Despre exemple in viata

Am cunoscut cateva persoane de-a lungul vietii care m-au impresionat in mod deosebit. Una dintre ele este Anca, insa despre ea voi vorbi candva cu lux de amanunte, pentru ca un rezumat ar fi insuficient.

Scriu acum despre un alt exemplu care mi-a trecut ca un flash, timp de doua zile, prin fata ochilor. Este vorba despre Gabi. Am cunoscut-o mai mult sau mai putin intamplator, ideea este ca m-am bucurat tare mult ca am intrat in contact, indiferent daca ne vom mai intalni vreodata sau nu.

Cand am vazut-o prima data, m-a impresionat frumusetea ei. O frumusete usor atipica, o femeie tanara, tunsa scurt, cu niste ochi absolut halucinanti, de un verde-galbui indescriptibil. Nu pot… pur si simplu nu pot sa-i fac o caracterizare prin care sa o vedeti asa cum am vazut-o eu.

Dar nu doar frumusetea este cea care mi-a inchis gura si m-a facut sa pun acest titlu (ar fi fost mult prea putin), ci atitudinea. Atitudinea de castigatoare. Este o femeie implinita (cred) din punct de vedere financiar si profesional. Am pus paranteza pentru ca sunt sigura ca aspiratiile sunt mult mai inalte, este probabil femeia care va incerca vesnic sa se autodepaseasca si sa creasca. Si de aceea este un model.

Nu trebuie sa accepti niciodata mediocritatea, iar cand incepi sa atingi culmi ale superioritatii sa nu arati acest lucru, intimidandu-i pe cei din jur, ci sa lasi oamenii sa descopere, exact cum m-a lasat Gabi pe mine.

O astfel de femeie, o femeie superba si extrem de inteligenta isi poate gasi cu greu un barbat care sa o provoace si pe care sa si-l doreasca. N-as vrea sa par feminista, insa nu stiu care barbat ar fi de nasul ei. O astfel de femeie isi poate permite sa aleaga, sa invete sau sa dreseze multi barbati, insa ar fi prea vag si nesatisfacator. Unde ar mai fi provocarea si continuitatea in ascensiune?

Am ramas impresionata de Gabi si am luat-o ca reper pentru exemplu in viata. Nu cred ca am facut rau deloc.

O papusa mai cu capul pictat pe umeri

Of

Am stat mult si m-am gandit: ce sa scriu, ce titlu sa pun. Mi-au trecut mii de ganduri prin minte astazi, in scurtele pauze pe care le-am avut. Daca nu era munca, innebuneam. Nu prea am timp sa stau sa ma gandesc in timpul zilei. Dar cand am… sunt de multe ori surprinsa.

Nu mai stiu daca aici vorbeam despre sentimentele pe care crezi ca nu mai esti in stare sa le ai. Multi dintre voi stiu ca aici e doar un jurnal public si ca nu ma exprim liber. Alte colturi de internet sunt cu adevarat ale mele. Si scriu acum, aici, fara sa duc aceste randuri la o anumita finalitate si fara sa spun pe sleau ceea ce as vrea sa spun.

Astazi din nou m-am surprins. Credeam ca anumite sentimente sunt pentru anumite varste. Nu mai cred. In scurta pauza pe care am avut-o, cea de masa, am ramas, desi inconjurata de oameni care ma apreciaza, ma sustin, inteleg si sunt alaturi de mine, am ramas singura pentru cateva clipe, cu gandurile mele. Puiul portughez nu mai era dintr-odata la fel de bun. Mintea mi-a zburat si am simtit o piatra pe inima.

Piatra pe inima. Ma ia cu frig cand ma gandesc si cand scriu. Nu credeam ca mai pot avea acea senzatie adolescentina, pe care am simtit-o ultima oara in facultate. Si acum sunt sigura ca ma voi mai intalni cu acest sentiment. Probabil din ce in ce mai rar, dar nu dispare.

Am un nod in gat. Asa am avut si aseara, incercand sa nu plang. Nu-mi irosesc una dintre cele trei dati pe an in care am voie sa plang pentru oameni carora nu le pasa de lacrimile mele. Nu merita sa ma vada plangand. E prea personal. Macar atat am invatat de la viata.

Si gustul acela amar… nu e doar o expresie. Am simtit un gust amar. Fizic. Ca o dezamagire. Dezamagire de mine. Pentru ca sunt in continuare naiva, in continuare cred in oameni si imi pun sperante. Sunt usor de pacalit tocmai pentru ca sunt dependenta de oamenii din jurul meu. Iar atunci cand pici, pici de sus, pentru ca tu insuti te ridici pe minciuni pe care, culmea, tot tu ti le spui.

A venit primavara, in casa este cald si cu toate acestea mi-e frig. Dar nu-mi mai este frica. Pentru ca, tot de la viata, am mai invatat ca pentru fiecare sfarsit exista un inceput. Si inca ceva – niciodata nu plangi degeaba.

Am decis sa fiu mai buna si imi iese. Sunt mai buna cu oamenii in general, fie ca merita sau nu, si sunt mai buna cu mine. Mai permisiva. Ma iert pentru faptul ca sunt naiva. Daca nu as fi fost, as fi sarit probabil peste un calup de sentimente cu care nu stiu cand ma voi mai intalni.

Insa nu ma iert pentru un lucru: ca nu m-am retras atunci cand am simtit ca trebuia sa o fac. Ca nu am putere. Dar cresc. Chiar cresc. Sunt mai mare acum. Stiu mai multe. Ma doare, dar stiu ca imi va trece si nu-mi trebuie un inlocuitor pentru a renunta. Am tot ce-mi trebuie.

Este unul dintre acele momente in care as scrie in nestire. Am multe de spus. Imi vine sa plang, sa rad, sa alerg, sa ma plimb, sa merg la mare, sa ma detasez. Dar acum ne-am facut mari. Cine ar avea timp sa vina cu mine la mare? Toti avem o viata, o familie, un job, un program.

Simt piatra pe inima… Mi-e frig.
Mi-a zis mie odata cineva ca uneori oameni potriviti se intalnesc in momente nepotrivite. La voi cred ca a fost invers.

O papusa ruseasca goala pe dinauntru

cand am ajuns in spania, pe unul dintre rafturile de fier negru de la ikea era scris solita. in seara aceasta am gasit aceste fotografii.

credit foto: http://mircea-nicolae.blogspot.com/