Category Archives: Uncategorized

Mananca, roaga-te, iubeste – de Elizabeth Gilbert

Imi doresc de ceva vreme sa scriu despre acest roman, insa niciodata nu-mi gasesc timp sau chef. Iata ca reusesc sa ma urnesc si sa pornesc la drum cu un nou post, despre o alta carte pe care am citit-o. Nu vreau sa transform jurnalul meu de Bucuresti intr-un blog cu “uite ce carte am mai citit si uite daca mi-a placut sau nu”, insa, din fericire, in ultima vreme m-am pus pe citit si simt nevoia sa impartasesc cu voi randurile peste care trec seara de seara.

M-am straduit mult timp sa termin “Eat, pray, love” si a fost o ambitie personala sa inchid aceasta carte complet citita, dar trebuie sa recunosc ca a fost o provocare sa o lecturez. Nu mi-a placut inca de la randul 1 insa laudele pe care le-am tot auzit m-au determinat sa ii acord o sansa. Si nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau dintr-un singur motiv: mi-a dezvoltat (sau alimentat) o curiozitate pe care, dupa citirea unui material scris de Alina Baisan, in revista Elle, am reusit sa mi-o satisfac. Dar sa luam lucrurile pe rand.

Am inceput cartea candva, demult, fiind un cadou pe care l-am primit… anul trecut sa fi fost? Cum spuneam, nu m-a atras, insa am decis sa termin cel putin prima parte – Italia. Mi-a fost extrem de greu sa inghit in sec in timp ce lecturam descrieri de feluri impresionante de mancare, pe care in mod sigur imi doresc sa le gust, asadar seara, inainte de culcare, duceam o lupta apriga cu stomacul meu pentru a-l convinge ca este timpul pentru odihna si nu pentru pregatirea pentru cina. Am trecut paginuta cu paginuta, greu de tot, peste primul capitol al calatoriei lui Elizabeth Gilbert si am ajuns fericita la partea a doua.

India. Da. Aici da. M-am oprit asupra fiecarui cuvant si aproape ca am simtit starile si atmosfera din ashram. India. Yoga. Imi doresc de ceva vreme ceva, un hobby, un sport, ceva, care sa ma ajute sa ma relaxez. Nu stiu cum reusesc sa-mi induc stari proaste, sa le alimentez si sa le dezvolt cat se poate de mult. Oricati prieteni as avea, oricate lucruri bune ar fi in viata mea, reusesc sa le vad si sa ma concentrez doar asupra celor rele. Asadar, am nevoie de ceva. Si am citit, am devorat cea de-a doua parte a cartii, si asta dintr-un singur motiv: era despre yoga. Nu stiu nimic despre acest concept, stiu doar din auzite si din citit chestioare ca ar trebui sa fie… cel putin misto. Am terminat cel de-al doilea pas al calatoriei lui Liz si am trecut usor indoita (desi dupa un capitol citit cu mare interes) la partea a treia.

Indonezia, respectiv Bali. Cei care ma citesc stiu deja – cultura mea generala nu este tocmai una dezvoltata (poate ca nu ar trebui sa spun acest lucru, insa de ce sa incercam sa le stim pe toate? – “o diva, daca are cateva lacune in unele domenii nu se straduieste sa si le umple” citat din Tabu, numarul de decembrie-ianuare 2010, articolul “O Diva in Decembrie”, semnat de Dorotheea Petre, pe care poate voi avea odata rabdare sa-l transcriu integral). Asadar, cultura generala nu este punctul meu forte, cu atat mai putin geografia. Recunosc cu prea putina rusine – fata de cata ar trebui – ca habar n-aveam ca Bali este in Indonezia. Indonezia a fost un capitol pe care pur si simplu trebuia sa-l termin, pentru ca era ultimul.

Am terminat cartea usor siropoasa, cu ceva realism american, ce include naivitatea tipica acestei natii, rasufland usurata ca… am terminat-o. Este un roman care in mod sigur nu mi-a placut dar care a ajutat la schimbarea vietii mele. Poate ca suna dramatic, insa aceasta carte m-a convins (oricat de ieftin ar suna) ca trebuie sa vad ce inseamna yoga. As fi fost tentata sa scriu ca “m-a convins ca trebuie sa vad ce inseamna yoga cu adevarat”, insa este prea mult din partea unui om prea mic si neexperimentat, care cu siguranta nu are cum sa afle “cu adevarat” ce inseamna yoga, cel putin nu prea curand.

