Dragostea dureaza trei ani. Sau e o iluzie

Fara foto

Sa spunam ca am o zi mai proasta. O zi mai foarte proasta. Prietenii mei nu se mira in mod sigur la citirea acestor randuri, cred ca s-au obisnuit cu faptul ca raman “a moody bitch”… ca sa citez un american.

Si da, sar de la una la alta pentru ca asa am chef si pentru ca aici scriu aproape cum vreau. DECI. Revenind la subiectul principal, Bucuresti. Ieri am reusit, in sfarsit, sa ajung la piesa de teatru “Dragostea dureaza 3 ani”, la Motoare. 25 lei biletul, inghesuiala mare. Am reusit sa ma fac putin de ras (dar sa nu intram in detalii).

Iar scriu din draft in draft si nu se mai leaga nimic. Trupa D’Aya este foarte misto, iar Cristi Iacob si Adriana Trandafir impreuna cu ceilalti colegi mai putin cunoscuti momentan fac toti banii.

Putin misogina pe gustul meu, a reusit totusi sa ma binedispuna si sa ma tina zambind pana la final. Atmosfera de teatru de la Motoare este minunata, exact asa cum ma asteptam. As fi preferat totusi sa stau pe jos.

Am plecat pe Lipscani la o vorba, apoi am ajuns in El Comandante Junior. Este incredibil cum acest club mic este mai plin martea decat vinerea sau sambata. Am baut cate un shot, am socializat la nivel primar si am plecat somnoroasa si infometata catre casa.

V-am spus totusi ce zi proasta am avut azi? Uneori urasc zilele de miercuri. Sau de luni. Sau de marti. Sau…

Cu inima stransa dar cu drag,

Undo 90 – din nou la teatru

Ieri am iesit prin oras intr-o caldura ne nedescris, dar cu ceva chef de viata. Ne-am oprit in Green Hours. Cred ca imi place din ce in ce mai mult terasa asta, a devenit un fel de „La Motoare” de anul trecut.

Am luat o carafa de vin rosu (proasta idee pe caldurile care erau) si am discutat vrute si nevrute. Nu mai fusesem de ceva timp la tearu, asa ca aveam chef sa vad o piesa. Tocmai bine, la Green Hours stiam ca se joaca destul de des cate ceva.

La fix! Dupa cele doua pahare de vin putin ametitor am coborat catre bar, am platit biletul – 15 lei si am intrat sa vedem… ceva. Habar n-aveam cum se numea piesa, cine avea sa joace, niciun detaliu. Am aflat de la o doamna draguta: „Undo 90”.

Pe scena au intrat Andreea Bibiri si Cosmin Selesi care, timp de aproximativ o ora, au facut o comedie excelenta, bazata pe un scenariu american modernist. Desi un spatiu neconventional, luminile au fost excelent puse la punct, decorul foarte potrivit iar actorilor nu le puteai reprosa nimic.

Am ras si am plecat tare multumita de o seara la… „teatru” neasteptat de reusita. Abia astept piesa din Laptarie, la care sper sa ajungem cat de curand.

Timp de o ora n-am simtit nevoia sa ma uit la ceas si m-am deconectat de realitate. Am plecat agale pe jos si am incheiat seara la un ceai si multe tigari in parcul Kisselef.

Cu drag,

Buzunarul cu paine

Vineri am fost la teatru. Este pentru a doua oara cand merg la Metropolis. Am constatat placut surprinsa ca holul teatrului placat cu mozaic duce putin spre Gaudi. Frumos.

Piesa “Buzunarul cu paine” i-a avut ca protagonisti pe Oana Pellea si Mihai Gruia. In general nu-mi plac piesele cu prea putine personaje, care au la baza un dialog mai simplu sau mai complicat. Ma plictisesc si ma fac sa ma foiesc pe scaun in asteptarea aplauzelor. De data asta a fost diferit.

Scenariul este de fapt o pilda. Nu va povestesc, insa va recomand piesa cu incredere. La sfarsit actorii au impartit paine proaspata in sala. Sincera sa fiu, as mai fi aplaudat chiar si dupa stingerea zgomotului de palme.

