Exact acum un an si-o ora..

. scriam asta. Venirea iernii are o savoare. Este cu totul altceva fata de nerabdarea cu care astepti vara… ah, n-am mai scris. S-au intamplat multe, insa faptul ca nu exista o anumita constanta in viata mea ma face sa pierd din timp, sa uit sa scriu, sa abordez un limbaj prea colocvial, sa nu mai citesc. Cea din urma este cea mai importanta parte, si cel mai trist cand se ascunde. Am un moment de liniste si am intrat in jurnal, acolo unde vorbesc voalat dar stiu, aproape mereu, despre ce era vorba. Acest lucru, aceasta facilitate, il face personal. Scrisul te face sa gandesti mai mult, orice forma de scris. Pentru ca aici ai timp.

1 noiembrie, exact acum un an si-o ora, eram fericita. Acum, intamplator sau nu, am intrat in vechiul jurnal si citind am vazut dialogul cu mine. Nu stiu, nu-mi amintesc de ce eram fericita, dar era in axact aceeasi perioada. Fiecare luna isi are farmecul. Iar pentru mine, octombrie este cel putin in ultime vreme, o luna magica. Vreau sa notez ca in octombrie 2010 am cunoscut un sport care mi-a schimbat, incet, subtil si frumos, perspectiva. In octombrie al aceluiasi an, am inceput o noua etapa, intr-un loc frumos, apartamentul newyorkez.

Iarna are o savoare, aduce ceva fericire. Pretty (acum 9 ani), masina noua, regasirea, linistirea, domolirea grabei, iarna aduce multe.

Si e usor derutanta… ca si vara, anotimpurile extreme. Cu scuzele de rigoare, ma retrag intr-un noiembrie plin de surprize. 2012. Sa avem un an minunat tot anul!

Cu drag,

O papusa in noiembrie, cand incepe sa vina iarna

Good party gone bad

Sambata am acceptat (cu greu) invitatia la The Mission. Eram curioasa sa-i ascult pe cei de la Telepopmusik, si imi doream mult sa-i aud pe Parov Stelar live. Singurul motiv care m-ar fi tinut acasa era John Digweed. John Digweed pune o muzica pe care personal n-o agreez, insa cred ca reticenta mea vine mai ales din cauza faptului ca pe house comercial s-au reprofilat majoritatea manelistilor. Asadar, “papuseeeeeee” la o petrecere, insemna clar petrecere cu status “nu merg”. Sun ca o wannabe bloggerita fashion icon. Sa revenim la realitate, asadar, papusico.

Telepopmusik a fost ok, atmosfera interesanta, relaxata, nu incendiara ci buna. Un inceput de petrecere asa cum trebuie. Dar inainte sa intru in subiect (da, iar voi scrie mult, probabil), trebuie sa va povestesc despre atmosfera din afara cortului. Petrecerea a fost organizata la Arenele Romane, in Parcul Carol, unde am fost pentru prima data saptamana trecuta, la dnb Arena.

La dnb Arena muzica a fost absolut geniala – Gojira si Emalkay au mixat pur si simplu MI NU NAT. Si sa nu credeti ca sunt vreo cunoscatoare, nu, nu. Stiu ca imi plac anumite stiluri si am prieteni cunoscatori (si care ma cunosc – era prea dragut jocul de cuvinte), datorita carora aflu despre multe lucruri. Partea proasta, media de varsta cred ca era 17 ani. Dar a meritat iesirea.

Revenind la celelalte oi, Mission. La intrare puhoi mare de tot de oameni. Am aflat rapid ca sutele de oameni asteptau pentru a-si cumpara bilete, i-am ocolit binisor si am intrat in cort.

Dupa cum spuneam, Telepopmusik a fost ok. Au inceput Parov Stelar, moment in care parca a explodat totul – cortul a devenit neincapator, inghesuiala maxima. Si cum stateam in fata, fericita nevoie mare, am inceput sa simt din ce in ce mai stramt spatiul din jurul meu, asadar am decis sa merg undeva mai ferit, si bine am facut.

