Modexpo

Imi cer scuze unicului meu fan declarat, Roxana, pentru absenta, insa am avut o saptamana cam mucioasa care m-a tinut la pat fara drept de apel.

Saptamana trecuta a avut loc targul Modexpo, unde altundeva decat la Romexpo. Am reusit sa ajung duminica, in ultima zi. Tineam neaparat sa ma duc pentru ca stiam ca vor fi blanuri si piei. Oricat de rau ar suna si oricate injuraturi as risca, imi place blana.

Cel putin recunosc, nu ca alte domnisoare care intr-un post al blogului pun mare semnul PETA si sloganuri “NO TO FUR”, iar daca dai un scroll mititel mai jos gasesti bale pe o poza cu superbii pantofi X din ponei. Zat!

Am fost asadar la Romexpo, 4 lei intrarea. M-am indragostit de o caciula albastra de blana – 280 lei, mult peste bugetul meu alocat caciulilor (?). Am stat putin nostalgica langa o capa de nurca – 1200 lei si am plecat cheltuind bani pe biletul de intrare, parcare si o cafea nasoala.

Targul s-a tinut intr-un singur pavilion, plin-ochi. Imi pare rau ca n-am avut decat o ora la dispozitie, daca as fi stat mai mult cu siguranta m-as fi lipit de ceva.

Inca ma gandesc la caciula albastra de blana…

La Scena – deschisa

Nu stiu cum se face, dar in ultima vreme am parte numai de evenimente. De cele organizate, slava Domnului! Alalteieri m-am intalnit cu Oana pentru a discuta o strategie de PR.

Oana, fata frumoasa m-a luat de acasa (vai, m-am facut si poeta) si m-a dus in “La Scena” (zona Unirii). Cunosteam barul, nu prea-mi place pentru ca este putin impersonal si friguros pe timp de iarna.

Am intrat si m-am trezit cu Moni fata-n fata. Expozitie de pictura. Cred. Mersesem acolo pentru a discuta, daca mai e si ceva de vazut, cu atat mai bine. Din cauza lenei care ma apasa, dupa un scurt Google search fara rezultate am renuntat sa vad despre cine e vorba, mai ales ca tablourile nu erau tocmai pe gustul meu primitiv.

Am evitat sa ma uit la Monica Columbeanu insa am aruncat un ochi si nu mi-a placut cum era imbracata. Mai are timp sa invete si dupa cum am spus, uneori mai greseste bine.

Asadar dragii mei, daca mergeti in “La Scena” veti gasi o mini-expozitie cu tablouri puse cam alandala, despre care nu stiu nimic, cu care nu am fotografii si care banuiesc ca nu a fost promovata.

Cam atat din Bucurestiul de alalteieri care m-a obosit pana peste masura si care m-a bagat in pat abia pe la 2.

Completare: ieri am dormit de pranz-seara. Am visat-o pe Monica Columbeanu si m-am trezit brusc din somn pentru ca imi suna telefonul, insa cu un sentiment de cozy, ca si cand as fi cunoscut-o indeaproape. Elena, cum era cu semnificatia viselor?

Diva (nu, nu cea din mine)

Reclama la tv: “Diva, prima revista saptamanala glossy”. Glossy. Glossy. Gloooooooooosyyyyyyyyyy. De data asta ma simt vizata si documentata. Si ar trebui sa aduc aici si documentarea mea, facuta pentru lucrarea de diploma ce a avut in prim-plan revistele glossy. 111 pagini despre glossy.

Poate candva voi publica si o parte din acea lucrare de 10 de care sunt atat de mandra. Da, am luat 10 dupa o munca de 6 luni in care am citit, m-am documentat de-adevaratelea, am mers pe la redactii, am stat de vorba cu profesionisti, si sunt mandra de 10le meu obtinut prin munca. V-am spus ca am luat 10? A, da scuze, uitasem. Am luat 10 pentru lucrarea mea despre presa glossy din Romania.

Ma intreb daca cei care au pus bazele revistei Diva au facut macar… 3 luni de documentare. Sau macar una. Daca stiu ei ce inseamna glossy. Daca ii intereseaza macar. Ei bine, poate ca nu stiu si nici macar nu-i intereseaza sau poate ca din contra, stiu foarte bine si a fost (si este) o campanie foarte inteligenta (cu permisiunea dumneavoastra dragii mei, ma indoiesc). O campanie inteligenta presupune determinarea oamenilor sa cumpere. Am mai spus-o, sunt un client dificil insa abia asteptam sa cumpar Diva.