Nu stiu ce anume nu mi-a placut – faptul ca la inceput seamna cu o carte de bucate, scriitura, naivitatea ori happy-end-ul, cert este ca nu m-am identificat nici macar o secunda cu autoarea. Dar pot spune un lucru: multumesc. Ii multumesc Sabinei pentru ca mi-a daruit-o si autoarei pentru ca m-a facut curioasa.

O papusa care experimenteaza

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Satul cel mai minunat

25 august 2010

Vama Veche. Oricat de rar as scrie in ultima vreme, nu putea trece o vara fara sa consemnez Vama Veche. Zambesc tamp in timp ce stau in fata la Stuf si scriu aceste randuri pe paginile unei reviste cu putin spatiu alb care sa-mi permita luxul. Este sfarsitul lui august, o zi de miercuri in care in mod normal as fi fost la redactie, eu, jurnalista care scrie din ce in ce mai rar personal, eu, jurnalista cu revistele care i-au taiat usor din elanul scriitoricesc.

Inchei o vara frumoasa cu un concediu la mare, la singura mare pe care o iubesc si care conteaza cu adevarat. Marea mea, si nu doar marea mea, ci marea din Vama.

Am iesit din apa, soarele arde. Abia asteptam sa stau la soare in orele interzise, fara factori de protectie si alte briz brizuri care sa ma indeparteze catusi de putin de satul cel mai minunat din lume. Ma aflu intr-o pana acuta de titluri, dar ce mai conteaza daca minunat poate fi cel mai – pentru mine este.

In continuare zambesc tamp, soarele ma arde, iar eu ma bucur ca se incheie inca o etapa a vietii mele – vara cea mai minunata, in cel mai minunat sat din lume, pe nisip, alaturi de cel mai frumos baiat din lume. Si se mai incheie o etapa a vietii mele – peste cateva zile tineretea in ani. Nu voi mai avea 25. Insa pana atunci…

Va scriu la 25 de ani, in cea mai minunata perioada a vietii mele. Tineretea.
Cu drag, o papusa arsa de soare

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Azi

Mi-e dor de o papusica anume. Si mi-a tot fost de ceva vreme.

Semnez: O papusa care are nevoie de papusa de dinauntrul sau.

3 Comments

Filed under Uncategorized

Despre exemple in viata

Am cunoscut cateva persoane de-a lungul vietii care m-au impresionat in mod deosebit. Una dintre ele este Anca, insa despre ea voi vorbi candva cu lux de amanunte, pentru ca un rezumat ar fi insuficient.

Scriu acum despre un alt exemplu care mi-a trecut ca un flash, timp de doua zile, prin fata ochilor. Este vorba despre Gabi. Am cunoscut-o mai mult sau mai putin intamplator, ideea este ca m-am bucurat tare mult ca am intrat in contact, indiferent daca ne vom mai intalni vreodata sau nu.

Cand am vazut-o prima data, m-a impresionat frumusetea ei. O frumusete usor atipica, o femeie tanara, tunsa scurt, cu niste ochi absolut halucinanti, de un verde-galbui indescriptibil. Nu pot… pur si simplu nu pot sa-i fac o caracterizare prin care sa o vedeti asa cum am vazut-o eu.

Dar nu doar frumusetea este cea care mi-a inchis gura si m-a facut sa pun acest titlu (ar fi fost mult prea putin), ci atitudinea. Atitudinea de castigatoare. Este o femeie implinita (cred) din punct de vedere financiar si profesional. Am pus paranteza pentru ca sunt sigura ca aspiratiile sunt mult mai inalte, este probabil femeia care va incerca vesnic sa se autodepaseasca si sa creasca. Si de aceea este un model.

Nu trebuie sa accepti niciodata mediocritatea, iar cand incepi sa atingi culmi ale superioritatii sa nu arati acest lucru, intimidandu-i pe cei din jur, ci sa lasi oamenii sa descopere, exact cum m-a lasat Gabi pe mine.

O astfel de femeie, o femeie superba si extrem de inteligenta isi poate gasi cu greu un barbat care sa o provoace si pe care sa si-l doreasca. N-as vrea sa par feminista, insa nu stiu care barbat ar fi de nasul ei. O astfel de femeie isi poate permite sa aleaga, sa invete sau sa dreseze multi barbati, insa ar fi prea vag si nesatisfacator. Unde ar mai fi provocarea si continuitatea in ascensiune?

Am ramas impresionata de Gabi si am luat-o ca reper pentru exemplu in viata. Nu cred ca am facut rau deloc.

O papusa mai cu capul pictat pe umeri

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Of

Am stat mult si m-am gandit: ce sa scriu, ce titlu sa pun. Mi-au trecut mii de ganduri prin minte astazi, in scurtele pauze pe care le-am avut. Daca nu era munca, innebuneam. Nu prea am timp sa stau sa ma gandesc in timpul zilei. Dar cand am… sunt de multe ori surprinsa.

