In Barcelona e noapte

barcelona 13-14

M-am trezit foarte devreme, atat de devreme incat in Barcelona divina este inca noapte. M-am intors in pat, am citit ceva despre niste carti pe care probabil ca nu voi ajunge sa le citesc si am iesit din camera. In Barcelona este inca noapte. Dormitorul fara geamuri de pe Gran Via nu-mi permite sa fiu conectata la realitate. M-am apucat sa notez fara sa-mi dau seama exact ce vreau sa spun, mai degraba dorind sa notez un moment in timp, pe care altfel probabil ca l-as pierde printre amintiri proaspete, la fel de efemere.

Si, scriind, imi dau seama ca mi-am iesit din mana personalului, in defavoarea profesionalului pe care il abordez zi de zi. Casc pe jumatate, ma uit dupa tigari si aud centrala incalzind casa cu geamuri mari la sufragerie si pereti subtiri. Am pierdut numaratoarea, nu mai stiu a cata oara vin in acest oras pe care am ajuns sa-l indragesc atat de tare incat sa-mi vad batranetile proiectate in casele de langa parcul Güell. Imi vine in minte o carte postala pe care i-am trimis-o de aici tatei, acum cativa ani, ma uit la textul fara diacritice si ascult linistea Montjuicului care se intinde generos in fata geamului de la bucatarie, cu vedere spre dealurile invaluite in liniste si somn.

Ma mai conecteaza la prezent sunetul liftului care se aude din dormitor si frigul care mi-a intrat in oase concediul acesta. Aici e altfel. In Bucuresti caloriferele imi dau voie sa stau relaxata, imbracata sumar, aici caut de cum deschid ochii pantalonii lungi si hanoracul care nu este suficient de gros si pe care in mod normal nu l-as fi purtat in casa. Nu am facut bagajul potrivit.

Mai ridic privirea, pe geam straluceste in intuneric doar farul ghid pentru avioane. Timpul trece si ma intreb ce iau de la el, daca-l folosesc corect, mi-e teama sa nu ajung sa regret momente, gandindu-ma la viitor si la cum ma voi intoarce catre clipe si voi cugeta ca as mai fi putut, cand eram tanara, sa iau mai multe de la momente. Ma gandesc la jurnale pierdute si la scriituri pe care aproape ca nu-mi mai amintesc in ce colturi de internet le-am ascuns.

Ma gandesc cum timpul trece si cum ma trage dupa el, imi amintesc de prietenii vechi, de momente care m-au marcat si oameni care se duc. E inca noapte. Ma atasez de locuri cu aceleasi sentimente pe care le regasesc in suflet cand ma lipesc de oameni. Si locurile au aceeasi putere, te duc in aceleasi stari, te bucura si te dezamagesc la fel, ma fac sa sufar si ma fac fericita in egala masura ca oamenii. Si, asa cum mi-as dori sa dedic fiecarui om din viata mea macar o pagina, nu fiecare om imi da ragazul, asa cum o fac locurile.

Barcelona e magica dar nu e a mea asa cum este, acum, Bucurestiul. Viata dezvaluie multe, iar eu nu ma mai grabesc sa pun etichete pe oameni, pe locatii, pe clipe. Le iau mai incet desi timpul se grabeste. In acest moment scriu mai mult pentru mine, insa stiu ca voi publica. E doar o forma de stocare a amintirilor, un jurnal care sper sa il pot accesa mereu, la propriu si la figurat. E inca noapte in Barcelona, iar linistea nu se misca.

O papusa care vrea sa pastreze fotografii, texte, care isi doreste aproape cu disperare sa stocheze amintiri. Pentru ca, desi e inca noapte, timpul nu sta pe loc.

Barcelona, 2.01.2014, 06:30

barcelona divina (2)

Leave a comment

Filed under In lume

Exact acum un an si-o ora..

