Exact acum un an si-o ora..

. scriam asta. Venirea iernii are o savoare. Este cu totul altceva fata de nerabdarea cu care astepti vara… ah, n-am mai scris. S-au intamplat multe, insa faptul ca nu exista o anumita constanta in viata mea ma face sa pierd din timp, sa uit sa scriu, sa abordez un limbaj prea colocvial, sa nu mai citesc. Cea din urma este cea mai importanta parte, si cel mai trist cand se ascunde. Am un moment de liniste si am intrat in jurnal, acolo unde vorbesc voalat dar stiu, aproape mereu, despre ce era vorba. Acest lucru, aceasta facilitate, il face personal. Scrisul te face sa gandesti mai mult, orice forma de scris. Pentru ca aici ai timp.

1 noiembrie, exact acum un an si-o ora, eram fericita. Acum, intamplator sau nu, am intrat in vechiul jurnal si citind am vazut dialogul cu mine. Nu stiu, nu-mi amintesc de ce eram fericita, dar era in axact aceeasi perioada. Fiecare luna isi are farmecul. Iar pentru mine, octombrie este cel putin in ultime vreme, o luna magica. Vreau sa notez ca in octombrie 2010 am cunoscut un sport care mi-a schimbat, incet, subtil si frumos, perspectiva. In octombrie al aceluiasi an, am inceput o noua etapa, intr-un loc frumos, apartamentul newyorkez.

Iarna are o savoare, aduce ceva fericire. Pretty (acum 9 ani), masina noua, regasirea, linistirea, domolirea grabei, iarna aduce multe.

Si e usor derutanta… ca si vara, anotimpurile extreme. Cu scuzele de rigoare, ma retrag intr-un noiembrie plin de surprize. 2012. Sa avem un an minunat tot anul!

Cu drag,

O papusa in noiembrie, cand incepe sa vina iarna

Calatorind

In seara aceasta mi-am dat timp, asa cum tot fac in ultimele zile sau saptamani, si am citit bloguri. Am revenit la jurnalul meu si nici nu am simtit cand s-a facut doua si jumatate noaptea. Am citit pana in 2009. E ceva vreme. Si citind mi-am dat seama cat imi place sa-mi amintesc si cat ma bucur ca pot, pentru ca am scris. Si scrisul imi da si detalii, ma readuce in starile respective. Pot spune ca cele mai multe dintre vechile scrieri de aici sunt pozitive. Sau am sarit eu tacticos peste celelalte.

Si simt nevoia (cred ca mai degraba imi doresc) sa mai notez o… nu stiu cum sa o numesc, pentru ca nu este tocmai o etapa a vietii mele. Si nici o reintoarcere. Si acum, apucandu-ma sa scriu, ma intreb, ce este, oare? Nu e un inceput, n-as vrea sa cred nici ca e un sfarsit, nici o prelungire. E ceva cu viata mea. Nu stiu inca ce. Nu ma cunosc suficient de bine. Sau poate ca, intr-adevar, nu-mi cunosc radacinile.

Fumez, stau comod si ascult Romantic FM (care merge neintrerupt, la acelasi nivel sonor, de trei zile, maine o incepem pe a patra). Ce de paranteze. Am remarcat si recitind scriiturile mai vechi. Ce e, oare, cu parantezele multe?

As vrea sa spun ca revin la subiect insa nu stiu exact care ar fi acela. De fapt, aici nu pot scrie liber intotdeauna si reprim anumite idei. De multe ori scriu voalat, convinsa fiind ca stiu exact si voi sti mereu despre ce era vorba, apoi ma trezesc recitind si bagandu-ma singura in ceata.

Imi dau timp sa scriu despre aparent nimic dar ceva important, sa ma culc tarziu, sa ascult muzica si, poate, sa citesc. Mi-e incredibil de dor de o calatorie. Voi face ceva in aceasta privinta, cu sau fara companie. Of… masina. In noaptea aceasta imi vin multe ganduri in minte, relevate sau nu, le notez, poate candva imi vor trezi o amintire, un sentiment, un pic de inspiratie.

Cu gandul la un drum lung, va imbratiseaza o papusa intotdeauna calatoare, prin lume si prin viata

Un cuvant si semnificatii

Versat. Nu stiu cum mi-a venit in minte, in ultima vreme, cuvantul asta. Sau el m-a gasit pe mine, nu-mi dau seama. Cuvantul care pare sa ma caute are diferite conotatii. Voiam sa-i aflu semnificatia cand scriam in jurnal despre timp si dictionarul mi-a relevat exact insemnatatea lui, cea pe care o banuiam dar asupra careia nu eram complet sigura. Sau despre care voiam sa ma asigur ca nu e a ce suna? “Cu experiență, priceput, competent (într-un anumit domeniu).” Bun, deci conotatie pozitiva, as zice.

Si atunci? De ce, totusi, vine la pachet cu ceva care suna rau cuvantul acesta? Pentru ca, poate, experienta nu este chiar intotdeauna ceva pozitiv. Este, de cele mai multe ori, insa sunt exceptii. Si aceia se numesc versati.

Timpul

Aproape intotdeauna am dubii asupra titlurilor si aproape intotdeauna incep cu titlul desi regulile jurnalistice mi-ar da un “2” daca mi-ar fi profesoare. As fi vrut sa scriu “Timpul…”, ca si cand as astepta sa mai urmeze ceva, sau ca si cand primul cuvant al textului ar deveni titlu si textul ar incepe continuat de mai jos.

Scriu ce-mi trece prin minte. Asa m-a rugat cineva la un moment dat sa fac, intr-o seara. In ultima vreme ma gandesc din ce in ce mai mult la timp. De fapt, ma gandesc la multe lucruri la care nu mi-as fi imaginat ca ma voi gandi. Am plecat de la o idee clara cand am inceput sa scriu, acum incepe sa se contureze acea licarire. Si ma mai gandesc la prieteni. Cat de greu este, de acum si chiar de acum mai mult timp, sa legi o prietenie. Tine de timp. Ai nevoie de timp pentru a numi o relatie “prietenie”. Inainte nu-l percepeam, nu eram versati (a se citi cu experienta), mergea lin si timpul pur si simplu trecea, fara sa te gandesti la el.

Acum, esti doar suficient de matur cat sa-l percepi, sa iei la cunostinta ca trece, esti doar mai constient. Nimic in plus, nici in minus. Timpul trece iar prieteniile se fac greu. Dar se fac. Si conteaza, iti confera o siguranta aparte.

Inca nu m-am hotarat asupra titlului.
Cu drag,
O papusa constienta

Maraton de filme; pe lista: Hable con ella, The private lives of Pippa Lee, Coco avant Chanel

Deja stiti ca sunt usor ciudata la capitolul media si ca fac pauze ce par interminabile. Am fost in pauza de filme insa recuperez. Saptamana trecuta am fost dupa mult timp la cinema si am vazut “J. Edgar”. Slabut. (ce cliseu) Si asa a revenit cheful de a viziona, chiar cu un film plictisitor despre un homosexual ce a pus bazele FBI.