Benzinarie. Noaptea. Diva. Divaaaaaaaa!!! 3 lei. Cumparat. Masina. Rasfoit repede si cu mari asteptari. 2 minute mai tarziu. Dezamagire. Prima revista saptamanala glossy din Romania este de fapt… inca o revista glossy saptamanala, cu tenta paparazzi.

Nu stau sa analizez nici redactia, nu ma intereseaza nici macar de cine apartine (trustul), insa ma intereseaza faptul ca am fost pacalita. Eu si multi altii sau mai precis multe altele, pentru ca, asa cum deja ne-am dat seama si studiile o arata, femeile sunt cele mai mari consumatoare de presa glossy.

De data asta, daca alte gunoaie reviste paparazzi sunt adresate in egala masura publicului masculin si celui feminin, Diva este o revista glossy cu tenta paparazzi special pentru femei. Vai, multumesc.

De cand scriu “public” si trebuie sa precizez ca nu-mi place, si cu atat mai putin prietenilor mei apropiati care-mi cunosc stilul, incerc sa ma abtin de la a critica. De data asta m-am simtit pacalita de o campanie, de un slogan despre care, dupa cum v-am spus, nu stiu daca este pus la intamplare sau intr-adevar bine gandit. Poate ma ajuta Gadjodillo sa ma dumiresc.

Am o politica a firmei (firma = portofelul meu) – nu cumpar gunoaie. Cand spun gunoi includ multe publicatii, nume pe care nu le voi preciza pentru ca cine este pe aceeasi lungime de unda cu mine stie foarte bine despre ce vorbesc. Gunoaiele imi fac insa de multe ori cu ochiul (doar din punct de vedere profesional… daca am o profesie) si sunt achizitionate de multe dintre prietenele mele. Asta din pacate sau din fericire. Din pacate pentru ca regret ca nu toata lumea a terminat Jurnalismul pentru a nu mai fi atat de naiva, si din fericire pentru ca ajung si in mainile si ochii mei fara a fi nevoita sa le platesc. Si daca stau bine sa ma gandesc, chiar daca nu le-ar cumpara ele (prietenele), tentatia tot nu ar fi atat de mare incat sa apelez la “firma”.

Bun. M-am lamurit. Diva = inca o revista pe care nu voi (mai) da niciodata banii. Si la mai multe!

The Ark sau din ciclul “evenimente misto”

Citisem despre evenimentul de la The Ark care a avut loc week-end-ul ce tocmai a trecut insa nu voiam sa merg pentru ca 1. 15 lei intrarea, 2. Rahova, zona necunoscuta pentru mine. M-am razgandit imediat ce am primit doua invitatii.

Am decis sa o iau cu mine pe una dintre prietenele mele mai oropsite (sufleteste, dragii mei) si sa mergem catre adresa: Calea Rahovei 196A. Dupa O ORA SI JUMATATE, dupa nervi, discutii cu taximetristi si alte persoane gasite prin zona am ajuns in fata unei cladiri luminate, vizavi de care se regaseau piata cu flori, multi copii negriciosi si murdari si masini parcate alandala.

Ma simteam ca in filmele in care dupa indelungi cautari apare luminita si se aude pe fundal muzica de aleluia: aaaaaaaaaaaaaaaaaaa. Am intrat, am aratat invitatia, am intrat si mai bine si am inceput organizat sa ma uit la fiecare stand. Designeri tineri romani, lucruri misto si unice, dar si cam piperate.

Desi ar trebui sa cam tin de bani, n-am putut rezista sandalelor Coca Zaboloteanu, pe care le stiu si mi le doresc din vara. Am primit bonus si doua fundite de la o alta pereche de sandale decat cea pe care am cumparat-o, fundite la care ma cam uitam cu jind. Cred ca s-a prins Coca si a fost atat de draguta incat sa mi le ofere cadou. Multumesc.

Accesorii dragute, genti personalizate, rochite infoiate si mult tul, pantofi colorati si accesorizati – mi-as fi cumparat enorm de multe lucruri de la targ. Am luat ce era mai important: sandale pentru la vara… azi ninge…

Pe langa haine si accesorii am gasit si dulciuri din pasta de fistic si alte coloratii de care nu mi-era pofra. Quioara si-a luat o bucatica de nuga.