Recunosc, sunt un pic panicoasa de cand am vazut ce s-a intamplat la Love Parade, iar acesta, la un nivel mult mai mic, a fost un eveniment asemanator. Capacitatea cortului de la Arene este de aproximativ 3500 de oameni, iar sambata… s-au apropiat (sau poate chiar au trecut) de 6000. Calcare in picioare pur si simplu.

Dupa cum spun prietenii mei, eu sunt genul care merge la o petrecere, dupa care comenteaza ca nu a fost buna organizarea. Acum sincer, cum sa spun ca a fost buna per total cand ei au lasat atatia oameni sa intre, desi nu aveau loc? Am fost la Mission la Polivalenta si a fost decent. Cortul de la Arene este prea mic pentru o asemenea petrecere.

E agitatie in jur si nu-mi mai pot coordona ideile. Cert este ca am scapat cu viata, m-am simtit bine si ma bucur ca am facut alegerea potrivita in privinta pantofilor.

O papusa made in USSR

Mutatul, un cosmar. Si un apartament newyorkez.

Greu ma mai urnesc in ultima vreme. Greu sa scriu orice personal. Si se simte maxim, imi pierd exercitiul si realizez ca, de fapt, aveam unul – niciodata nu m-am gandit la asta. Sa incercam, asadar, sa salvam ce se mai poate salva si sa revenim cu picioarele pe pamant scriitoricesc personal, cat mai departe de limbajul neaparat glossy, dar de lemn.

M-am mutat. Mereu ma gandesc ca ar trebui sa pun poze atunci cand scriu, pentru a va duce mai aproape de starile prin care trec (acesta este scopul atunci cand citesti ceva, nu, sa te rupi putin de cotidianul tau si sa traiesi altfel, prin randurile altcuiva cu care nu este neaparat nevoie sa te identifici). Bingo, imi revin, ideile iarasi zboara si mi-e greu sa le prind. Uf! Si cum niciodata nu sunt in stare sa fac poze (ador fotografia, insa numai sa o privesc), nu va voi putea transpune nici de aceasta data in noua mea lume, din apartamentul meu newyorkez, localizat in Basarab Neighbourhood. Sau, ca sa sune mai glossy (sic!), Titulescu.

M-am mutat. Urasc sa ma mut si nu cred ca exista pesoana careia sa i se para, catusi de putin, interesanta acesta activitate. Pentru ca nu este numai o actiune, ci este o ditamai activitatea. Implica, atat de multe. Mutatul este, asadar, o activitate complexa. Si cu cat este mai neprimitor locul in care te muti, cu atat este mai complexa. Din acest ultim punct de vedere… m-am scos. V-am spus doar ca m-am mutat intr-un apartament newyorkez!

Intr-o zi mohorata cu probleme peste probleme – genul acela de zi in care stii ca, daca pui mana pe telefon, nu e bine – am primit, evident, un telefon. Inca un telefon cu vesti proaste, sau nu neaparat proaste, cat prost venite – trebuia sa ma mut.

Asadar, intr-o saptamana complicata de septembrie (parca e ceva cu luna asta…) am inceput sa-mi caut locatia in care urmeaza sa-mi petrec mai mult sau mai putin timp din viata. Asa este mereu atunci cand vine vorba despre chirie. Si am vorbit mult la telefon – o alta activitate care este departe de a-mi fi placuta – am stabilit multe intalniri cu multi agenti imobiliari si am vazut putine apartamente. Putine si urate.

Cand imi pierdusem orice speranta de a mai gasi locatia perfecta, cea pe care sa o pot numi fara probleme “acasa”, cand renuntasem sa mai caut si decisesem sa inchiriez un apartament… modest sa-i spun? e prea putin! oribil este cuvantul. Asadar cand decisesem sa pun “stop” telefoanelor, stresului si vizionarilor fara prea mare succes, la ceas de seara, a sunat, din nou, telefonul.

Am raspuns, am mers agale si am ajuns… acasa. Stii, cand intri intr-un loc si simti imediat ca este incarcat de energie pozitiva, ca acolo poti fi fericit, ca este locul tau desi intri pentru prima oara? Stiti senzatia? Aceasta a fost! A doua zi am aparut cu banii in dinti, am luat cheile si le-am aratat mandra colegelor mele, exasperate de nemultumirile si plangerile mele continue.

