Mananca, roaga-te, iubeste – de Elizabeth Gilbert

Imi doresc de ceva vreme sa scriu despre acest roman, insa niciodata nu-mi gasesc timp sau chef. Iata ca reusesc sa ma urnesc si sa pornesc la drum cu un nou post, despre o alta carte pe care am citit-o. Nu vreau sa transform jurnalul meu de Bucuresti intr-un blog cu “uite ce carte am mai citit si uite daca mi-a placut sau nu”, insa, din fericire, in ultima vreme m-am pus pe citit si simt nevoia sa impartasesc cu voi randurile peste care trec seara de seara.

M-am straduit mult timp sa termin “Eat, pray, love” si a fost o ambitie personala sa inchid aceasta carte complet citita, dar trebuie sa recunosc ca a fost o provocare sa o lecturez. Nu mi-a placut inca de la randul 1 insa laudele pe care le-am tot auzit m-au determinat sa ii acord o sansa. Si nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau dintr-un singur motiv: mi-a dezvoltat (sau alimentat) o curiozitate pe care, dupa citirea unui material scris de Alina Baisan, in revista Elle, am reusit sa mi-o satisfac. Dar sa luam lucrurile pe rand.

Am inceput cartea candva, demult, fiind un cadou pe care l-am primit… anul trecut sa fi fost? Cum spuneam, nu m-a atras, insa am decis sa termin cel putin prima parte – Italia. Mi-a fost extrem de greu sa inghit in sec in timp ce lecturam descrieri de feluri impresionante de mancare, pe care in mod sigur imi doresc sa le gust, asadar seara, inainte de culcare, duceam o lupta apriga cu stomacul meu pentru a-l convinge ca este timpul pentru odihna si nu pentru pregatirea pentru cina. Am trecut paginuta cu paginuta, greu de tot, peste primul capitol al calatoriei lui Elizabeth Gilbert si am ajuns fericita la partea a doua.

India. Da. Aici da. M-am oprit asupra fiecarui cuvant si aproape ca am simtit starile si atmosfera din ashram. India. Yoga. Imi doresc de ceva vreme ceva, un hobby, un sport, ceva, care sa ma ajute sa ma relaxez. Nu stiu cum reusesc sa-mi induc stari proaste, sa le alimentez si sa le dezvolt cat se poate de mult. Oricati prieteni as avea, oricate lucruri bune ar fi in viata mea, reusesc sa le vad si sa ma concentrez doar asupra celor rele. Asadar, am nevoie de ceva. Si am citit, am devorat cea de-a doua parte a cartii, si asta dintr-un singur motiv: era despre yoga. Nu stiu nimic despre acest concept, stiu doar din auzite si din citit chestioare ca ar trebui sa fie… cel putin misto. Am terminat cel de-al doilea pas al calatoriei lui Liz si am trecut usor indoita (desi dupa un capitol citit cu mare interes) la partea a treia.

Indonezia, respectiv Bali. Cei care ma citesc stiu deja – cultura mea generala nu este tocmai una dezvoltata (poate ca nu ar trebui sa spun acest lucru, insa de ce sa incercam sa le stim pe toate? – “o diva, daca are cateva lacune in unele domenii nu se straduieste sa si le umple” citat din Tabu, numarul de decembrie-ianuare 2010, articolul “O Diva in Decembrie”, semnat de Dorotheea Petre, pe care poate voi avea odata rabdare sa-l transcriu integral). Asadar, cultura generala nu este punctul meu forte, cu atat mai putin geografia. Recunosc cu prea putina rusine – fata de cata ar trebui – ca habar n-aveam ca Bali este in Indonezia. Indonezia a fost un capitol pe care pur si simplu trebuia sa-l termin, pentru ca era ultimul.

Am terminat cartea usor siropoasa, cu ceva realism american, ce include naivitatea tipica acestei natii, rasufland usurata ca… am terminat-o. Este un roman care in mod sigur nu mi-a placut dar care a ajutat la schimbarea vietii mele. Poate ca suna dramatic, insa aceasta carte m-a convins (oricat de ieftin ar suna) ca trebuie sa vad ce inseamna yoga. As fi fost tentata sa scriu ca “m-a convins ca trebuie sa vad ce inseamna yoga cu adevarat”, insa este prea mult din partea unui om prea mic si neexperimentat, care cu siguranta nu are cum sa afle “cu adevarat” ce inseamna yoga, cel putin nu prea curand.