Nu mai stiu daca aici vorbeam despre sentimentele pe care crezi ca nu mai esti in stare sa le ai. Multi dintre voi stiu ca aici e doar un jurnal public si ca nu ma exprim liber. Alte colturi de internet sunt cu adevarat ale mele. Si scriu acum, aici, fara sa duc aceste randuri la o anumita finalitate si fara sa spun pe sleau ceea ce as vrea sa spun.

Astazi din nou m-am surprins. Credeam ca anumite sentimente sunt pentru anumite varste. Nu mai cred. In scurta pauza pe care am avut-o, cea de masa, am ramas, desi inconjurata de oameni care ma apreciaza, ma sustin, inteleg si sunt alaturi de mine, am ramas singura pentru cateva clipe, cu gandurile mele. Puiul portughez nu mai era dintr-odata la fel de bun. Mintea mi-a zburat si am simtit o piatra pe inima.

Piatra pe inima. Ma ia cu frig cand ma gandesc si cand scriu. Nu credeam ca mai pot avea acea senzatie adolescentina, pe care am simtit-o ultima oara in facultate. Si acum sunt sigura ca ma voi mai intalni cu acest sentiment. Probabil din ce in ce mai rar, dar nu dispare.

Am un nod in gat. Asa am avut si aseara, incercand sa nu plang. Nu-mi irosesc una dintre cele trei dati pe an in care am voie sa plang pentru oameni carora nu le pasa de lacrimile mele. Nu merita sa ma vada plangand. E prea personal. Macar atat am invatat de la viata.

Si gustul acela amar… nu e doar o expresie. Am simtit un gust amar. Fizic. Ca o dezamagire. Dezamagire de mine. Pentru ca sunt in continuare naiva, in continuare cred in oameni si imi pun sperante. Sunt usor de pacalit tocmai pentru ca sunt dependenta de oamenii din jurul meu. Iar atunci cand pici, pici de sus, pentru ca tu insuti te ridici pe minciuni pe care, culmea, tot tu ti le spui.

A venit primavara, in casa este cald si cu toate acestea mi-e frig. Dar nu-mi mai este frica. Pentru ca, tot de la viata, am mai invatat ca pentru fiecare sfarsit exista un inceput. Si inca ceva – niciodata nu plangi degeaba.

Am decis sa fiu mai buna si imi iese. Sunt mai buna cu oamenii in general, fie ca merita sau nu, si sunt mai buna cu mine. Mai permisiva. Ma iert pentru faptul ca sunt naiva. Daca nu as fi fost, as fi sarit probabil peste un calup de sentimente cu care nu stiu cand ma voi mai intalni.

Insa nu ma iert pentru un lucru: ca nu m-am retras atunci cand am simtit ca trebuia sa o fac. Ca nu am putere. Dar cresc. Chiar cresc. Sunt mai mare acum. Stiu mai multe. Ma doare, dar stiu ca imi va trece si nu-mi trebuie un inlocuitor pentru a renunta. Am tot ce-mi trebuie.

Este unul dintre acele momente in care as scrie in nestire. Am multe de spus. Imi vine sa plang, sa rad, sa alerg, sa ma plimb, sa merg la mare, sa ma detasez. Dar acum ne-am facut mari. Cine ar avea timp sa vina cu mine la mare? Toti avem o viata, o familie, un job, un program.

Simt piatra pe inima… Mi-e frig.
Mi-a zis mie odata cineva ca uneori oameni potriviti se intalnesc in momente nepotrivite. La voi cred ca a fost invers.

O papusa ruseasca goala pe dinauntru

2 Comments

Filed under Uncategorized

cand am ajuns in spania, pe unul dintre rafturile de fier negru de la ikea era scris solita. in seara aceasta am gasit aceste fotografii.

credit foto: http://mircea-nicolae.blogspot.com/

4 Comments

Filed under Uncategorized

Dependenta

Acum cateva zile zambeam fara motiv si ma gandeam… am o viata minunata: am un job pe care-l ador, colege pe care am ajuns sa le numesc prietene, castig bani facand ceea ce imi place, locuiesc singura intr-o casa mare, senzationala (nu pentru mult timp, insa ma bucur din plin), am caine de bataie, am iubit chel si cu muschi care spune ca ma iubeste si pe care spun ca-l iubesc, am o gramada de prieteni pe care stiu ca ma pot baza la orice ora din zi si din noapte, sunt SME CHE RA. Si viata e frumoasa.

4 Comments

Filed under Uncategorized