Partea cea mai grea trecuse. Credeam eu. A urmat cosmarul. Mutatul. Mutatul dintr-o casa in care am locuit mai bine de 10 ani, o casa mare, in care am reusit, impreuna cu oamenii care au trait mai mult sau mai putin timp acolo, sa adun mii de lucruri. Pe care le-am simtit ca fiind miliarde atunci cand am inceput sa le sortez in 3 parti inegale: gunoi, depozit, de luat. Si am avut de luat! Si din fiecare cate mult.

Si uite-asa, in plina perioada plina la birou, cu stat pana la 9 seara si mutat/sortat ca hotii, noaptea, dupa o saptamana, intr-o sambata insorita, am biruit!

Dar nu, nu poate fi asa de simplu nu-i asa? Trebuie sa va povestesc despre ACEA sambata, acea sambata de inceput de octombrie, dupa o petrecere JD de pomina. Eu am imbatranit. Fizic pentru ca nu mai am pic de rezistenta la distractii si dau oricand o seara in club pe una acasa la oricine, pe o canapea confortabila, si psihic, pentru ca sunt mult mai comoda, tipicara, am 26 de ani deci se scuza, am trecut de 25. C’est fini! Si, daca va intrebati, nu, nu glumesc.

Asadar, intoarsa la 6 dimineata acasa, m-am trezit dupa 3 ore chinuite de somn si m-am apucat sa ma mut. Pungi, peste pungi, peste pungi si peste alte pungi, mizerie, praf, nervi, numai de bine. Dupa o zi lumina de sambata de carat intens, aranjat, impachetat si despachetat, am picat lata, in patul meu. Si, cum nu credeam niciodata, am dormit 13 ore. Asadar, prima data, intr-o casa noua, am dormit si nu numai ca am dormit, dar m-am odihnit. 13 ore. E acasa.

Acum va scriu din canapeaua apartamentului meu newyorkez si astept cu nerabdare o noua sursa de venit pentru a-mi satisface visul – fotoliul imens, moale, mare si alb, care trebuie sa fie al meu si care trebuie neaparat sa stea langa geam, acolo de unde pot vedea zgarie-norii. Mmm.

Va imbratisez zambind. Pentru ca am de unde.
Cu drag,
O papusa care s-a mutat impreuna cu toate papusile ei rusesti

Sunt un om norocos

Initial am vrut sa denumesc acest post „Un Paste Nefericit”. Asa gandeam vineri. Planul pentru sambata era sa lucrez pana pe la patru, ca mai apoi sa gasesc o activitate neinteresanta de facut, cum ar fi statul in pat deprimata pana catre zece, cand ar fi trebuit sa incep sa ma imbrac si sa plec.

M-am trezit sambata pe la zece si primul gand a fost „plec”. Niste prieteni ma invitasera la munte si refuzasem in repetate randuri, gandindu-ma ca nu am cum sa termin treaba prea devreme. Ma pierd in detalii. Ar trebui sa trec direct la subiect. Am facut un dus, am baut o cafea, n-am mancat, am plecat. Cu ELLE-ul in geanta imensa galbena cu poza lui Marilyn Monroe imprimata, m-am suit in masina, pregatita sa stau intinsa pe o pajiste, la soare, sa citesc si sa comunic putin si placut.

N-am anuntat pe nimeni. Drumul foarte aglomerat si multa, multa politie. Am ajuns intr-un final la Sinaia si am telefonat sa intreb unde este vila, intrucat ma apropiam rapid de Predeal, locul intalnirii. A inceput sa ploua. Cu cat ma apropiam de Predeal, cu atat ploua mai tare. Am ajuns, ne-am bucurat, ne-am retras intr-o camera si… pe geam… ce sa vezi? O ninsoare enervanta, uda, rapida si grea. Nu-mi venea sa cred… nu am scapat de iarna. Era ultimul lucru pe care mi-l puteam dori.

In Bucuresti cald, soare. Am petrecut cele sase ore fara sa citesc ELLE si cu ninsoarea prelingandu-se pe geam. Trebuie sa recunosc ca mi-a stricat tot cheful. Am plecat la noua, conform planului, sa merg la biserica in Ciorogarla, la cimitir, putina socializare si repede inapoi acasa.