Nu stiu ce anume nu mi-a placut – faptul ca la inceput seamna cu o carte de bucate, scriitura, naivitatea ori happy-end-ul, cert este ca nu m-am identificat nici macar o secunda cu autoarea. Dar pot spune un lucru: multumesc. Ii multumesc Sabinei pentru ca mi-a daruit-o si autoarei pentru ca m-a facut curioasa.

O papusa care experimenteaza

Satul cel mai minunat

25 august 2010

Vama Veche. Oricat de rar as scrie in ultima vreme, nu putea trece o vara fara sa consemnez Vama Veche. Zambesc tamp in timp ce stau in fata la Stuf si scriu aceste randuri pe paginile unei reviste cu putin spatiu alb care sa-mi permita luxul. Este sfarsitul lui august, o zi de miercuri in care in mod normal as fi fost la redactie, eu, jurnalista care scrie din ce in ce mai rar personal, eu, jurnalista cu revistele care i-au taiat usor din elanul scriitoricesc.

Inchei o vara frumoasa cu un concediu la mare, la singura mare pe care o iubesc si care conteaza cu adevarat. Marea mea, si nu doar marea mea, ci marea din Vama.

Am iesit din apa, soarele arde. Abia asteptam sa stau la soare in orele interzise, fara factori de protectie si alte briz brizuri care sa ma indeparteze catusi de putin de satul cel mai minunat din lume. Ma aflu intr-o pana acuta de titluri, dar ce mai conteaza daca minunat poate fi cel mai – pentru mine este.

In continuare zambesc tamp, soarele ma arde, iar eu ma bucur ca se incheie inca o etapa a vietii mele – vara cea mai minunata, in cel mai minunat sat din lume, pe nisip, alaturi de cel mai frumos baiat din lume. Si se mai incheie o etapa a vietii mele – peste cateva zile tineretea in ani. Nu voi mai avea 25. Insa pana atunci…

Va scriu la 25 de ani, in cea mai minunata perioada a vietii mele. Tineretea.
Cu drag, o papusa arsa de soare

Azi

Mi-e dor de o papusica anume. Si mi-a tot fost de ceva vreme.

Semnez: O papusa care are nevoie de papusa de dinauntrul sau.

Despre exemple in viata

Am cunoscut cateva persoane de-a lungul vietii care m-au impresionat in mod deosebit. Una dintre ele este Anca, insa despre ea voi vorbi candva cu lux de amanunte, pentru ca un rezumat ar fi insuficient.

Scriu acum despre un alt exemplu care mi-a trecut ca un flash, timp de doua zile, prin fata ochilor. Este vorba despre Gabi. Am cunoscut-o mai mult sau mai putin intamplator, ideea este ca m-am bucurat tare mult ca am intrat in contact, indiferent daca ne vom mai intalni vreodata sau nu.

Cand am vazut-o prima data, m-a impresionat frumusetea ei. O frumusete usor atipica, o femeie tanara, tunsa scurt, cu niste ochi absolut halucinanti, de un verde-galbui indescriptibil. Nu pot… pur si simplu nu pot sa-i fac o caracterizare prin care sa o vedeti asa cum am vazut-o eu.

Dar nu doar frumusetea este cea care mi-a inchis gura si m-a facut sa pun acest titlu (ar fi fost mult prea putin), ci atitudinea. Atitudinea de castigatoare. Este o femeie implinita (cred) din punct de vedere financiar si profesional. Am pus paranteza pentru ca sunt sigura ca aspiratiile sunt mult mai inalte, este probabil femeia care va incerca vesnic sa se autodepaseasca si sa creasca. Si de aceea este un model.

Nu trebuie sa accepti niciodata mediocritatea, iar cand incepi sa atingi culmi ale superioritatii sa nu arati acest lucru, intimidandu-i pe cei din jur, ci sa lasi oamenii sa descopere, exact cum m-a lasat Gabi pe mine.