Sambata am mers la sigur si am ales un film al lui Almodóvar. “Hable con ella” (Vorbiti cu ea) are un scenariu usor bolnav, ca toate filmele spaniolului, de altfel. Coma profunda, destine care se unesc aparent intamplator, ciudati (in acceptiunea mea, bineinteles), dragoste cu mari obstacole si oarecum neimpartasita, un film greu pentru suflet dar care m-a tinut rece pe linia de plutire. Nu m-am implicat in “Hable con ella” ci am fost un privitor cuminte, care a reusit sa analizeze scenele si filmarile tipice Almodóvar. Nu cred ca este genul de film care-mi va juca feste imprietenindu-se cu subconstientul. Este pur si simplu un film bun si imi place ca inca mai am de vazut filme scrise si regizate de acelasi genial.

Aveam nevoie de o schimbare de registru si limba si am intrat in “The private lives of Pippa Lee”. Povestea nu m-a impresionat, mi-a placut in mod deosebit partea despre mama dependenta de amfetamine. Nicio surpriza, avand in vedere ca toata viata am fost fascinata de dependente de orice fel si in special de cea de droguri. M-am plictisit cu voiosie urmarind si abia asteptand sa se termine filmul scris si regizat de Rebecca Miller.

Trei filme intr-o zi este maximul meu, iar “Coco avant Chanel” este pe lista de mult timp, de cand am terminat de citit cartea cu acelasi nume. Cautand in arhiva blogului scrierea despre cartea lui Edmonde Charles-Roux nu-mi vine sa cred ca a trecut aproape un an de cand am terminat romanul prost tradus. Filmul cu Audrey Tautou m-as fi asteptat sa vorbeasca putin despre istoria brandului, nu doar despre doua povesti de dragoste dintre multe esuate traite de Gabrielle Chanel. No 5 nici nu a fost mentionat. Cum? Speram sa vad un film educativ, din care mi-as fi dorit sa invat mai multe sau macar sa revad, in imagini de data aceasta, parti importante din istoria modei si a lumii beauty-ului insa m-am ales cu admiratia fata de micuta frantuzoaica si un “sa mori tu ca s-a terminat” subtil cand a inceput genericul de final.

Week-end-ul acesta credeam ca va ninge. A fost o vreme ciudata, cu putin viscol si ploaie pe o ceata laptoasa, la fel de buna de stat in casa. Astazi nu am vreun chef anume de a scrie (cred ca se simte) insa vreau sa recuperez tacerea inhibatoare de inspiratie.

Va imbratiseaza,
O papusa care vede filme

Vreau sa fiu mai mica

Teama de maturizare este mult mai puternica decat as fi crezut vreodata. De fapt, n-ai cum sa crezi. Pentru ca nu te gandesti la asta. Pana intr-o zi cand licare ceva. Mai trece timpul, mai trec cateva luni, se instaleaza si mai bine. Incepe sa te roada, sa se dezvolte, sa o simti, gata. E acolo. Si se instaleaza mai adanc, mai profund, te cuprinde si se dezlantuie uneori. De obicei cand incepi sa intelegi lucruri, sau cand incepi sa le constientizezi.

La inceput am luptat cu maturizarea si cu tot ce implica aceasta. In fapt, inca mai lupt. Este greu pentru orice copil sa accepte ca nu mai este febletea, ca nu i se mai permit anumite lucruri, ca poate fi ignorat pentru ca… este mare si se descurca singur. Abia cand mi-a spus cineva ca “esti pe picioarele tale, te ajuta daca este nevoie dar…” dar sunt mare. Gata, copilariile, rasfatul, s-au dus. Merg doar tinute in anumite limite, foarte stricte si controlate.

Adica invat. Acum invat sa fiu in continuare copil fiind adult, deci invat sa-mi impun anumite limite si ma cunosc mai bine. Lucru despre care nu pot spune ca ma incanta in mod deosebit insa este o alta etapa. Tot vin si pleaca aceste etape, eu tot “inaintez in varsta”. Nu-mi dau seama daca “Hotii de frumusete” a declansat aceasta… hmmm, realizare sa-i spunem, sau cum am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult si mai apasat la tinerete, la frumusete, la maturizare. Sau poate ca 27. De la 27 au inceput sa se schimbe lucruri. Sigur ca eu le orientez astfel incat ajung unde ajung, insa bineinteles ca nu le pot controla decat in mica, prea mica masura. Sau poate ca nu-mi doresc cu adevarat?

La un moment dat am avut un jurnal. Si in el am pus foarte multe intrebari insa una mai apasat si care, dupa multi ani, imi revine mai lipita de creier decat credeam ca va mai putea fi vreodata. Pentru ca aveam senzatia ca am depasit acea perioada. Depasesc superficial. Asa cum sunt, adica. Superficiala.

Intrebarile ma macina si as vrea sa simt mai des acea serenitate pe care o ating arareori, fericirea care ma incarca si care nu este atat de greu de obtinut. Si totusi.

As vrea sa mai scriu, sa vars aici teama de maturizare, dar de data aceasta stiu ca ramane, chiar daca incerc sa refulez in randuri scrise noaptea. Pentru ca sunt la granita cu tineretea. Cu frumusetea. Nu-mi vine sa cred ca scriu aceste randuri. Si ca am 27 de ani.

O papusa careia ii este frica

Dependenta de glossy

Am mainile transpirate. Tocmai am dat “send” mailului meu de la revedere catre oamenii care invart si se invart in lumea glossy. A trebuit sa dau “sign out” pentru ca nu suportam presiunea vederii unei reactii. Imi mai trebuie putin timp sa ma linistesc, desi am senzatia ca am avut tot timpul din lume in preavizul de o luna.

Si totusi… Incet-incet m-am lipit de glossy, a fost un drum firesc, nimic fortat, un drum pe care nu stiu daca mi l-am ales neaparat dar, oricat de cliseistic ar suna, care m-a ales pe mine. Si bine a facut!

Sunt as in a-mi crea stari de neliniste si sunt singura care, prin amplificarea valorii unor cuvinte sau reactii, isi face, de fapt, rau. Este foarte util sa-ti controlezi gandurile, redirectionandu-le ori acordandu-le mai putina importanta, insa este foarte greu, mai ales cand nu ai, aparent, altceva pe care sa-ti canalizezi energia.

Sunt dependenta de glossy pana-n maduva oaselor. Desi de-a lungul vietii am facut pauze mediatice, de filme, de carti, niciodata nu am facut o pauza glossy. Nu mi-am dorit, nu mi-as dori vreo secunda.

Mi-au transpirat palmele cand am dat “send” pentru ca m-am simtit usor nesigura, iar acest sentiment nu ar fi existat daca… nu eram dependenta de glossy. Nu sunt insa dispusa sa ma joc cu nervii si cu sanatatea mea mentala doar pentru a ramane integrata in acest cerc dominat si condus de femei, de “noutati subtile despre altii”, de frumos si de bani, de pagini lucioase si site-uri desfiintatoare.

Mi-a trecut prin gand sa iau o pauza, sa ma retrag, sa-mi pun ordine in viata profesionala si in viata, in general. “Ramai conectata, fii peste tot” – asta aud in ultima vreme. Dar de ce sa incerc acum sa intru cu toptanul in lumea glossy de care aparent, aparent doar, ma despart, cand aceasta lume m-a atras catre ea si pastrat in mijlocul evenimentelor? Nu mai bine urmez cursul firesc si nu-mi mai agit inimioara? Ar fi dispusa aceasta lume sa-mi traga un sut si sa ma expulzeze, dupa o prietenie atat de frumoasa pe care am construit-o? Cursul firesc este singurul care va avea ceva de spus, viata ma va ghida asa cum a facut-o si pana acum si… indiferent de ce a prestabilit destinul meu, am in minte un singur lucru. Acela ca va fi bine.