. scriam asta. Venirea iernii are o savoare. Este cu totul altceva fata de nerabdarea cu care astepti vara… ah, n-am mai scris. S-au intamplat multe, insa faptul ca nu exista o anumita constanta in viata mea ma face sa pierd din timp, sa uit sa scriu, sa abordez un limbaj prea colocvial, sa nu mai citesc. Cea din urma este cea mai importanta parte, si cel mai trist cand se ascunde. Am un moment de liniste si am intrat in jurnal, acolo unde vorbesc voalat dar stiu, aproape mereu, despre ce era vorba. Acest lucru, aceasta facilitate, il face personal. Scrisul te face sa gandesti mai mult, orice forma de scris. Pentru ca aici ai timp.

1 noiembrie, exact acum un an si-o ora, eram fericita. Acum, intamplator sau nu, am intrat in vechiul jurnal si citind am vazut dialogul cu mine. Nu stiu, nu-mi amintesc de ce eram fericita, dar era in axact aceeasi perioada. Fiecare luna isi are farmecul. Iar pentru mine, octombrie este cel putin in ultime vreme, o luna magica. Vreau sa notez ca in octombrie 2010 am cunoscut un sport care mi-a schimbat, incet, subtil si frumos, perspectiva. In octombrie al aceluiasi an, am inceput o noua etapa, intr-un loc frumos, apartamentul newyorkez.

Iarna are o savoare, aduce ceva fericire. Pretty (acum 9 ani), masina noua, regasirea, linistirea, domolirea grabei, iarna aduce multe.

Si e usor derutanta… ca si vara, anotimpurile extreme. Cu scuzele de rigoare, ma retrag intr-un noiembrie plin de surprize. 2012. Sa avem un an minunat tot anul!

Cu drag,

O papusa in noiembrie, cand incepe sa vina iarna

Leave a comment

Filed under Basarab, Bucuresti

Calatorind

In seara aceasta mi-am dat timp, asa cum tot fac in ultimele zile sau saptamani, si am citit bloguri. Am revenit la jurnalul meu si nici nu am simtit cand s-a facut doua si jumatate noaptea. Am citit pana in 2009. E ceva vreme. Si citind mi-am dat seama cat imi place sa-mi amintesc si cat ma bucur ca pot, pentru ca am scris. Si scrisul imi da si detalii, ma readuce in starile respective. Pot spune ca cele mai multe dintre vechile scrieri de aici sunt pozitive. Sau am sarit eu tacticos peste celelalte.

Si simt nevoia (cred ca mai degraba imi doresc) sa mai notez o… nu stiu cum sa o numesc, pentru ca nu este tocmai o etapa a vietii mele. Si nici o reintoarcere. Si acum, apucandu-ma sa scriu, ma intreb, ce este, oare? Nu e un inceput, n-as vrea sa cred nici ca e un sfarsit, nici o prelungire. E ceva cu viata mea. Nu stiu inca ce. Nu ma cunosc suficient de bine. Sau poate ca, intr-adevar, nu-mi cunosc radacinile.

Fumez, stau comod si ascult Romantic FM (care merge neintrerupt, la acelasi nivel sonor, de trei zile, maine o incepem pe a patra). Ce de paranteze. Am remarcat si recitind scriiturile mai vechi. Ce e, oare, cu parantezele multe?

As vrea sa spun ca revin la subiect insa nu stiu exact care ar fi acela. De fapt, aici nu pot scrie liber intotdeauna si reprim anumite idei. De multe ori scriu voalat, convinsa fiind ca stiu exact si voi sti mereu despre ce era vorba, apoi ma trezesc recitind si bagandu-ma singura in ceata.

Imi dau timp sa scriu despre aparent nimic dar ceva important, sa ma culc tarziu, sa ascult muzica si, poate, sa citesc. Mi-e incredibil de dor de o calatorie. Voi face ceva in aceasta privinta, cu sau fara companie. Of… masina. In noaptea aceasta imi vin multe ganduri in minte, relevate sau nu, le notez, poate candva imi vor trezi o amintire, un sentiment, un pic de inspiratie.