O astfel de femeie, o femeie superba si extrem de inteligenta isi poate gasi cu greu un barbat care sa o provoace si pe care sa si-l doreasca. N-as vrea sa par feminista, insa nu stiu care barbat ar fi de nasul ei. O astfel de femeie isi poate permite sa aleaga, sa invete sau sa dreseze multi barbati, insa ar fi prea vag si nesatisfacator. Unde ar mai fi provocarea si continuitatea in ascensiune?

Am ramas impresionata de Gabi si am luat-o ca reper pentru exemplu in viata. Nu cred ca am facut rau deloc.

O papusa mai cu capul pictat pe umeri

Of

Am stat mult si m-am gandit: ce sa scriu, ce titlu sa pun. Mi-au trecut mii de ganduri prin minte astazi, in scurtele pauze pe care le-am avut. Daca nu era munca, innebuneam. Nu prea am timp sa stau sa ma gandesc in timpul zilei. Dar cand am… sunt de multe ori surprinsa.

Nu mai stiu daca aici vorbeam despre sentimentele pe care crezi ca nu mai esti in stare sa le ai. Multi dintre voi stiu ca aici e doar un jurnal public si ca nu ma exprim liber. Alte colturi de internet sunt cu adevarat ale mele. Si scriu acum, aici, fara sa duc aceste randuri la o anumita finalitate si fara sa spun pe sleau ceea ce as vrea sa spun.

Astazi din nou m-am surprins. Credeam ca anumite sentimente sunt pentru anumite varste. Nu mai cred. In scurta pauza pe care am avut-o, cea de masa, am ramas, desi inconjurata de oameni care ma apreciaza, ma sustin, inteleg si sunt alaturi de mine, am ramas singura pentru cateva clipe, cu gandurile mele. Puiul portughez nu mai era dintr-odata la fel de bun. Mintea mi-a zburat si am simtit o piatra pe inima.

Piatra pe inima. Ma ia cu frig cand ma gandesc si cand scriu. Nu credeam ca mai pot avea acea senzatie adolescentina, pe care am simtit-o ultima oara in facultate. Si acum sunt sigura ca ma voi mai intalni cu acest sentiment. Probabil din ce in ce mai rar, dar nu dispare.

Am un nod in gat. Asa am avut si aseara, incercand sa nu plang. Nu-mi irosesc una dintre cele trei dati pe an in care am voie sa plang pentru oameni carora nu le pasa de lacrimile mele. Nu merita sa ma vada plangand. E prea personal. Macar atat am invatat de la viata.

Si gustul acela amar… nu e doar o expresie. Am simtit un gust amar. Fizic. Ca o dezamagire. Dezamagire de mine. Pentru ca sunt in continuare naiva, in continuare cred in oameni si imi pun sperante. Sunt usor de pacalit tocmai pentru ca sunt dependenta de oamenii din jurul meu. Iar atunci cand pici, pici de sus, pentru ca tu insuti te ridici pe minciuni pe care, culmea, tot tu ti le spui.

A venit primavara, in casa este cald si cu toate acestea mi-e frig. Dar nu-mi mai este frica. Pentru ca, tot de la viata, am mai invatat ca pentru fiecare sfarsit exista un inceput. Si inca ceva – niciodata nu plangi degeaba.

Am decis sa fiu mai buna si imi iese. Sunt mai buna cu oamenii in general, fie ca merita sau nu, si sunt mai buna cu mine. Mai permisiva. Ma iert pentru faptul ca sunt naiva. Daca nu as fi fost, as fi sarit probabil peste un calup de sentimente cu care nu stiu cand ma voi mai intalni.

Insa nu ma iert pentru un lucru: ca nu m-am retras atunci cand am simtit ca trebuia sa o fac. Ca nu am putere. Dar cresc. Chiar cresc. Sunt mai mare acum. Stiu mai multe. Ma doare, dar stiu ca imi va trece si nu-mi trebuie un inlocuitor pentru a renunta. Am tot ce-mi trebuie.

Este unul dintre acele momente in care as scrie in nestire. Am multe de spus. Imi vine sa plang, sa rad, sa alerg, sa ma plimb, sa merg la mare, sa ma detasez. Dar acum ne-am facut mari. Cine ar avea timp sa vina cu mine la mare? Toti avem o viata, o familie, un job, un program.