Inchei, astazi, un capitol insa continui sa scriu in cartea vietii mele. Scriu timid, cu palmele umede, nesigura, dar aceeasi eu, o papusa pe care incerc sa o sculptez frumos dar cu picturi imperfecte si cateva papusele din lemn crapate, sub carcasa-mama inca nezgariata, dar cu zambetul ceva mai putin prezent.

Cu drag,
O papusa debuslolata

Blogul meu oarecare, un jurnal pentru cititori

Bine, aproape m-am instalat. O citeam pe Lili ieri si postul acela mi-a facut pofta de scris. Ma gandeam sa scriu despre ce-am mai citit intr-una dintre revistele de profil, sa fac ceva critica usoara, pozitiva si constructiva, sa povestesc despre vreun episod la Mega Image din ultima vreme, chestii de blog. Apoi mi-am dat seama ca eu numesc papusa jurnalul meu. Cealalta papusa va fi mai comerciala, dar aici este jurnalul meu.

Si, gandindu-ma ca la un jurnal, ma intrebam despre ce sa va scriu. Si atunci mi-am dat seama ca eu am nevoie de cititori, de oameni cu care sa interactionez, sa stiu ca scriu pentru cineva. Asadar, nu mai este un jurnal, nu-i asa?

Simteam nevoia sa comentez acele articole, insa imi dadeam seama ca aici nu este locul potrivit. Am gandit ca voi scrie, totusi, voi salva si pot posta pe adevaratrul blog, cel usor comercial si foarte axat. Si totusi nu am scris. Pentru ca este mult mai palpitant sa scrii in direct, in timp ce platforma iti salveaza “live” scriitura, stiind ca in doar cateva minute randurile vor fi devorabile, gata de critica, de citire insipida ori de intrare, prin cuvinte, in o alta cautare google, randuri peste care multi vor da din greseala, poate, la un moment dat.

Si, daca ar fi fost jurnalul meu, as fi scris despre singuratate. Ma aflu intr-un moment aiuristic al vietii, pe care il savurez si in fata caruia ma inclin, pentru ca reuseste sa ma surprinda. Placut sau neplacut, ma surprinde. Asadar, simt ca traiesc. Ma aflu la tot felul de margini, pe care, insa, reusesc sa le trec in echilibru. Fin echilibru. Nici eu nu stiu cum, dar stiu sigur ca asa trebuie sa se intample.

Pana data viitoare, cu drag,
o papusa oarecare

Dialog cu mine

In capul meu se petrec multe lucruri. Nu-mi dau seama cum functionez si nu-mi dau seama cum este posibil ca ne folosim atat de putin din creier. Atunci cand ma concentrez, pot sa fixez o idee. Acel moment este cand scriu.

Trebuie sa incetez sa mai gandesc la ce scriu.

De fapt, nu pot sa scriu cand sunt fericita. Pur si simplu nu pot. Iar acum am un moment, mic de tot, dar al naibii de frumos, de fericire.

Cu drag,
O papusa care isi vorbeste. Oricat de ciudat ar suna.

Trei ani

Tocmai mi-am dat seama ca luna aceasta papusaruseasca.wordpress.com face trei ani. Si dragostea dureaza trei. Si, probabil, al treilea este cel mai frumos dar care se stinge.

O papusa din fotoliu

Decorul de dinaintea unui vis

Southpark la televizor. Stau pe fotoliul alb. In sfarsit, fotoliul alb. Decorul este perfect, ora este nepotrivita. Sunt cu gandul aici si aici, dar tinde sa zboare catre cea de-a doua destinatie. Sa zboare.

M-am ridicat sa iau bricheta. Acum totul este perfect, flori galbene in vaza inalta, subtire si verde, o lumanare bleu arde langa cuburile cu carti, pe care le-am primit de la prietenele mele de suflet.

Azi incepe o aventura.
Sa ne auzim cu bine.

Cu drag,
O papusa singura

Ah, si da, sunt inca optimista. Ma gandeam sa schimb titlul in “Decorul de dinaintea unui vis frumos”. Dar un vis nu poate fi decat frumos.

Despre week-end-uri in casa

Inca e cald afara. Cu toate acestea, refuz sa ies din apartament pentru task-uri mai grele decat facutul pietei. Mi s-a mai intamplat sa nu vreau sa ies din casa pentru perioade lungi, insa a fost acum multa vreme. Tin minte ca ultima oara cand m-am inchis sanatos in casa a fost in Madrid. Atunci m-am uitat, timp de aproape doua saptamani, la “Lost”. Colegii de apartament m-au amenintat la vremea respectiva ca-mi arunca DVD-urile. Nu au facut-o, iar eu m-am uitat la serial pana cand am ajuns cu episoadele la zi, deci… pana cand n-am mai avut la ce sa ma uit.

Acum e chiar mai simplu sa stau in casa. Locuiesc singura, asadar nu este nimeni deranjat de escapadele mele de lene si am descoperit vplay. Tot in Madrid vazuzem si primele serii din “Desperate Housewives”. Ieri am reluat vizionarea. Dupa ce Ramona mi-a cumparat cablurile care mi-au facut viata mai simpla si pe care nu am fost in stare sa le achizitionez singura, am reluat serialul.

Duminica m-am trezit inainte de ora 10:00, am strans tambalaul de seara, am luat revistele de octombrie si m-am asezat comod in canapea. Linistea de dinainte de maraton. E o zi usor innorata, insa perfecta pentru citit in parc sau colindat alei. Cum piciorul nu-mi da voie sa fac nicio activitate ce implica mersul pe jos, cum televizorul imi zambeste frumos chiar acum, in timp ce stau trantita pe canapea, cum fotoliul mare si alb este pozitionat perfect pentru o zi de confort fara miscare… programul este ca si facut.

Si nu cred ca voi regreta zilele frumoase de vara-toamna pe care le “pierd” pentru ca… pur si simplu nu am chef sa fac altceva decat sa stau in casa si sa ma uit pe vplay. Gata, am zis-o!

Ma duc sa-mi fac o cafea fara cofeina, sa-mi prepar virtual micul-dejun pe care-l voi lua in jur de ora 15:00 si incepe instalarea. Toate obiectele trebuincioase vor fi asezate corespunzator: pahar cu pai, cafea Lavazza ce umple sufrageria de fericire, scrumiera, bricheta, geamul este deschis, scaunul pe care sa-mi intind picioarele este la locului lui, telecomanda la indemana. Start!

O papusa lenesa

Maraton de filme, ceaiuri si tigari

Intru in pauze de diverse lucruri. In pauze mediatice, cand nu mai vreau sa vad stiri, in pauze de citit (cele mai grave) – cand nu vreau sa vad un rand si, ultima si destul de acuta, pauza de filme. Dupa o experienta neplacuta, acum mai bine de un an, cand am vazut o porcarie la cinematograf, am decis ca avea sa fie inceputul pauzei de filme.

Si n-am mai vazut niciun film cap-coada. O revolta a subconstientului meu, care a stiut ca l-am torturat zeci de minute pentru nicio amintire, pentru o pura pierdere de vreme si a relationat, drept urmare, orice film, cu experienta neplacuta pe care am avut-o.

