Monthly Archives: March 2011

Cartea lui Edmonde Charles-Roux


Nu am somn si imi doresc de ceva vreme, de cand am terminat cartea, sa scriu despre ea. Nu stiu daca este cel mai potrivit moment, insa voi incerca.

Titlul nu este tocmai relevant, insa sunt prea mica pentru a-mi permite sa scriu mare – Coco Chanel. Despre aceasta carte este vorba. Spuneam ca nu stiu daca este momentul potrivit pentru a incepe aceasta scriere, pentru ca vreau sa ma pierd in multe detalii si sper sa nu ma prinda dimineat (desi ar merita!).

Iubesc Chanel. Mi-e tare greu sa rup cartea de toate floricelele stilistice pe care as vrea sa le adaug, insa o voi face, pentru ca nu este vorba despre romanul meu de adulatie dedicat lui Gabrielle Chanel, ci despre un mic rezumat al unei carti pe care mi-am dorit foarte mult sa o citesc.

Mai intai… povestea cartii, ca obiect fizic. Am luat cunostinta de aparitia sa acum destul de mult timp, am rugat-o pe Elaine sa mi-o cumpere si am abandonat-o voit, cautand momentul potrivit pentru a ma afunda in randurile sale despre care nu stiam nimic. Titlul si coperta m-au cucerit pe loc, nu aveam nevoie de alte picanterii (sa fie istorie, detalii tehnice, parti din viata personala a creatoarei – nicio idee).

Intr-o seara, dupa terminarea unei lecturi destul de plina de semnificatie si actiuni intortocheate, scrisa de Carlos Ruiz Zafon, aveam nevoie de ceva usurel, ca o pauza. Am luat cartea cu coperta sepia (sau sa fie un alt-negru, usor pigmentat?) si m-am afundat in cartea cu peste 600 de pagini.

Luni intregi m-am zbatut sa o termin. O carte extrem de interesanta, insa atat de prost tradusa incat a fost un chin citrea ei. Erorile au fost cu zecile, frazele cu o exprimare ciudata. Mi-ar placea tare mult sa pot lectura in limba originala, insa este, evident, imposibil. O traducere buna nu este rara, asadar nu inteleg graba – pentru ca imi imaginez ca despre aceasta si despre scutirea vreunei extra-taxe este vorba. O carte buna poate fi, fara indoiala, ruinata de o traducere proasta.

Cartea “Coco Chanel” este o capodopera, continutul si implicit documentarea fiind incredibile. Sunt putine lucruri care-i lipsesc cartii, poate ca nu este cea mai frumoasa scriitura, insa infrmatia este incredibila.

Desi Chanel a prins doua razboaie mondiale, astazi femeile inca isi doresc un sacou ori o “little black dress” clasice, semnate Chanel. In carte am regasit, intr-unul dintre paragrafe, raspunsul trist pentru succesul incredibil si puterea de a razbate – singuratatea: “Libertatea lui Gabrielle consta in a fi diferita. Nu avea familie, sot, copii, nu avea morti de jelit, nimic nu o silea sa paraseasca Parisul” (despre Primul Razboi Mondial).

M-am apucat sa scriu si imi dau seama ca informatiile nu mai sunt proaspete in mintea mea si ca legaturile intre paragrafele pe care mi-as fi dorit sa le notez sunt prea mici sau prea dificil de explicat. Voi incerca sa le notez.

Unul dintre cele mai importante simboluri ale casei Chanel este Numero 5. Parfumul. L-am folosit inainte sa stiu ceva clar despre el si m-am indragostit. Acum, citind despre No 5, informatiile culese din diferite parti nu contenesc sa ma uimeasca. Ernest Beaux este cel care i-a prezentat lui Coco Chanel parfumul care a facut istorie. Parfumul ce are la baza adelhidele (ingrediente produse pe cale sintetica) a fost extrem de costisitor de realizat la vremea respectiva. In cartea lui Charles-Roux am aflat ca e posibil ca Beaux sa fi lucrat inainte la Coty. Ah, e o intreaga poveste. Dar sa inaintez.

Trec la un citat din Vogue – numele revistei este mentionat de mai multe ori in carte, un citat pe care poate ca i-ar putea pune pe ganduri pe multi designeri, daca ar sti de existenta sa. Iata ce declara Chanel, in 1947, in Vogue Franta: “Costumierii, spune ea, lucreaza cu creionul: asta e arta. Croitorii lucreaza cu foarfeca si cu boldurile: asta e un fapt divers.” Interesant si foarte actual, mai ales acum, mai ales in Romania (pentru ca pe ea o cunosc cel mai bine).

Si pentru ca vorbeam despre Vogue (aproape ca simt cum imi bate inima mai tare atunci cand scriu numele acestei reviste) si despre “the little black dress” , redau un alt citat din cartea “Coco Chanel”, de data aceasta preluat din editia americana, dintr-unul dintre numerele aprute in 1926 “Vogue prezicea ca o anume rochie de o descumpanitoare simplitate va deveni un soi de uniforma unanim adoptata. Fara guler, fara mansete, confectionata din crepe de Chine negru, cu maneci lungi si foarte ajustate, bufanta peste soldurile pe care fusta le cuprindea si le mula foarte stras, era o creatie Chanel, o simpla rochie-teaca.” Ei bine, de aceea Vogue.