Simt piatra pe inima… Mi-e frig.
Mi-a zis mie odata cineva ca uneori oameni potriviti se intalnesc in momente nepotrivite. La voi cred ca a fost invers.

O papusa ruseasca goala pe dinauntru

cand am ajuns in spania, pe unul dintre rafturile de fier negru de la ikea era scris solita. in seara aceasta am gasit aceste fotografii.

credit foto: http://mircea-nicolae.blogspot.com/

Dependenta

Acum cateva zile zambeam fara motiv si ma gandeam… am o viata minunata: am un job pe care-l ador, colege pe care am ajuns sa le numesc prietene, castig bani facand ceea ce imi place, locuiesc singura intr-o casa mare, senzationala (nu pentru mult timp, insa ma bucur din plin), am caine de bataie, am iubit chel si cu muschi care spune ca ma iubeste si pe care spun ca-l iubesc, am o gramada de prieteni pe care stiu ca ma pot baza la orice ora din zi si din noapte, sunt SME CHE RA. Si viata e frumoasa.

La revedere, marea mea

N-am mai scris de ceva vreme. Nu stiu daca vreau sa recuperez sau nu, insa acum am cateva minute ale mele. Sau… poate nu doar ale mele…

In ultima saptamana s-au schimbat destul de multe lucruri, dar n-am de gand sa va plictisesc cu detalii, va voi spune doar ca a fost un week-end mai frumos decat m-as fi asteptat, mai altfel, mai zen, mai linistit, mai “of”.

Sambata am plecat la mare. Cred ca nu mai e nicio surpriza ca iubesc marea, si nu orice mare, ci Marea Neagra. Dar sambata aceasta a fost altceva. Am vazut marea cum nu am mai vazut-o niciodata. Neagra.

Hmm… scriu si ma opresc din cand in cand, oftez incet si incerc sa-mi adun gandurile dar…

…

Ultima oara fusesem la mare la sfarsitul lui august. Nu mi-am luat “la revedere” de la Vama, convinsa fiind ca aveam sa mai stau la plaja cel putin inca un week-end. N-am mai fost. Mi-a parut rau ca n-am putut sa ma despart de ea anul acesta asa cum as fi vrut. De fapt… nici nu puteam sa o las fara sa o mai vad macar odata in 2009.

Si m-a ros, si m-am gandit. Si as fi putut totusi sa plec si pana acum. Despartirile sunt speciale, trebuia sa o fac asa cum se cuvine. Sunt cuvinte scrise, dedicate unei mari numai a mea, care au ramas draft-uri. Ce cuvat urat… draft-uri. Nu. Notite. Un biletel neterminat de “cu bine”.

Am ajuns la mare. Intr-un colt de plaja pe care nu il voi dezvalui, unde marea este numai a unora. Sau poate numai a mea. Sau poate numai a mea si a inca altcuiva.

Plaja inundata de valuri spumoase, marea agitata, frig. Era neagra. N-am mai vazut marea niciodata atat de neagra. Poate ca unii s-ar gandi ca ar fi fost trista, urata. Sambata am vazut cea mai frumoasa mare.

Cand ne-am intors a inceput sa ninga, sa viscoleasca. In masina era cald, incepuse sa se lase seara, iar afara ningea. I-am spus “la revedere” marii si “bine ai venit” iernii. Am vazut pentru ultima oara valurile si pentru intaia data fulgii de nea.

Si mi-am dat seama ca pentru fiecare poveste care se termina exista un inceput. Bine ai venit in viata mea.

o papusa ca oricare alta

Cum m-am distrat in Vama Veche

Vama Veche nu mai e ce-a fost, in Vama sunt numai tarani… CACAT. Nu e adevarat. Nu stiu cat de altfel era Vama inainte, cine venea atat de diferit si cum se distra lumea, dar eu una ma distrez prea bine de fiecare data.

Week-endul asta am fost in Vama. Si da, m-am distrat. Primeam din cand in cand cate un telefon care ma deranja din baile de soare. La capatul celalalt, voci ironice: “Ce ma, bine ca te-ai dus la mare, unde esti?” Eu: “Pe plaja.” “Poate sub pat, sau maxim la o terasa la cum ploua.” Eu in sinea mea: WTF? Un “la revedere” finut si ma intorceam de fiecare data la ochelarii mei de soare cu rame turquoise si la revistele delicios de glossy.