Imi pica ochii-n gura in timpul in care scriu, insa daca este cu suferinte, pauze si scris, scris sa fie! Pentru ca alta inspiratie tot din nefericire vine si n-am vrea s-o prelungim doar pentru a putea scrie, nu-i asa?

Ei bine, azi, dupa o zi de stat in casa fara alte activitati in afara de prepararea diverselor bauturi “cozy” precum ceaiuri, cafea si cola cu pai, am decis ca este timpul sa vad un film. Si nu m-am oprit decat dupa al treilea. Se pare ca mi-a fost dor fara sa-mi dau seama.

“La Flor de mi Secreto” a fost primul. Am filmul lui Almodovar de aproape un an. L-am vazut astazi fara subtitrare. Mi-a fost greu sa urmaresc diversele accente spaniole si mi-a parut rau ca nu am prins toate subtilitatile filmului, mai ales ca este un rezumat, pe alocuri, pentru multe alte filme ale spaniolului. Consider ca toate filmele lui Almodovar este bine sa fie privite in momentele potrivite de depresie, pentru a te prinde si mai tare si pentru a-ti ramane definitiv intiparite in minte. Merita.

Aveam nevoie de o pauza inainte sa trec la urmatoarea pelicula, asa ca am revazut “The September Issue”. Prima daca cand l-am vazut nu cred ca eram pregatita. Am fost obosita si fara chef, asadar abia in seara asta am reusit sa surprind frumusetea Annei Wintour si sa intru in fiecare scena. A doua vedere a fost cu noroc, am reusit sa iau esentialul si sa ma deconectez.

Dupa ce am cumparat povesti, Mona m-a intrebat daca am vazut “Filantropica”. I-am raspuns ca da. “Poate ca ar trebui sa-l revezi”. Cand mi-a spus asta am zambit, gandindu-ma ca in mod sigur nu-l voi revedea prea curand, asa cum in mod sigur nu voi vedea vreun film in viitorul apropiat, fiind in pauza de vizionari. Nu ma asteptam sa ma surprind asa. Dupa filmul american am luat vechea incapatoare cu cduri si am inceput sa studiez fiecare titlu, alegand canteva pelicule grele, pe care m-am bucurat enorm ca le am si sa le regasesc. Pe ultima fila a aparut “Filantropica”. Am lasat pentru alta zi filmele pe care le alesesem.

Incet-incet lucrurile isi vor reveni la normal, asa cum se intampla de fiecare data. La normalul meu, evident. Mi-a placut sa stau cu mine si mi-am vorbit ca unui om mare.

Cu drag,
O papusa care a reusit sa se uite din nou la filme

La marginea frustrarii

stau eu. Sunt chiar acolo. Palmele imi transpira in timp ce scriu, mainile imi tremura in timp ce duc tigara catre scrumiera. Cafeaua aproape ca s-a racit. “De ce nu mai scrii?” Scriu, insa prea putin personal. Imi doresc sa scriu mai mult si imi voi face timp pentru acest lucru pentru ca asa este normal. E normal sa faci lucruri care-ti plac, e normal sa ai timp sa le faci si e normal sa pleci la ora 6 de la birou.

Dintr-odata, perspectiva statului acasa nu mi se mai pare una atat de groaznica. Dupa o vara fara concediu, nicio zi de stat acasa, degeaba, nu mi se mai pare pierduta. Pierdute mi se par zilele pe care le stai intr-un loc unde nu te simti acasa, unde nu numai ca nu te simti acasa dar nu te simti bine, intr-un loc cu care nu te identifici nici macar unu la suta. Nefericirea si frustrarea vin, intotdeauna, din mai multe lucruri cumulate, iar eu am ajuns la margine.

Vreau sa scriu pentru ca numai scrisul ma face sa ma simt bine, eu cu mine, sa nu-mi mai fie teama de singuratate si de stat acasa. Daca munca mea este scrisul, daca viata mea se invarte in jurul cuvintelor (fie ele si aurite sau de Incopy), atunci trebuie sa fie cuvinte pe care sa le scriu pentru ca ma simt bine, pentru ca ma fac sa ma simt bine. Nu stiu exact cum am ajuns in acest stadiu si ce ma impiedica sa trec peste acest hop, insa nu vreau sa imbatranesc de griji si de frunte incruntata degeaba. Nu vreau sa imbatranesc deloc si cu atat mai putin vreau sa ajut, voluntar si constient, la adancirea ridurilor mele de griji, de cele mai multe ori inutile si nefondate.

Sunt activa. Nu-mi place sa stau. Sau cel putin asa spun. Insa nici activitatile tip “trebuie” nu-mi plac. Nu-mi place viata mea in acest moment si faptul ca nu citeste niciodata cine ar trebui cu adevarat sa vada si sa deschida ochii, randurile mele. Ma simt prizoniera si singura cusca pe care o am in jurul meu este construita de mine, de lipsa mea de curaj. Nu-mi place cand sunt dezorganizata insa, dar cu atat mai putin imi place sa fiu organizata si sa nu pot mai mult.

Nu-mi place ca sunt slaba si ca nu-mi pot controla reactiile, pe care le-am dobandit, construit si dezvoltat aflandu-ma la margine. Vreau sa scriu multe lucruri si o voi face. Pentru ca am timp daca il controlez asa cum vreau. Pentru ca este al meu. Al meu si al mamei mele, cea care mi-a dat viata si cu care, desi ii datorez atat de mult din timpul meu, ma vad atat de rar.

Nu mai vreau sa ma gandesc cati dintre prietenii mei carora spun ca le pasa citesc randurile mele si stiu ce se intampla in viata mea. Nici despre oamenii care sunt langa mine zi de zi, multe ore, nu mai vreau sa stiu daca ma citesc sau nu. Nu mai vreau aceste lucruri pentru ca e simplu. Daca cineva isi doreste, cu adevarat, sa stie lucruri despre mine, sa ma inteleaga, poate sa o faca atat de simplu. Chiar sunt ca o carte deschisa pentru ca nu-ti trebuie decat un click pentru a ma cunoaste cu adevarat. De fapt, sunt o pagina de internet deschis si voi fi, la un moment dat, o carte.

Este unul dintre cele mai negativiste ravase pe care le semnez pentru ca este un semnal de alarma. Trag acest semnal in primul rand pentru mine, pentru a ma destepta si pentru a-mi organiza prioritatile, timpul meu, pentru a ma auto-educa in a spune si “nu” cel putin din cand in cand, atunci cand ma doare, psihic sau fizic, atunci cand simt ca nu mai pot si ca ma dezechilibrez. Tot psihic sau fizic.

Pana la urma, viata toamna, in apartamentul newyorkez, la o cafea tare si un pahar de vorba cu mine insami nu este atat de rea. Nu mi-a placut mie intodeauna si partea boema a vietii? De ce n-as putea sa traiesc, macar pentru un timp, ceva mai saracacios, dar cu mai mult timp pentru mine? Cu aceasta scriere sunt cu un pas mai aproape de serenitate. Desi inca departe, cu pasi mici ajungi la fericire. Nu stiu daca este o strategie, este o incercare de schimbare. Ma plang mereu fara a face nimic. Acum vreau sa incerc sa fac. Nu ai de unde sa stii daca va fi mai bine sau mai rau, daca vei inainta sau vei ramane blocat, pana nu faci un pas, pana nu incerci, pentru a vedea de ce strategie este nevoie.