Este redundant sa spun ca Gabrielle Chanel a revolutionat moda. Si nu s-a oprit doar la Franta ori la Europa in timpul vietii. New Yorker: “Filmul ii ofera Gloriei ocazia de a pune in valoare un numar mare de somptoase toalete. Ele sunt creatia lui Chanel, celebra parizianca a carei vizita la Hollywood a facut atata valva. S-ar parea insa ca nu se va intoarce prea curand in cetatea noastra de lumina si de stiinta. Caci i s-a dat de inteles ca vestimentatiile create de ea erau lipsite de ‘senzational’. Pentru ca a tinut la ideea ca o doamna trebuie sa se prezinte intr-adevar ca o doamna. Nu se putea astepta ca oamenii de la Hollywood, atunci cand pun in scena o doamna, sa se straduiasca inainte de toate ca ea sa se prezinte de parca ar fi doua.”

Incerc sa finalizez si redau un ultim citat care spune multe, in doar trei randuri dintr-o carte: “Avea optzeci de ani in anul in care rana unui presedinte asasinat lasa o dara insangerata pe o fusta trandafirie care provenea din atelierele ei.” Ah, cata istorie.

Mi-e greu sa inchei, insa trebuie sa o fac. Imi pare bine ca am citit aceasta carte si o recomand oricui poarta sau isi doreste sa poarte un Chanel, oricare ar fi acela. Pentru ca poarta istorie. Si trebuie sa stie, macar superficial, despre ce este vorba.

O papusa indragostita de doamna (si nu doar “mademoiselle”) Chanel

1 Comment

Filed under Bucuresti, Carti

Good party gone bad

Sambata am acceptat (cu greu) invitatia la The Mission. Eram curioasa sa-i ascult pe cei de la Telepopmusik, si imi doream mult sa-i aud pe Parov Stelar live. Singurul motiv care m-ar fi tinut acasa era John Digweed. John Digweed pune o muzica pe care personal n-o agreez, insa cred ca reticenta mea vine mai ales din cauza faptului ca pe house comercial s-au reprofilat majoritatea manelistilor. Asadar, “papuseeeeeee” la o petrecere, insemna clar petrecere cu status “nu merg”. Sun ca o wannabe bloggerita fashion icon. Sa revenim la realitate, asadar, papusico.

Telepopmusik a fost ok, atmosfera interesanta, relaxata, nu incendiara ci buna. Un inceput de petrecere asa cum trebuie. Dar inainte sa intru in subiect (da, iar voi scrie mult, probabil), trebuie sa va povestesc despre atmosfera din afara cortului. Petrecerea a fost organizata la Arenele Romane, in Parcul Carol, unde am fost pentru prima data saptamana trecuta, la dnb Arena.

La dnb Arena muzica a fost absolut geniala – Gojira si Emalkay au mixat pur si simplu MI NU NAT. Si sa nu credeti ca sunt vreo cunoscatoare, nu, nu. Stiu ca imi plac anumite stiluri si am prieteni cunoscatori (si care ma cunosc – era prea dragut jocul de cuvinte), datorita carora aflu despre multe lucruri. Partea proasta, media de varsta cred ca era 17 ani. Dar a meritat iesirea.

Revenind la celelalte oi, Mission. La intrare puhoi mare de tot de oameni. Am aflat rapid ca sutele de oameni asteptau pentru a-si cumpara bilete, i-am ocolit binisor si am intrat in cort.

Dupa cum spuneam, Telepopmusik a fost ok. Au inceput Parov Stelar, moment in care parca a explodat totul – cortul a devenit neincapator, inghesuiala maxima. Si cum stateam in fata, fericita nevoie mare, am inceput sa simt din ce in ce mai stramt spatiul din jurul meu, asadar am decis sa merg undeva mai ferit, si bine am facut.

Recunosc, sunt un pic panicoasa de cand am vazut ce s-a intamplat la Love Parade, iar acesta, la un nivel mult mai mic, a fost un eveniment asemanator. Capacitatea cortului de la Arene este de aproximativ 3500 de oameni, iar sambata… s-au apropiat (sau poate chiar au trecut) de 6000. Calcare in picioare pur si simplu.

Dupa cum spun prietenii mei, eu sunt genul care merge la o petrecere, dupa care comenteaza ca nu a fost buna organizarea. Acum sincer, cum sa spun ca a fost buna per total cand ei au lasat atatia oameni sa intre, desi nu aveau loc? Am fost la Mission la Polivalenta si a fost decent. Cortul de la Arene este prea mic pentru o asemenea petrecere.

E agitatie in jur si nu-mi mai pot coordona ideile. Cert este ca am scapat cu viata, m-am simtit bine si ma bucur ca am facut alegerea potrivita in privinta pantofilor.

O papusa made in USSR

Leave a comment

Filed under Basarab, concert, Hartie Igienica, Romania de azi