Mda… tare m-a mai plouat cu soare dragilor… Dar, revenind. Vineri am plecat la 20:30 din casa, destinatia Vama. Am ajuns pe la 2:30, dupa sute de opriri si prea multa bere consumata pe drum. Nu, dragilor, nu eu. Eu sunt o fata asa de cuminte… Bine, nu doar eu…

Vineri am fost in Stuf (evident), am ajuns la 8 sambata dimineata in camera, am pierdut rasaritul, am dormit putin si m-am trezit plina de energie la 11.

Am plecat duminica dupa-amiaza si drumul spre casa mi s-a parut la fel de lung ca si la dus. Nu stiu din ce motive imi tot sare textul, asa ca ma voi rezuma la atat.

Da, m-am distrat in Vama cu toate schimbarile ei. Si da, mai merg.
V-am pupat pe portofele, azi sunt binedispusa.

Cu deosebit drag,

Un om

Stau in fund pe iarba si scriu. E tarziu. E concertul Michael si lumea inca aplauda si tipa. As tipa si eu. Nu mai am energie. Am luat laptopul cu mine in speranta ca voi putea lucra. Nu stiu de ce m-am gandit totusi ca asa ceva ar fi posibil cand vis-a-vis de parcul Tineretului se vede pe doua ecrane mari concertul din ’92.

Vreau sa scriu despre un week-end. Un week-end agitat, plin de nervi dar si superb in acelasi timp. Vineri am fost la Ice Age 3, 3D. Am ras si am mancat floricele pana cand mi s-a facut rau. Apoi am mers la Motoare si am baut bere pana la 3 si ceva, cand m-am indreptat usor spre casa cu… Claire.

Claire este o americanca cu care am locuit in Spania. Dupa cum am mai spus-o, este nu greu, ci foarte greu sa-ti mai poti face proeteni la varsta asta, asa ca nu o pot numi… nici macar amica. Poate o cunostinta, o fosta room-mate. Ideea e ca, desi am rugat-o sa nu vina sau sa mai amane ajungerea ei, joi la ora 6 punct dimineata era la mine in fata portii. Am primit-o nu tocmai fericita si mi-am vazut in continuare de inca vreo doua ore de somn.

Sambata m-am trezit oarecum deprimata pentru ca se ivea un alt week-end de munca si pentru ca, singurica, mi-am mai creat cateva motive de probleme imaginare. Si in depresia mea cu care colaboram destul de greu am vorbit cu Chioara care se pregatea sa mearga la Best. Adica in acea zi in care imi dorisem si eu atat de tare sa merg, dar in exact acea zi cand nu aveam bani suficienti sa-i vad pe Ting Tings.

I-am urat distractie placuta cu o voce nu tocmai fericita. In 20 de minute a venit la mine. Aveam in mana biletele mult-dorite la Best, in ziua a treia, biletele ei. Sincer nu mi-a venit sa cred, nu m-am asteptat si am ramas putin cu gura cascata inainte sa sar in sus de fericire ca un copil care tocmai afla ca merge la Disneyland.

Si acum vine morala pildei: asta inseamna sa ai cu adevarat prieteni, sa-i pese cuiva de tine, chiar daca poate „agenda” nu va permite sa va vedeti atat de des cum ati vrea, important este ca cineva sa inteleaga. Si sa fie langa tine exact atunci cand ai nevoie. Si sa faca exact acel gest care te va face fericit. Singurul gest care ma putea face fericita atunci.

Nu am cuvinte de multumire pentru ca ar fi prea putin. Si nu este vorba despre un concert la formatia preferata, nici de niste bilete prea scumpe la un moment dat. Este vorba despre ceva mai mult. Este vorba despre un om care cu un gest iti dovedeste, inca o data, ca va fi alaturi la bine dar mai ales la greu, un om care intelege si a inteles mereu chiar daca la un moment dat nu mi-am dat seama: Ana.

Ma gandesc inca din liceu sa scriu despre fiecare dintre prietenii mei, unul cate unul. Sunt aceiasi, nici mai multi nici mai putini. Desi eram destul de hotarata sa nu scriu prea sentimental aici, cred ca de data asta nu mai conteaza cum a fost organizat Best Fest, cum s-a auzit sunetul live sau cata lume a fost. Conteaza un gest care face lumea la momentul potrivit. Si a facut-o.