In general costumele de la teatru imi lasa impresia de prafuit, de vechi. De data aceasta retina mi-a fost incantata de niste costume curate, singurul lucru pe care nu l-am inteles a fost legat de conversii Oanei Pellea care interpreteza rolul unui barbat.

Actrita a plans atunci cand a trebuit, insa dupa prima lacrima am avut impresia pe tot parcursul piesei ca plange sau ca sta sa izbucneasca din moment in moment. Nasul rosu si reflectoarele puternice probabil…

Am plecat de la teatru cam zgribulita si cu un colt de paine proaspata in geanta.

Eduard al III-lea

foto: port.ro

Aseara am fost la teatru. Pentru a doua oara la Teatrul National. Am mai fost odata, prin liceu, la Macbeth. La pauza am capitulat si am plecat. Ca dracu’, m-am gandit, iar piesa istorica, iar Shakespeare. Am avut insa incredere in maturizarea mea rapida si in rabdarea “treinuita”.

Dupa ce am cautat locurile pana cand ne-au venit spumele (nu la propriu, evident), am descoperit ca aveam radul 2 (adica randul unu, randurile in sala mare incep de la numarul 2, nu ma intrebati). Locuri bune, dar unde nu poti sa casti daca ti se face somn sau te plictisesti de moarte, cum ma plictisesc in general la piesele si filmele istorice, pentru ca te vad… actorii.

Mi-am tras (nu intamplator) un ruj rosu la baie inainte sa intram, m-am asezat comod si piesa a inceput. Am rezistat fara probleme pana la pauza, cand nici macar nu m-am gandit sa capitulez, din contra, m-am intors cumintica si nerabdatoare la locul meu, cu rujul reimprospatat.

Piesa a fost interesanta, si daca la capitolul istorie stau prost, macar o piesa ca cea de ieri, cu decoruri impresionante, cu un sunet impecabil (cel putin in fata) si actori buni m-a convins ca pot sa invat.

Acum, partea mea preferata: costumele. La ultima piesa de teatru la care am fost platind biletul (pentru ca am mai mers la teatru cu intrare libera – da, exista asa ceva in Bucuresti si dupa cum spun mereu, nu trebuie decat sa cauti) am vazut niste costume… hai sa nu fiu rea desi asa imi sta cel mai bine… niste costume simplute si care nu aveau nicio legatura cu nimic. Vina in “Antigona” jucata la Nottara pentru costumele proaste o poarta probabil viziunea regizorului si nu creatoarea sau creatorul, nici nu mai conteaza cine a facut costumatia.

Ei bine, costumele in “Eduard al III-lea” erau… de motociclisti. Se doreau a fi costume de epoca, dar vestele cu suport pentru coloana (sigur au un nume dar cum nu sunt pasionata nu stiu, insa ma va ajuta cu siguranta Delia, vreau nu vreau), gecile cu coate si alte briz-brizuri de protectie, cizmele gen clapari tradau intreaga tinuta desi erau vopsite cu spray de graffitti si modele imprimate (tot cu spray-ul) de lorzi sau simboluri cert istorice.

Pieile lungi de deasupra nu puteau sa ascunda castile de motoare pe post de coifuri, impodobite cu diverse parti de ustensile din bucatarie: scurgatoare, site, cozi de te-miri-ceuri. Adevarul este ca erau departe de a parea macar ridicole insa ochiul meu critic nu le putea rata.

Probabil ca ar fi trebuit sa ma concentrez mai mult la piesa insa costumatiile mi-au atras atat de mult atentia incat mi-e greu sa nu vorbesc despre ele.

Am plecat cam dezamagita ca nici macar la o premiera doamnele nu-si mai scot blanurile lungi si rochiile de seara, ca domnii prefera blugii si nu fracurile elegante si pantofii lacuiti, ca Teatrul National nu arata atat de bine pe dinauntru pe cat mi-as fi dorit (ma refer la scaunele roase si la covoarele imbacsite).

Mi-a placut piesa, iar regia mi s-a parut originala insa in limitele istoriei (if I may), fara a fi incercata o inutila abordare prea modernista care nu-si are locul in piesele istorice.

Frig la plecare, moncher, frig tare.

Cu drag,