Sau, poate ca nu este, de fapt, nevoie de nicio strategie. Poate ca lucrurile se pot aranja singure. Dar trebuie sa ma simt bine. Sa incep sa ma simt bine cu mine. Si cert este ca acum ma simt rau. Fizic, cu mine, cu ceea ce fac, cu timpul meu, ma simt rau.

Nu stiu daca ma aude cineva ca strig, in interior, dar poate ca nici n-ar trebui sa ma intereseze. Pentru ca trebuie, da trebuie si nu doar “este bine”, sa reinvat sa ma iubesc, sa ies cu mine si sa imi vorbesc. Ceea ce fac si acum.

Este timpul sa prioritizez lucruri si sa aloc timp pentru gandurile negative, fara a le lasa pe ele sa-mi controleze timpul. Timp si “nu”. Desi nu am recitit randurile pe care tocmai le-am scris, stiu ca apar de multe ori aceste cuvinte aici.

Sa fii mai bun, mai calm, mai al tau, si, candva, mai fericit.

Cu drag, celor care ma citesc, indiferent daca le pasa sau nu,
O papusa incruntata si nefericita

Cumpar povesti

Am dat 3 lei pe o poveste. Toti banii pe care-i aveam in portofel. Nu imi dau seama inca daca imi pare rau sau nu. Poate ca n-ar trebui sa-mi para. Pana la urma, am cumparat o poveste, au fost niste bani investiti in viata mea. Simt, totusi, ca mi-am vandut usor sufletul. Am vrut sa cumpar aceasta poveste si a meritat. Pentru ca mi-am dat seama ca-mi place sa fac astfel de achizitii sentimentale.

De fapt, nu stiu daca mi-am vandut sau am ajutat la vanzarea unui suflet. Insa sufletul unui dependent de heroina este deja amanetat. Deci ma absolv de vina. Sau imi doresc sa fie asa.

Mi-e greu sa va scriu pentru ca povestea in sine nu are nimic special: o fata extrem de slaba, inalta si blonda, pe care am catalogat-o din prima clipa ca fiind drogata, m-a abordat pe strada. Era slovaca, lucra pentru un ong, avea o masina cu numere de Bulgaria si ii furasera geanta cu toate actele. Era diabetica si trebuia sa ajunga la Iasi pentru o conferinta. Acolo avea sa se intalneasca a doua zi cu colegii ei. Si avea lacrimi in ochi si era atat de slaba. Vorbea engleza cu accent slav pronuntat si avea lacrimi in ochi. A meritat cei trei lei chiar daca, in subconstient, am stiut mereu ca totul este o poveste. De fapt, de aceea a meritat – pentru ca am ascultat, timp de cateva minute, o poveste. Avea nevoie de bani pentru benzina, trebuia sa ajunga in Iasi. Era intr-o tara straina, fara telefon, statuse la politie patru ore si ne ruga sa ne rugam pentru ea.

Am atins-o pe brat si am simtit cat de slaba era. Am investit bani in aceasta poveste. Oftez, scot fum subtire si ma indrept si eu. Aveti ceva de vanzare care sa ma scoata din povestea mea?
Cu drag,
O papusa care scrie povesti

Varsta potrivita

Exista o varsta potrivita pentru mai multe actiuni. Citesc cu nesat presa glossy din Romania luna de luna si pe cea internationala (aka Vogue & Elle) atunci cand am ocazia. La o saptamana de la implinirea varstei de 27 de ani – va rog sa nu confundati aniversarea cu senzatia de intrare in celebrul si mult descrisul “Club 27” – m-am reintalnit, in editia de septembrie a Elle Romania, cu Amy Winehouse. Si ma gandeam… poate ca exista o varsta potrivita si pentru a muri.

27 e aproape de 30, pana acum ai avut timp sa demonstrezi destul de multe lucruri, iar daca esti si talentat sigur ai intrat in atentia cuiva, sigur te cunoaste deja mai multa lume decat stii tu. Deci esti cineva.

Si totusi, la 27 de ani esti si mai aproape de 30, si mai aproape de perioada cand lumea se asteapta sa fii “cu capul pe umeri”, esti aproape insa nu inca acolo. 28 nu suna la fel de bine ca 27. 7 este, nu-i asa, o cifra magica, iar 27 este multiplu de 3. Alta cifra cu rezonanta, ca sa vezi!

La 27 esti in floarea varstei insa te apropii de o alta varsta. Cea de-a doua etapa, infricosatoare (pentru mine, cel putin) si in care lumea asteapta din ce in ce mai multe de la tine. Si te sperii, poate. Si te poti speria atat de tare incat ajungi in alta lume.

Esti la granita. Esti inca tanar in adevaratul sens al cuvantului, nu pe deplin matur si in transformare. Unii au decis ca este varsta potrivita pentru a muri. Poate ca este: pana acum ai demonstrat destul de multe, ai prieteni buni dintre care pe unii ii cunosti de cel putin 20 de ani (cum am ajuns aici, atat de repede?), poate ca esti in ascensiune si in ceea ce priveste cariera, oamenii au incredere in tine si asteapta lucruri. Si poate ca pun presiuni. Ai experienta de viata, implicit cel putin una oarecare in dragoste – iar daca ai trecut si printr-o relatie toxica, de iubire neimplinita, cu atat mai bine – esti cineva.

Poate ca acum arati mai bine decat ai aratat vreodata, indeplinesti toate calitatile, ai bifat atat de multe lucruri, poate ca este apogeul vietii dupa care urmeaza o oarecare monotonie (28 nu suna la fel de bine ca 27, cum spuneam), poate ca este varsta potrivita…

Pot intelege, asadar, de ce unii au decis sa paraseasca scena vietii in plina glorie, la 27, insa nu-i pot sustine in decizia lor. Chiar daca poate, pentru unii, dupa 27 putea urma declinul. In viata nu este intotdeauna ca-n tenis.

O papusa de 27 de ani

Pe plaja din Vama Veche, Rexona si eu

Ar trebui sa incep aceasta povestire cu “Sunt beauty editor si, recunosc, am o slabiciune pentru Rexona”. Nu stiu daca este tocmai etic sau potrivit, insa nu am fost dintotdeauna beauty editor, dar fan Rexona da! Incerc zeci de deodorante pe an (si nu exagerez, va rog sa ma credeti), insa ma intorc, inevitabil si de fiecare data, la prima dragoste, descoperita in adolescenta.

Desi testul suprem este vara, atunci cand corpul, in incercarea de a-si regla temperatura, transpira mai mult decat in celelalte anotimpuri, ceva mai reci, testul meu suprem este marea. In fiecare vara profit de faptul ca sunt bucuresteanca si, implicit, de norocul de a avea marea relativ aproape, si plec cat de des pot catre Vama Veche, Vama pe care tot in adolescenta am cunoscut-o si la care ma intorc an de an, multe week-enduri la rand.