Si pe fundal ramane Michael. Nu sunt trista. Mai are rost sa povestesc acum despre Deja Vu sau despre restul week-endului? Sau mai are rost vreun cuvant?

Nu, nu acum.
Multumesc mult.
Cu dedicatie, prietenie si dragoste,

Un om.

Prezentarea de moda LTU

Dragii mei,

Ieri am fost la o prezentare de moda. Dupa cum v-am obisnuit deja, o sa comentez mai putin (sau deloc) produsul si ma voi axa pe eveniment.

Inca de la primirea invitatiei mi-am pus cateva semne de intrebare: IOR? Cand aud de acest parc, in minte imi vin numai franturi de adolescenta, Puya, La Familia, Salajan, Balta Alba, Titan, baietasi de cartieeeeer. Ce sa caute o prezentare de moda intr-un parc renumit a fi “de cartier”?

Mi-am luat inima-n dinti, plicul sub cot, am inaugurat o pereche de tocuri si am pornit agale (mult prea agale din cauza celui care conducea) catre Pantelimon-Dristor-Titan.

Trebuie sa recunosc ca am colindat ceva pana cand am gasit ACEA parte a parcului unde avea sa aiba loc prezentarea. De la masina si pana la locul evenimentului mi-au auzit urechile diverse lucruri “dragute” pe care n-am reusit sa le ignor, asa ca am ajuns putin bulversata si cu creierul cam murdar.

Este intr-adevar penibil sa mergi prin parc in tocuri, insa la fel de penibil este sa mergi in tenesi la o prezentare de moda. Ce alegi? Am ajuns, BGS-ul mi-a facut politicos loc si am coborat rapid catre scena. Muzica pe care s-a desfasurat prezentarea Liliana Turoiu Udrea a fost dementiala: toata “extrasa” de la petrecerile Sensation White, la care imi doresc atat de tare sa merg.

Destul de show (?), manechinele… cam neprofesioniste ca sa nu intru in detalii.

Nu am inteles alegerea locatiei, sunt atatea parcuri in Bucuresti, as fi ales oricand Kisseleff in detrimentul IOR, nu din punct de vedere al frumusetii locului (IOR este un parc intr-adevar frumos), ci din punct de vedere al locatiei si locurilor de parcare implicit, dar mai ales al oamenilor.

Seara s-a terminat intr-o nota care mi-a lasat un gust amar, cu pocirea numelor de catre prezentator si cu comentariile de rigoare primite pana la masina uneia dintre stilistele cu care eram. Iar… in acceptiunea mea, dupa o prezentare de moda este binevenit un cocktail, e pacat de timpul alocat alegerii hainelor de catre fiecare invitat si aranjarii. Printre persoanele cunoscute care, banuiesc, trebuiau sa fie cireasa de pe tort, s-au numarat Carmen Bruma, zambitoare si draguta, si Monica Davidescu, frumusica-foc.

In sfarsit am gasit bunavointa si cheful sa scriu, asa ca, fanul meu, cu siguranta esti mai fericita acum.

Sa nu uit! Esential! Nu exista niciun loc unde cineva care facea pe el (eu) s-ar fi putut usura. Am strans din dinti si m-am foit ca o fetita de gradinita timp de DOUA ORE!!!

Cu drag pana data viitoare (care sper sa fie cat de curand),

Papusa Ruseasca

Nu am chef

Nu am chef azi si n-am chef in general. Ma simteam datoare sa spun. Compania de net de vis la care sunt abonata si nu platesc pe motiv de “persoana cu cabluri pe balcon” m-a lasat fara internet dinainte de Craciun si pana dupa Anul Nou.

Nu m-a afectat prea tare lipsa de net avand in vedere ca am tot fost plecata. Abia astept sa va povestesc despre Carturesti, despre Revelionul in Venezia si despre Covasna. Pana cand imi revine cheful, va pupa mama.

Cu drag,

Multe de spus

Am lipsit de pe jurnal de ceva vreme si s-au adunat destul de multe lucruri despre care vreau sa vorbesc. Usurel-usurel voi incerca sa recuperez.

Bine v-am regasit!

Cu drag,