Curioasa din fire (clisee, clisee), am coborat sa vad daca mai e ceva. Surpriza! jos expozitie foto. Si nu orice expozitie foto, ci una extrem de interesanta. Din pacate nu stiu cine este artistul. Tot din pacate nu am facut poze. Pe langa nudurile de femei artistic fotografiate mai erau si cele combinate cu capete de papusi. Excelenta expozitia, as fi cumparat fara ezitare (daca, din nou, as fi avut bani si daca ar fi fost de vanzare).

Desi nu sunt adepta stilului minimalist, baile alb complet fara manere mi-au placut la nebunie.
Am mai fost la un eveniment organizat de MGB acum cateva luni, la Muzeul Taranului Roman. Si acela mi-a placut insa acesta a fost diferit si net superior din punct de vedere al calitatii – atat a produselor cat si a aranjarii si desfasurarii.

Am plecat fericita cu sandalutele in geanta si cu gandul la ce am lasat in urma… Data viitoare…

Cu drag,

Leapsa

Iata si prima leapsa cu care m-a lovit Anca:

Sunt – eu

As vrea – sa-mi gasesc o slujba stabila in domeniul care imi place.

Pastrez – toate copiutele din liceu si facultate, toate biletelele ce mi-au fost adresate… sau nu, toate scrisorile si invitatiile.

Mi-as fi dorit – sa nu fi facut anumite greseli care mi-au schimbat viata.

Nu imi place – ca lumea sa intarzie, sa ma trezesc pe intuneric, sa ma spal cu apa rece, sa inot in apa tulbure, cand ma ingras (oau), cand raman fara tigari, oamenii rai (aaaaaa, ce dlahgutz), nu imi plac foarte multe lucruri. Extrem de multe.

Ma tem de – mi-e teama sa spun de ce ma tem.

Aud – o conversatie despre mizerie.

Imi pare rau – ca n-am apucat sa-i spun cuiva anume ca o iubesc inainte sa moara.

Imi plac – catelul meu, casa mea, revistele glossy, Bucurestiul (pot sa-l trec si la lucrurile care nu-mi plac), bodegile, evenimentele bine organizate, muzica lautareasca si de petrecere veche, laptop-ul meu, cum mi-am decorat camera, PAPUSILE RUSESTI, Samsung P-310, produsele profesionale de machiaj si coafat, Kent 8, ceaiul, paiele in cafea, cafeaua fara zahar, PANTOFII Christian Louboutin (si pantofii in general), ah si multe altele.

Nu sunt – prefacuta si din acest motiv nici prea diplomata.

Dansez – pe orice melodie imi place.

Cant – foaaaaaaaaaarte urat.

Niciodata – hmm… greu… Cred ca niciodata nimic…

Rar – merg la sala si prea rar la mare.

Plang – foarte rar.

Nu imi place de mine pentru ca – am renuntat…

Sunt confuza – Destul de rar.

Am nevoie de – Bani, evident.

Ar trebui – sa ma apuc de trimis mail-uri, sa scriu mai mult, sa stau mai mult timp cu tata, sa ma vad mai des cu mama, sa scot mai des catelul in parc, sa fiu mai buna, sa fiu mai putin nervoasa, sa las masina acasa, sa-mi pun ideea in practica, sa ma tund, sa merg mai des la salon, sa-mi fac manichiura, sa citesc mai mult, sa-mi cumpar DOOM-ul, sa nu mai mananc seara, sa ies la alergat, sa le scriu celor cu care am lucrat la Sony, sa fiu mai documentata (deci, din nou, sa citesc mai mult), multe ar trebui sa fac.

Leapsa merge mai departe catre Chioara si catre sora-sa.

Buzunarul cu paine

Vineri am fost la teatru. Este pentru a doua oara cand merg la Metropolis. Am constatat placut surprinsa ca holul teatrului placat cu mozaic duce putin spre Gaudi. Frumos.

Piesa “Buzunarul cu paine” i-a avut ca protagonisti pe Oana Pellea si Mihai Gruia. In general nu-mi plac piesele cu prea putine personaje, care au la baza un dialog mai simplu sau mai complicat. Ma plictisesc si ma fac sa ma foiesc pe scaun in asteptarea aplauzelor. De data asta a fost diferit.

Scenariul este de fapt o pilda. Nu va povestesc, insa va recomand piesa cu incredere. La sfarsit actorii au impartit paine proaspata in sala. Sincera sa fiu, as mai fi aplaudat chiar si dupa stingerea zgomotului de palme.

