu stiu niciodata cu cati “s” sau “f” se scrie). Ne-am dat in Roata Mare. Am profitat de scartaitul pregnant al fiarelor vechi, moment in care Renbo s-a stresat nitel, cateva secunde bune de analiza, sau, cum spune tot Elaine, supra’analiza. Am ramas putin surprinsa dupa plimbarica noastra, insa, cum incerc sa nu devin prea personala in acest jurnal de Bucuresti, voi tine detaliile pentru alte scrieri.

Cu asta cred ca am reusit sa raspund si la intrebarea lui “Je” de aici.
Am ajuns acasa tarziu si nu am putut adormi pana dupa 3 noaptea. Ganduri, scenarii sfioase si… inca ceva.

Cu drag,