Drumul liber. Cu cat ma apropiam mai tare de Bucuresti, cu atat soseaua era mai uscata. Am ajuns intr-o ora jumate inapoi, si in aproximativ doua la Ciorogarla. Neasteptat de bine.

La biserica, surprize-surprize: desi exista foarte multe lume bisericoasa la Ciorogarla, biserica aproape goala. N-am mai vazut asa ceva la o biserica in noaptea Invierii in Rmania niciodata, indiferent in ce parte a tarii am fost.

Un pic inainte de doispe noaptea, tiganci cu cocosi albi in brate, babe cu cocosi albi in brate. Mi se explica: „daca a murit fara lumanare la cap sau neimpartasit sau nespovedit, asa trebuie – ca cineva din familie sa aduca 3 ani la rand, sau 7, nu mai stiu, in seara asta, cate un cocos alb”. Partea interesanta (care i-ar fi placut in mod sigur Oanei Pop – asa cum i-ar fi placut sa o cheme in realitate) este ca preotul avea microfonul deschis si cocosii faceau niste zgomote ce aduceau cumva cu tipetele unui copil, si, in noapte, in boxe se auzeau sunetele astea sinistre. O slujba oribila.

Cantatul a fost orice numai impresionant nu. Am plecat usor scarbita si ne-am indreptat catre urmatoarea locatie: petrecerea. Ei bine, acolo un miel la protap incepea sa se rumeneasca, alt gratar sfaraia, alta viata.

Manelele manele, dar oamenii super ok. Genul ala de grup care, daca esti prieten cu unul de-al lor, esti prieten cu ei. Genul de grup in care fiecare a invatat din prima cum te cheama si te striga pe nume. Coplesitor. Minunat.

Am plecat pe la un sase fara ceva, am ajuns pe la sase acasa, inca pe intuneric bezna. M-am demachiat si m-am culcat linistita, inca pe noapte. M-am trezit binedispusa, am mancat cozonac cu branza, am baut cafea, am fumat multe tigari, am muncit in sufragerie, pe canapea, cu camera super-luminoasa si televizorul in surdina.

Am plecat inapoi la Ciorogarla pe la un patru si-un pic. In poarta ma intampina Mihai, varul Roxanei. Roxana este fanul meu numarul unu si prietena mea cea mai bune, cea care m-a adoptat total acest Paste – si care ma adopta de fapt la fiecare sarbatoare mare, pe care, inevitabil, ar urma sa o petrec singura daca n-ar fi ea. Asa se intampla de cativa ani incoace. Nu stiu cum se face… Ce zici, Roxana, daca sunt si anul asta singura de ziua mea, mergi cu mine in Vama?

Am mancat in curte, la soare, cu ochelarii la ochi, ca niste veritabili oraseni care sunt obisnuiti si crescuti verile la tara. Minunat. Ne-am mutat apoi la Andrei, casa pe care o parasisem doar cu vreo zece ore inainte. Am stat pe bancuta la soare, am ascultat muzica lautareasca, mi-am facut unghiile, am ras, am baut apa minerala si m-am simtit minunat.

Am venit acasa, am luat-o pe Shaqui si am plecat in parc, la o plimbare, pe ruta mea preferata: Aviatorilor, Arcul de Triumf, Kiseleff, acasa. Acum stau in fotoliul meu si scriu asta.

Iar in ruta mea de plimbare, o batrana statea pe o piatra a unui gard, incaltata cu niste adidasi mult mai mari decat picioarele ei. I-am dat 5 lei si am plecat emotionata. Eu am curaj sa spun vreun moment ca as fi putut macar avea un Paste Nefericit?

Lalele galbene

Azi mergeam spre mama si in drum… lalele galbene. Acum ca stau sa ma gandesc, nu stiu de ce nu am avut inspiratia sa-i cumpar un buchet – este ziua ei.

Tot anul trecut am visat la lalele galbene. Nu mi-am cumparat si nici nu am primit. Am primit un buchet superb de lalele in iarna, insa roz. Intr-una din zilele astea imi voi cumpara lalele galbene.