Cu gandul la un drum lung, va imbratiseaza o papusa intotdeauna calatoare, prin lume si prin viata

1 Comment

Filed under Bucuresti

Marina, de Carlos Ruiz Zafón


28 spre 29 februarie 2012

Mai am doar o ora. Apoi se rupe vraja Barcelonei. Am luat aceasta carte cu mine pentru ca usor, dupa doua carti citite (“Umbra Vantului” si “Jocul Ingerului”), am prins gustul scriiturii lui Zafón si am ajuns usor pretentioasa – de fapt, mai mult decat pretentioasa – pentru ca n-am mai vrut sa-l citesc altfel decat in orasul in care cartile sale isi desfasoara actiunea, tenebroasa Barcelona.

Ah, imi vine sa fumez. Cred ca e reflex, cand scriu parca degetele aluneca mai bine pe tastatura daca sunt invaluite in fum albastriu. As fi putut crea parte din atmosfera pe care mi-as dori-o in acest moment, insa am luat decizia pe care nu cred ca o inteleg de a pune castile in bagajul de cala. Ma descurc cu insotitorii de bord barfind pe fundal si raman in Barcelona frumoasa, umeda, intunecata pe alocuri. Mai am o ora pana ating pamant romanesc, mintea mea ramane in continuare in minunata Barcelona.

Pe masura ce vizitez din nou si din nou acest oras (cred ca aceasta a fost a sasea oara) ajung sa indragesc mai tare si mai tare fiecare straduta, fiecare monument, bar catalan, dar mai ales fiecare peisaj si deal si vale. Iar scriitura lui Carlos Ruiz Zafón a avut sigur de-a face cu aceasta preferinta.

Am vrut, asadar, sa citesc cea mai de suflet carte a sciitorului (dupa cum chiar el spune) in orasul sau. Seara citeam “Marina”, dimineata ramaneam, macar cateva zeci de minute, in semi-intunericul din camera in care dormeam, cu geam cu vedere in casa liftului, pentru a ma pregati pentru oras citind in continuare descrierile superbe. Nu stiu cum am reusit dar am impartit cartea astfel incat sa o termin in exact ultima seara, in avion.

Ciudat este ca desi calatoresc nu mai simt ceva, ca vin sau ca plec, nu am nicio senzatie, pare a fi un lucru firesc, venit exact la timpul potrivit. Desi a inceput ca un cosmar, am curajul sa scriu acum, fiind protejata de fierul avionului, ca aceasta excursie (pentru ca n-o pot numi vacanta in adevaratul sens al cuvantului) a fost… lina. Exact ce trebuia sa se intample si exact, dar exact in momentul potrivit.

Nu uit de unde am inceput, simt doar nevoia sa notez anumite lucruri, par importante randurile acestea pentru ca simt ca le voi cauta candva in arhiva jurnalului si a sufletului meu, si vreau sa scriu in linistea cu zumzet a unui avion inghesuit. In plus, mai am mai putin de o ora.

Zafón spune ca “Marina” este cartea lui de suflet. Probabil ca cea de care este indragostit Oscar, personajul principal, este vreo mare (poate fosta?) dragoste reala a scriitorului, nu stiu, nu ma voi interesa insa mi-ar placea sa aflu pur si simplu, inr-o zi. Fara sa caut. Sorb scriitura lui Zafón dar nu cu atata nesat precum am facut-o cand am citit primul roman semnat de el care mi-a cazut in mana, “Umbra Vantului”. Stiu si de ce nu mai e acelasi lucru insa mi-e teama ca daca dezvolt acest subiect ora mea, devenita acum 45 de minute, se va scurge prea repede fara sa pot nota “Marina”, cartea care m-a adus si mai aproape de literatura spaniolului pe care il voi mai citi, cartea care m-a adus mai aproape, mental, de Barcelona.

“Marina” este o carte usoara, desi mult prea de groaza in acceptiunea mea. Si iata, ajungand aici imi dau seama ca odata cu aceasta carte am fost capabila sa reprim anumite stari si sa trec peste pasaje intunecate, cu cadavre, monstri, fluturi negri si papusi umane, fara sa le gust in totalitate, dar citindu-le si nu sarind fricoasa peste ele.