Am reusit, in sfarsit, pentru prima data in acest an, sa ajung la mare si sa ma bucur de canicula, de soarele arzator si de apa linistita insa putin cam rece. Si, culmea, primul week-end la mare a coincis cu deadlineul dat de fetele care se ocupa de imaginea brandului in Romania, deadline care da start la scris despre experienta mea cu antiperspirantele care se reinventeaza an de an. Prefer deodorantele stick, asadar am ales pentru testat in valuri noul Aloe Vera Fresh 48h. L-am pus primul in beautycaseul ce avea sa se umple rapid cu produse cosmetice, am inchis trolerul micut si am pornit, dimineata devreme, dupa un dus rapid si aplicarea corecta si nu in exces a micutului cu frunze verzi, stilizate, de aloe pe ambalaj, catre aventura mea de 48 de ore la mare, cu supraveghere stricta si atenta a evolutiei noului Rexona.

Sa fiu 100% sincera? Asa ar trebui… Nu m-am indoit nicio clipa de feedback-ul pe care aveam sa-l ofer si nu m-am inselat, drept dovada stand randurile mele. Drumul catre mare a fost lin si insorit, fara aer conditionat in masina, insa, in acelasi timp, fara urma de transpiratie. Am ajuns in Vama, ne-am cazat la o doamna draguta, intr-o camera de tara, cu dus in curte, am aruncat bagajele, mi-am pus costumul de baie si am fugit catre plaja. De acum, miscare! Am ajuns pe plaja mai fericita decat va pot descrie, i-am zambit soarelui si am asteptat sa-mi fac curaj pentru a intra in apa linistita dar destul de rece.

Hmmm… acum ar fi momentul sa va povestesc putin despre gestul nu tocmai feminin, dar necesar, pe care l-am tot repetat din ora in ora. Trebuia sa stiu exact cum miroase pielea mea si care este evolutia parfumului fin pe care il purtam. Vara aceasta nu mai sunt asa de buna prietena cu parfumurile, asadar orice miros puternic ma indeparteaza. Rexona are un miros suav, fresh, usor impletit cu mireasma fina a pudrei de talc, perfect pentru vara in care am hotarat sa inlocuiesc orice parfum cu cel unic, singurul pe care am de gand sa il port, cel al deodorantului. Orele au trecut, am reusit sa ma conving sa intru in apa, am iesit, am stat in soarele arzator si, dupa ore si ore, protectia a ramas aceeasi – nici urma de transpiratie, mirosul persistand delicat, chiar dupa atingerea valurilor.

Prima zi de plaja s-a terminat tarziu, dupa apusul soarelui. Dus, Rexona din nou si… inapoi in aglomeratie, de data aceasta pentru dans si un alt fel de socializare. Cand spun ca am un stil activ, nu glumesc. Mi-e greu sa va descriu exact despre ce vorbesc, insa va rog sa ma credeti ca am nevoie de cea mai buna protectie din cate exista. Cred ca suntem pe aceeasi lungime de unda, nu-i asa? Daca deodorantul nu te lasa la greu, nici increderea in sine nu o va face! Suna usor a cliseu, insa chiar asa este.

Dupa dans, plimbari intre Expirat si Stuf, stat langa foc, pe plaja, imbratisari cu oameni pe care nu i-am vazut de ceva vreme dar pe care i-am reintalnit in primul meu sfarsit de saptamana la mare, dupa toate acestea, la patru dimineata, usor obosita dar inca zambind, am decis sa las cerul instelat sa intampine rasaritul de soare sub privirile altor vamaioti mai rezistenti si m-am retras catre camera rustica. Am scos rochita neagra si fara urme albe din cauza deodorantului (mai este nevoie sa spun ca singurul lucru care trada purtarea ei erau firisoarele de nisip?), am intins-o pe patul de rezerva si am adormit zambind cu gandul la ziua urmatoare.

Duminica in Vama este unul dintre motivele pentru care, chiar daca esti convins ca nu se poate, incepi sa iubesti cea de-a saptea zi din saptamana. Pana seara m-am balacit, am inghetat pe saltea, in apa, am suferit de cald la soare, m-am ars putin (dar sa nu spuneti nimanui, va rog, ca nu am folosit un factor de protectie mai ridicat), am fost la masa, am pus haine curate peste pielea sarata si am ajuns in Bucuresti impecabila. Parul trada escapada mea, caci, daca te luai dupa prospetimea pielii, atat vizual cat si olfactiv, nu ai fi crezut nicio secunda ca ma intorceam dupa primul week-end agitat, la mare.

Am petrecut prima mare de pe 2011 alaturi de Rexona, si sigur toata vara va fi in aceeasi combinatie. De fapt… de multi ani tot petrecem veri si anotimp dupa anotimp impreuna. Doar ca sub alte forme: Rexona cu formule imbunatatite si inovative, eu ceva mai mare si mai cu capul pe umeri. Insa aceeasi fidela.

O papusica

Welcome to the summer, darling

Saptamana trecuta am fost sa-i vad pe Iris, in concert, in aer liber. In aer liber, sunteti cu mine? Intelegeti unde bat? Va vine sa credeti ca putem merge la un concert in aer liber? Aproape ca pot afirma ca, daca vara ar dura 6 luni, as putea sa trec (asa spun acum) peste 6 luni de iarna. Ei bine, simt. Nu mai exista dubiu. Pentru mine incalzirea globala nu exista, insa reciclez. In van sau nu, cel putin imi doresc si, poate, incet-incet, voi reusi sa schimb ceva. Oricat de putin. In bine. Nu puteam sa nu spun asta.

Revenind la Iris, imi fug degetele pe tastatura (ce vremuri cand spuneam ca mototolesc foaia din pricina palmelor umede), ajunsa in Centrul Vechi, am strigat cat am putut de tare. A venit vara! Imi vine sa scriu cu caps lock si sa pun zeci de semne de exclamare. A venit vara! Macar de doua-trei ori pot scrie. Dupa ce am dat binete noului anotimp si primului concert Iris in aer liber pe anul acesta, a inceput lungul (sper) inceput al verii. Si m-am dus.

Vineri am iesit la Baraka, unde atmosfera a fost destul d racoroasa, insa suficient de calda pentru a ma convinge, usor-usor, si cu ajutorul Andrei, dar mai ales al Elizei, ca sambata putem sa redeschidem oficial Baraka, impreuna.. Dar impreuna cu cata lume! Sambata panica vestimentara, incercarea de a parea boschetara-cool, fara sa se observe ca m-am straduit prea tare, cu haine suficient de lalai pentru a da impresia de “je m’en fiche”, insa suficient de… hmm… de cumva pentru a-mi putea da libertatea de a ma simti sexy atunci cand rad dand capul pe spate. Si, fetelor, intre noi fie vorba, stiti exact despre ce vorbesc aici!

Am ajuns la Baraka devreme, deoarece planul meu este sa plec intotdeauna devreme, pentru a pleca devreme, pentru a-mi face somnul de frumusete si a ma bucura de linistea unei zile cand nu trebuie sa ma trezesc (cum altfel) devreme decat daca asa doreste organismul meu. Hahaha, hihihi, foarte multa lume cunoscuta, suficienta cat sa-mi pot da seama care este raspunsul pentru Anca la intrebarea “Unde s-a mutat lumea din Gaia”. Habar n-am cine este lumea care vine sau venea in Gaia, cert este ca Baraka a venit cu o noua dimensiune a cuvantului socializare si, de ce nu, popularitate (implicit, nu-i asa?).