Vine primavara.
O papusa pictata

Barbatii din Romania / viitorii barbati

Foto

De ceva vreme incoace fac o mini-revolta si incerc sa merg pe jos si cu metroul cat mai mult, evitand masina care ma oboseste, im provoaca draci si stari de umflare a venelor pe gat. Si cum merg eu asa pe jos agale in fiecare zi, observ diverse lucruri interesante.

Astazi eram prin zona Basarab si vad ceva ce nu mi-a fost dat sa vad pana acum. Dar ca sa va mai tin in suspans, trebuie sa delimitez foarte bine aceasta zona a Bucurestiului. Basarab este un fel de tampon intre Gara de Nord si Titulescu – Banu Manta. Un tampon intre saracie, aurolaci, muncitori care apuca fetele de fund pe strada si cealalta parte, nici ea prea bogata, dar per ansamblu cu mult mai mult bun simt (o zona cu bun simt? merge…).

Aceasta zona nu este un cartier sau o strada, este o fasie, este statia de metrou Basarab. Daca sunt pe partea Titulescu, dar inca nu Grivita, animalele inca par oameni. In momentul in care au trecut pasajul lung de vreo 30 de metri si au ajuns in zona Gara Basarab, varcolacii ies la iveala.

Sunt cuminti pana cand trec de pasaj apoi incepe distractia: papuse, ce ti-as face, ce te-as lua, manca-ti-as (evident ca daca vor trebui sa scrie vreodata aceste exclamatii dragute nu vor avea nici macar idee ca exista ceva numit cratima, dar asta este o alta mancare de peste ce nu-si are locul aici).

Buuuuun… N-ar fi nicio problema sa auzi diverse lucruri, desi te apuca durerea de cap indiferent daca-ti sunt adresate tie sau unei alte femei la fel de putin norocoasa. Problema e ca din cand in cand mai pun si mana aceste animale puturoase pe cate vreo fetiscana cu blugi pana (trebuia sa iasa un contrast) sau pe vreo femeie in toata firea cu fusta mai sus de genunchi. Sau… pe orice are “cur si tate”, ca sa ma exprim in termeni cunoscuti si de “dumnealor”.

Am trecut si peste acest of sau “off”, acum sa revenim la povestioara inceputa mult mai sus. Ei bine eram in mijlocul zilei – sa fi fost vreo 2:30 – in aceasta zona-tampon numita Basarab, in partea “rea”, adica trecusem pasajul spre IDM, spre Gara.

Intr-o curte 2 barbati in toata firea, un tanar de vreo 25 de ani si un copil, un baietel de maxim 4 ani. Nimic ciudat pana aici, liniste, soare afara, zi frumoasa de noiembrie numai ca… unul dintre cei doi barbati ii aprindea baietelului de PATRU, PATRU, PATRU, PATRU, PATRU ANI o tigara.

Si acum, ca si atunci, cu greu ma abtin sa nu injur. Nu sunt genul de persoana care sa se bage (si nu “care sa ma bag”, aviz vedetelor si analfabetilor de la televizor) in treaba cuiva. Trec mai departe si incerc sa nu raman afectata de diverse porcarii. Cu toate astea, astazi am ramas inmarmurita. Mai intai mi s-a parut ca nu vedeam bine. Imi dau ochelarii de soare jos (da, incercam eu sa fiu “fashionable” in Basarab), ma uit si vad cum copilul isi aprinde tigara de la bricheta domnului binevoitor care se aplecase sa tina paravan cu mana vantului, nu care cumva sa se stinga tigara copilului.

Intreb absolut impietrita “ce faceti, ii aprindeti copilului o tigara?” Tanarul dragut ce-i insotea pe javrele imputite domni, si el la randul sau o javra imputita un domn, imi raspunde surazand (in timp ce-i iesea dintre dinti “branzica” alba de nespalat) ca “fumeaza de mic”.

Sincera sa fiu, m-am vazut neputincioasa. Am plecat punandu-mi tacticos ochelarii de soare la ochi, dand din cap si in acelasi timp fiind data peste cap. M-am gandit cu telefonul in mana la cine sa sun. Politia… mi-ar fi ras in fata. Protectia Copilului… cand ar fi ajuns si cum as fi demonstrat ca asa a fost? Ce e de facut, ca o iau razna cu lumea asta mizera din orasul asta drogat!!!