Romanul dezvaluie doua povesti de dragoste triste, invaluite in mister si subconstient. M-am pornit curajoasa si hotarata sa descriu “Marina” si realizez ca mi-e putin greu sa vorbesc despre ea. Nu-mi dau seama daca din teama de a nu dezvalui ceva din cartea cu fir epic politist sau sa fie un alt soi de nestiinta.

“Marina” este prea de groaza insa descrierea orasului si povestile de dragoste mi-au cucerit ochii si mintea un timp. Este genul de carte pe a carei actiune o voi uita curand cel mai probabil, dar o carte care a fost cu mine exact cand mi-am dorit-o. Seara si dimineata citeam, ziua indreptandu-mi pasii prin Barrio Gotico, printre stradute inguste si umede, unde “Lasaseram in urma agitatia prietenoasa de pe Ramblas si intram in cel mai mizerabil abis al intregului oras […]. Ecoul televizoarelor si aparatelor de radio se ridica printre canoanele saraciei, dar nu izbutea sa treaca dincolo de acoperisuri. Glasul mahalalei Raval nu ajunge niciodata la cer”. Sigur ca Zafón vorbeste despre o Barcelona mult mai veche decat cea pe care o cunosc eu (sau…?); totusi, asemanarea – aproape ca puteam mirosi igrasia din casele oamenilor vazand peretii umezi pana la primul nivel, cu apa murdara si veche susurand pe jos, pe stradutele atat de inguste incat locuitorii vecini de vizaviuri isi pot atinge palmele daca intind mainile catre balconul din fata. Prima mea jumatate de ora s-a scurs iar pregatirile pentru aterizare au inceput si lumea se trezeste.

Am notat pasaje din “Marina” pe care nu le voi transcrie, mi se par mult prea incarcate pentru a putea fi impartasite. Pasajele sunt publice, selectia este a mea. Ramane partial intre paginile de hartie.

Trebuie sa inchei, vreau sa ramana o scriere din Barcelona chiar daca Romania este mult mai aproape. In sufletul meu domnesc cele mai proaspete experiente si randurile lui Zafón.

Sigur imi scapa ceva, nu mai conteaza. Ramane in Barcelona iar eu ma voi reintoarce si probabil ca atunci voi relua o stare a sufletului.

Cu drag,
O papusa din tenebroasa Barcelona

Leave a comment

Filed under Carti, In lume

Un cuvant si semnificatii

Versat. Nu stiu cum mi-a venit in minte, in ultima vreme, cuvantul asta. Sau el m-a gasit pe mine, nu-mi dau seama. Cuvantul care pare sa ma caute are diferite conotatii. Voiam sa-i aflu semnificatia cand scriam in jurnal despre timp si dictionarul mi-a relevat exact insemnatatea lui, cea pe care o banuiam dar asupra careia nu eram complet sigura. Sau despre care voiam sa ma asigur ca nu e a ce suna? “Cu experiență, priceput, competent (într-un anumit domeniu).” Bun, deci conotatie pozitiva, as zice.

Si atunci? De ce, totusi, vine la pachet cu ceva care suna rau cuvantul acesta? Pentru ca, poate, experienta nu este chiar intotdeauna ceva pozitiv. Este, de cele mai multe ori, insa sunt exceptii. Si aceia se numesc versati.

1 Comment

Filed under Bucuresti

Timpul


Aproape intotdeauna am dubii asupra titlurilor si aproape intotdeauna incep cu titlul desi regulile jurnalistice mi-ar da un “2” daca mi-ar fi profesoare. As fi vrut sa scriu “Timpul…”, ca si cand as astepta sa mai urmeze ceva, sau ca si cand primul cuvant al textului ar deveni titlu si textul ar incepe continuat de mai jos.