A fost vis. Muzica superba, oameni superbi, barmani misto, aer liber. Parc. Sa va mai spun? Se mai poate spune ceva? Pot sa va spun ca nu stiu exact cand si cum s-a facut 5 dimineata, dar stiu ca am zambit cu adevarat din suflet atunci cand am auzit pasarelele cantand si cand primele raze au rasarit printre ramuri.

Dragii mei, oficial, a venit vara. In forta. Si este adorabila.
O papusa care a inflorit

Cartea lui Edmonde Charles-Roux

Nu am somn si imi doresc de ceva vreme, de cand am terminat cartea, sa scriu despre ea. Nu stiu daca este cel mai potrivit moment, insa voi incerca.

Titlul nu este tocmai relevant, insa sunt prea mica pentru a-mi permite sa scriu mare – Coco Chanel. Despre aceasta carte este vorba. Spuneam ca nu stiu daca este momentul potrivit pentru a incepe aceasta scriere, pentru ca vreau sa ma pierd in multe detalii si sper sa nu ma prinda dimineat (desi ar merita!).

Iubesc Chanel. Mi-e tare greu sa rup cartea de toate floricelele stilistice pe care as vrea sa le adaug, insa o voi face, pentru ca nu este vorba despre romanul meu de adulatie dedicat lui Gabrielle Chanel, ci despre un mic rezumat al unei carti pe care mi-am dorit foarte mult sa o citesc.

Mai intai… povestea cartii, ca obiect fizic. Am luat cunostinta de aparitia sa acum destul de mult timp, am rugat-o pe Elaine sa mi-o cumpere si am abandonat-o voit, cautand momentul potrivit pentru a ma afunda in randurile sale despre care nu stiam nimic. Titlul si coperta m-au cucerit pe loc, nu aveam nevoie de alte picanterii (sa fie istorie, detalii tehnice, parti din viata personala a creatoarei – nicio idee).

Intr-o seara, dupa terminarea unei lecturi destul de plina de semnificatie si actiuni intortocheate, scrisa de Carlos Ruiz Zafon, aveam nevoie de ceva usurel, ca o pauza. Am luat cartea cu coperta sepia (sau sa fie un alt-negru, usor pigmentat?) si m-am afundat in cartea cu peste 600 de pagini.

Luni intregi m-am zbatut sa o termin. O carte extrem de interesanta, insa atat de prost tradusa incat a fost un chin citrea ei. Erorile au fost cu zecile, frazele cu o exprimare ciudata. Mi-ar placea tare mult sa pot lectura in limba originala, insa este, evident, imposibil. O traducere buna nu este rara, asadar nu inteleg graba – pentru ca imi imaginez ca despre aceasta si despre scutirea vreunei extra-taxe este vorba. O carte buna poate fi, fara indoiala, ruinata de o traducere proasta.

Cartea “Coco Chanel” este o capodopera, continutul si implicit documentarea fiind incredibile. Sunt putine lucruri care-i lipsesc cartii, poate ca nu este cea mai frumoasa scriitura, insa infrmatia este incredibila.

Desi Chanel a prins doua razboaie mondiale, astazi femeile inca isi doresc un sacou ori o “little black dress” clasice, semnate Chanel. In carte am regasit, intr-unul dintre paragrafe, raspunsul trist pentru succesul incredibil si puterea de a razbate – singuratatea: “Libertatea lui Gabrielle consta in a fi diferita. Nu avea familie, sot, copii, nu avea morti de jelit, nimic nu o silea sa paraseasca Parisul” (despre Primul Razboi Mondial).

M-am apucat sa scriu si imi dau seama ca informatiile nu mai sunt proaspete in mintea mea si ca legaturile intre paragrafele pe care mi-as fi dorit sa le notez sunt prea mici sau prea dificil de explicat. Voi incerca sa le notez.

Unul dintre cele mai importante simboluri ale casei Chanel este Numero 5. Parfumul. L-am folosit inainte sa stiu ceva clar despre el si m-am indragostit. Acum, citind despre No 5, informatiile culese din diferite parti nu contenesc sa ma uimeasca. Ernest Beaux este cel care i-a prezentat lui Coco Chanel parfumul care a facut istorie. Parfumul ce are la baza adelhidele (ingrediente produse pe cale sintetica) a fost extrem de costisitor de realizat la vremea respectiva. In cartea lui Charles-Roux am aflat ca e posibil ca Beaux sa fi lucrat inainte la Coty. Ah, e o intreaga poveste. Dar sa inaintez.

Trec la un citat din Vogue – numele revistei este mentionat de mai multe ori in carte, un citat pe care poate ca i-ar putea pune pe ganduri pe multi designeri, daca ar sti de existenta sa. Iata ce declara Chanel, in 1947, in Vogue Franta: “Costumierii, spune ea, lucreaza cu creionul: asta e arta. Croitorii lucreaza cu foarfeca si cu boldurile: asta e un fapt divers.” Interesant si foarte actual, mai ales acum, mai ales in Romania (pentru ca pe ea o cunosc cel mai bine).

Si pentru ca vorbeam despre Vogue (aproape ca simt cum imi bate inima mai tare atunci cand scriu numele acestei reviste) si despre “the little black dress” , redau un alt citat din cartea “Coco Chanel”, de data aceasta preluat din editia americana, dintr-unul dintre numerele aprute in 1926 “Vogue prezicea ca o anume rochie de o descumpanitoare simplitate va deveni un soi de uniforma unanim adoptata. Fara guler, fara mansete, confectionata din crepe de Chine negru, cu maneci lungi si foarte ajustate, bufanta peste soldurile pe care fusta le cuprindea si le mula foarte stras, era o creatie Chanel, o simpla rochie-teaca.” Ei bine, de aceea Vogue.

Este redundant sa spun ca Gabrielle Chanel a revolutionat moda. Si nu s-a oprit doar la Franta ori la Europa in timpul vietii. New Yorker: “Filmul ii ofera Gloriei ocazia de a pune in valoare un numar mare de somptoase toalete. Ele sunt creatia lui Chanel, celebra parizianca a carei vizita la Hollywood a facut atata valva. S-ar parea insa ca nu se va intoarce prea curand in cetatea noastra de lumina si de stiinta. Caci i s-a dat de inteles ca vestimentatiile create de ea erau lipsite de ‘senzational’. Pentru ca a tinut la ideea ca o doamna trebuie sa se prezinte intr-adevar ca o doamna. Nu se putea astepta ca oamenii de la Hollywood, atunci cand pun in scena o doamna, sa se straduiasca inainte de toate ca ea sa se prezinte de parca ar fi doua.”

Incerc sa finalizez si redau un ultim citat care spune multe, in doar trei randuri dintr-o carte: “Avea optzeci de ani in anul in care rana unui presedinte asasinat lasa o dara insangerata pe o fusta trandafirie care provenea din atelierele ei.” Ah, cata istorie.

Mi-e greu sa inchei, insa trebuie sa o fac. Imi pare bine ca am citit aceasta carte si o recomand oricui poarta sau isi doreste sa poarte un Chanel, oricare ar fi acela. Pentru ca poarta istorie. Si trebuie sa stie, macar superficial, despre ce este vorba.