In general costumele de la teatru imi lasa impresia de prafuit, de vechi. De data aceasta retina mi-a fost incantata de niste costume curate, singurul lucru pe care nu l-am inteles a fost legat de conversii Oanei Pellea care interpreteza rolul unui barbat.

Actrita a plans atunci cand a trebuit, insa dupa prima lacrima am avut impresia pe tot parcursul piesei ca plange sau ca sta sa izbucneasca din moment in moment. Nasul rosu si reflectoarele puternice probabil…

Am plecat de la teatru cam zgribulita si cu un colt de paine proaspata in geanta.

OOOooooo… DUREX

Abia asteptam sa ajung la un calculator si sa va povestesc despre evenimentul la care am fost astazi. Ieri, cand am primit invitatia ma gandeam ca o sa fie putin plictisitor. Din nou note to self: nu mai avea preconceptii despre niciun eveniment, indiferent pe ce tema se anunta a fi.

Am ajuns la Brown Sugar pe Primaverii (vis-a-vis de City Grill), pe care l-am reperat destul de greu pe harta ieri. Rusinica pentru site, barul e dragut, merita si el o pagina web. A! La Brown Sugar nu aveau zahar brun. Rusinica x 2.

Am fost intampinata de o echipa extrem de draguta si zambitoare. Au vorbit doamna Aurora Liiceanu si Anca Musat din partea Durex – Marketing Manager. Anca este o tipa creata, blonda, care ajutata de un slide foarte bine pus la punct si interactiv a tinut un discurs in care si-a dovedit abilitatile de speaker (eu as folosi cuvantul “orator” dar observ ca nu mai e “fashionable” sa vorbesti in termeni romanesti), si-a dovedit experienta in comunicare si implicit in marketing.

Anca a fost fardata corect, coafata frumos, un singur minus: vestimentatia – bluza neagra de sub sacoul cu maneci trei sferturi in carouri alb-negre era putin prea scurta, “cu vedere la buric” ca sa vorbim pe romaneste, asa cum imi place mie.

Doamna Aurora Liiceanu a fost imbracata de zi, fin si cu o palarie la care avea prinsa o brosa asortata perfect. Ciorapii cu model plasa (nu, nu tip pitzi) mi s-au parut bine alesi, dandu-i un aer de “abordabil”. Discursul doamnei l-a completat excelent pe cel al Ancai Musat.

In cadrul evenimentului a fost prezentat noul produs Durex, unul creat special pentru femei de data aceasta, gelul “Play O”.

Dupa prezentare, dupa intrebari (unele putin rautacioase insa justificate si care si-au gasit raspunsuri bine argumentate) au venit cateva gustari care nu mi-au stat in gat tocmai pentru ca organizatorii au stat la masa cu participantii, au intretinut conversatia si au stiut cum sa-i faca pe invitati sa se simta bine. Sunt sigura ca nu sunt singura ce ramas cu aceasta impresie.

Multa lume la eveniment, barul a fost bine ales, central si destul de usor de gasit. Am fost placut surprinsa cand am gasit si jurnalisti “high society” (pot oare sa spun asta?).

Spre deosebire de alte evenimente unde locul este ori prea mic ori prea mare, ori prea inghesuite scaunele ori prea multe fara ocupanti etc, in Brown Sugar folosirea spatiului a fost una bine gandita, care nu a dat impresia nici de gol nici de prea plin, ci de relaxare.

Lumina si sonorizarea au fost ok, cred ca si organizatorii au fost multumiti de cum a decurs totul.

Va spuneam de “Play O”, pentru mai usoara obtinere a orgasmului la femei – senzatii de rece-cald alternativ dupa cum a fost descris. L-am primit intr-o punga, alaturi de o cutie cu bomboane de ciocolata ce-mi fac cu ochiul din geanta. Si produsul Durex imi cam face cu ochiul sincera sa fiu. Va spun impresii O sau OOOOoooooo dupa utilizare.

PS: Sa fiti cu ochii si pe campania de publicitate realizata de McCann Ericsson care va incepe cat de curand.

Pana atunci, va pup cu drag,

Lansare “Fantoma din Moara”

Tineam de ceva vreme sa vorbesc despre o lansare de carte la care am fost acum cateva luni. La momentul respectiv am fost placut surprinsa sa gasesc o invitatie pe mail de la Doina Rusti, fosta mea profesoara din facultate.