Scriu ce-mi trece prin minte. Asa m-a rugat cineva la un moment dat sa fac, intr-o seara. In ultima vreme ma gandesc din ce in ce mai mult la timp. De fapt, ma gandesc la multe lucruri la care nu mi-as fi imaginat ca ma voi gandi. Am plecat de la o idee clara cand am inceput sa scriu, acum incepe sa se contureze acea licarire. Si ma mai gandesc la prieteni. Cat de greu este, de acum si chiar de acum mai mult timp, sa legi o prietenie. Tine de timp. Ai nevoie de timp pentru a numi o relatie “prietenie”. Inainte nu-l percepeam, nu eram versati (a se citi cu experienta), mergea lin si timpul pur si simplu trecea, fara sa te gandesti la el.

Acum, esti doar suficient de matur cat sa-l percepi, sa iei la cunostinta ca trece, esti doar mai constient. Nimic in plus, nici in minus. Timpul trece iar prieteniile se fac greu. Dar se fac. Si conteaza, iti confera o siguranta aparte.

Inca nu m-am hotarat asupra titlului.
Cu drag,
O papusa constienta

2 Comments

Filed under Bucuresti

In Barcelona e liniste

Duminica, 26.02.2012, 08:30
Barcelona

M-am trezit pe semi-intuneric, geamul din camera in care dorm da inauntrul cladirii, catre lift. Am scris o fraza, m-am ridicat sa termin de facut cafeaua, tin o tigara intre buze fara sa o aprind si imi dau seama ca nu stiu ce vreau, de fapt, sa scriu.

Profit de faptul ca m-am trezit prima si incerc sa fructific aceasta perioada care se anunta a fi prolifica din punct de vedere al creativitatii. Ma rog… Cred ca m-am trezit si am auzit linistea Montjuicului, pe care nici macar pasarile nu indraznesc sa o tulbure. Imi place oarecum agitatia orasului (in general), dar nu pot refuza niciodata un peisaj superb, pe dealuri cu case inca adormite si palmieri batrani. Sunt in acel moment al vietii in care colectez amintiri formate din peisaje care apar de nicaieri, cu Tibidabo sus, dezvaluindu-si maretia la capatul unei strazi pe care ne plimbam din intamplare. Ma maturizez frumos si inca tresar cand ma gandesc la faptul ca acum mai bine de 10 ani ma trezeazeam devreme pentru a ma vedea cu cei care urmau sa-mi devina prieteni pe viata fara sa fi bagat acest lucru atat de important in seama la vremea aceea. Si tresar pentru ca realizez ca acum acei oameni cu care radeam cu lacrimi s-au mutat aici iar eu zbor singura catre ei. Cat s-a schimbat situatia, cum ne-am facut mari si responsabili.

Aveam nevoie de o pauza iar o pauza este completa abia cand decizi sa o iei departe de locul obisnuit de desfasurare a vietii cotidiene. Mai aprind o tigara, ma uit la soarele care urca incet mai sus, ascult linistea de duminica si observ umbrele modificandu-se pe cladirile despre care doar rufele de la uscat mai spun ca sunt vii.

Duminica e zi de odihna, iar eu ma bucur de somnul celorlalti pentru a nota o amintire. Am renuntat la gandul ca ar fi bine ca ziua sa fie mai lunga. Ori profit de rasaritul de soare cand trebuie ori aleg sa traiesc linistit, fara sa ma simt presata de timpul care trece repede si mult prea sigur.

Mai sorb o gura din cafea, mai arunc o privire peste Montjuic fara a analiza in profunzime, vazand doar peisajul, soarele urca spre un nou final de saptamana (cate, oare, a vazut soarele gri al acestui oras pe alocuri tenebros, cu vant de mare si fara praf?), imi eliberez mintea, ma intind, iau lucrurile ca atare si notez: sunt in Barcelona si n-as fi vrut sa fiu in niciun alt loc in acest moment.

Spun “multumesc, viata”, mai sorb o gura de cafea si ma gandesc, usor incruntata din cauza razelor, la inceputul unei noi zile cu soare de februarie.

Cu drag,
O papusa linistita pe alocuri, prin Barcelona

1 Comment

Filed under In lume