O papusa indragostita de doamna (si nu doar “mademoiselle”) Chanel

Bucuresti te iubesc, Bucuresti te urasc

Cum sa incep… Sa incep direct, prin a va spune ca sunt frustrata si frustrarile mele se revarsa, in afara de pe cei dragi, pe orasul pe care atat de mult il iubesc, si pe care il urasc din suflet in ultima vreme. Inteleg schimbarile, faptul ca trebuie sa se construiasca, faptul ca trebuie sa fie izolate termic blocurile, ca trebuie sa suportam mizeria pentru ca este de la natura (?), faptul ca TREBUE, TREBUIE, TREBUIE.

Bine. Ce sa mai fac atunci cand vad ca 1 Mai, cartierul meu minunat, in care traiesc de atata vreme, cartier in care chiriile le bat la fundul gol pe cele din centru, cartier in care ai de toate si, de fapt, nu ai nimic. Pentru ca gasesti orice, in afara de liniste. Titulescu era un bulevard linistit candva. Avea flori pe si lumea se plimba dragut pe trotuare late si curate. Asta era.

Acum. Acum lumea se plimba mai putin dragut printre schelele blocurilor care se tot izoleaza termic de mai bine de… doi ani sa fie? A inceput frumos. Bloc maricel, izolat, curat, pasteluri fine, doua luni maxim de stat cu schelele in cap, rezulta locatari feiciti si mai incalziti. A continuat in stilul “hai sa facem repede multi bani si sa nu ne intereseze prea tare cum”. Tipic, nu-i asa?

Rezultat: schele puse pe mega-blocuri (multe scari in rand), toate odata, evident, inainte de iarna, in ideea ca ce? Ca vor termina inainte sa vina zapada? Nu prea cred. Schelele stau de mai bine de 6 luni si in mod sigur vor mai sta. Doar lucram romaneste, nu-i asa? Mizerie multa, chestii care cad constant, lucruri care se misca noaptea, mai multi caini (parca), senzatii dubioase atunci cand treci pe sub schele. Si la toate acestea, se adauga zgomotul infernal. Nu este tocmai placut sa te trezesti inainte de ora 7, desi ceasul tau suna peste mai bine de o ora, in strigatele de la geam, desi poate ca stai la etajul… 8. Pentru ca Marian a uitat sa ia burghiul de la Gheorghe, care este cu 3 etaje mai jos, si ii da un beep real sau il fluiera. Ah. Mda… si eventual blocul sa fie pipiniu sau de un verde “ma dor dintii”.

Si la toate acestea adauga un pod imens in constructie, care nu are nicio legatura vizuala cu zona, unde picamarele incep de la 8 punct sa functioneze, inclusiv sambata si… duminica. Minunat. Apartamentul meu newyorkez s-a transformat intr-un calvar.

Dar, suficient despre zona mea tampon intre doua lumi care se pare ca, de cand se construieste podul, s-au contopit. Ah, ba nu! Trebuie sa va spun si faptul ca, intr-o seara, iesind de la metru (sa fi fost vreo 7-8 ceasul), ma intampina pe scarile rulante care (surpriza!) nu functionau, doi tipi. Unul isi baga in vena, celalalt il ajuta. Am facut stanga-imprejur usurel, am coborat si am iesit pe Grivita. Nici cand era parcul Kisselef in paragina, acum foarte multi ani, nu se drogau asa… la strada, la lumina. Alte vremuri, alte distractii.

Si pentru ca tot a venit vorba despre distractie, “Romanii nu stiu sa se distreze”. Va suna cunoscut? Parca ati mai vazut asta scris pe undeva? Poate ca pe un banner imens, negru, cu scris alb, pe un bloc mare si gri? Foarte posibil. Cineva a avut o idee… nu stiu cum sa ma exprim dragut si finut, pentru ca primul impuls este sa spun exact ceea ce-mi trece prin minte si nu stiu daca este tocmai potrivit. Aceasta idee. Dar cum sa faci asa ceva? Nu ajunge ca suntem in mizerie de luni, de cand iarna a inceput si a decis ca nu se va mai potoli pana in mai, nu ajung stirile cretine, grevele, salariile micsoarate, distrugerea orasului si transformarea sa intr-un vesnic santier, trebuia sa apara si un afis care sa-ti spuna cat esti de varza. “Romanii nu stiu sa se distreze”.

Cine spune asta? Ah, devin vehementa si imi scapa cuvinte pe care le sterg rapid, dar sper ca puteti citi, macar putin, printre gandurile mele murdare, si sper ca puteti transpune in limbajul vostru cel mai trivial randurile mele.

Ce inseamna ca nu stiu sa se distreze? Care este definitia distractiei? Pentru ca daca este aceea de a cheltui bani in cluburile de vedete din marele nostru oras, da, uite, eu nu stiu sa ma distrez. Daca sa te distrezi inseamna altceva, ce…. Nu-mi pot stapani gandurile. Nu ne distram fiecare altfel? Nu este fiecare grup si fiecare individ diferit? Asa as fi zis. Dar uite ca vine cineva si pune ditamai bannerul pe care scrie raspicat, mare si foarte alb pe foarte mult negru, ca eu nu stiu sa ma distrez. Si nici tu, si nici prietenii tai, in general romanii. Super! Ce mod placut de a-ti incepe, continua, sfarsi sau condimenta ziua – cu un afis incurajator, plin de voie-buna si optimism.

Am citit cu greu site-ul trecut mic, deasupra “sloganului”, m-am revoltat putin si am trecut mai departe. Pana ieri. Cand citesc alt banner si ma hotarasc pe loc ca trebuie sa refulez cumva. Si vai, uite-ma scriind. Banner nou (pentru mine cel putin): “Tinerii romani sunt superficiali”. Poftim? Pe bune ca ai scris asta pe un banner mare de tot? Pe bune? Gata. Nu se mai poate. Cine esti tu, pisi, sa afirmi asa ceva? Ce campanie de marketing sau de ce se doreste ea sa fie este asta? Cert e ca a generat reactii, iar ale mele sunt puternice.

Am retinut site-ul dar nu vreau sa intru. Nu inca. Vreau sa scriu curat, fara sa stiu despre ce este vorba, fara sa fiu influentata in vreun fel. Pentru ca, sincera sa fiu, nu ma intereseaza ce se doreste cu aceasta campanie, cine o face si ce sta in spatele ei. Ma intereseaza doar faptul ca este un mesaj deprimant, pe care oamenii care nu u acces la internet (sa vada, cica, explicatia) nu-l vor intelege decat ca atare si se vor deprima sau vor trece nepasatori, soptindu-si, probabil, in minte, ca da… asa e… sunt superficiali… noi romanii suntem de cacat pana la urma,nu-i asa? Si e bine sa vedem asta scris in fiecare zi, nu care cumva sa uitam. Si nu dar cei care nu au acces la iternet. Ne deprimati pe toti cu negativismele voastre.

Vai, vai, vai, cum suntem. Cum ne-o facem noi cu mana noastra. Si ce ne mai place. N-am mai vazut soarele de secole am impresia, zloata este din ce in ce mai… inalta, problemele par sa se accentueze, si apare si cate un mesaj din acesta, imbucurator, in zonele cu trafic mare. Super! Ce de incurajari!

Inchei in scarba si intru pe site. Nu spun care.
O papusa careia i se pare ciudat sa foloseasca termenul de “papusa” in aceasta scriere. Negru pe alb. Si nu alb pe negru.