Nu prea mai stiam nimic de profa care ma tinea cu gura cascata (la propriu) ore-ntregi in bancile scolii care m-a invatat ca nu vreau sa fiu jurnalist.

Am ajuns la Carturesti cu un sfert de ora inainte de inceperea evenimentului, m-am asezat cumintica si singurica pe un scunel de lemn, fara sa o deranjez pe scriitoarea inconjurata de oameni, facandu-i doar timid cu mana.

Lansarea a inceput la ora stabilita. Desi credeam ca doamna Rusti nu ma observase, m-a numit sa vorbesc despre… comunism. Eu, cea care la 24 de ani este inca fascinata de cei aproape 6 ani petrecuti in regimul hulit, cea care la 24 de ani este inca curioasa si inca vrea ca lumea sa vorbesca despre comunism, despre ce a fost, cea care sta lipita de canapea atunci cand vede un documentar, cea care nu poate lasa din mana o carte buna tot despre el, despre acest personaj romano-ruso-totalitar, comunismul.

Am luat cartea cu autograf de care sunt foarte mandra si am terminat-o grabita, sa vad ce se mai intampla, am sorbit personajul principal si am incercat mereu sa o vad pe Doina Rusti copil, adolescenta, i-am recunoscut stilul bine definit cu expresiile originale si pertinente si am indesit semne de carte printre pagini, fiecare semn reprezentand o intrebare.

Ca de fiecare data cand am in mana o carte buna am tras de timp la ultimele pagini, nu voiam sa termin si tot ca de fiecare data, am ramas oarecum trista la final. De ce? Pentru ca tocmai terminam o carte buna si mai voiam.

Dorinta imi este implinita pentru ca in martie Doina Rusti va prezenta “Lizoanca la 11 ani“, un roman pe care abia astept sa-l citesc si care sunt sigura ca ma va tine iarasi captivata, ca nu ma va lasa sa vreau sa-l termin.

Fonduri pentru Hospice

In ultima vreme merg numai la evenimente ce au legatura cu sanatatea… Oh joy! Ieri am fost la un eveniment… Dar mai bine sa o luam cu inceputul.

Adresa era Bucuresti-Ploiesti 42-44. Foarte precis. Am sunat la un domn al carui numar de telefon era trecut la persoanele de contact, mi-a explicat destul de pe intelesul meu pana la un punct. Am intrebat unde anume este RESTAURANTUL (a se retine acest cuvant) si mi-a spus ca e mare, ca o sa vad, ca o sa fie coada.

Buuuuuuun. Citesc cate ceva pe net, parea o chestie extraordinara. Ideea in sine este de nota 10: un centru pentru alinarea ultimelor zile din viata bolnavilor incurabili. Evenimentul… foarte slab.

Am gasit cu chiu cu vai restaurantul care nu era plin ba din contra, care nu avea niciun semn luminos afara, de fapt, niciun fel de semn punct, cu parcarea libera si, surpriza nicio coada nicaieri.

V-am rugat sa tineti minte cuvantul restaurant pentru ca acest eveniment era programat sa inceapa la ora 19:00, adica dupa programul de la serviciu dupa calculele mele, adica atunci cand oamenii vor acasa, cand sun obositi, dar mai ales, morti de foame si de sete.

Mi s-o oferit un pahar cu vin pe care l-am refuzat politicos. Din cunostintele mele nu poti ajunge la acea adresa decat cu masina, asa ca da, da-mi un pahar cu vin sa-l beau pe burta goala, sa ma ametesc oleaca si sa-mi ia si permisul. Dragut, nu?

Doamnelor si domnilor organizatori
A se lua la cunostinta: ATUNCI CAND SE ORGANIZEAZA UN EVENIMENT IN CURSUL SAPTAMANII, LA ORA 19:00, DACA DORESTI CA INVITATII SA NU FIE IRASCIBILI SI SA VREA SA PLECE DUPA PRIMUL SFERT DE ORA DE ASTEPTARE, DATI-LE SA MANANCE.

Mi-am platit un fresh sa-mi tina de foame si mi-am fumat mintile. Prezentatoare (?) a fost Gianina Corondan care spre dezamagirea mea nu era imbracata funky si ne-a invitat mult prea vesela si entuziasta sa urmarim un filmulet cu o fetita ce avea o boala de piele incurabila care arata… atat de rau incat sa ma faca sa-mi pun mana la ochi si sa plec din fata ecranului.

Dupa povestea trista, care a fost cam singurul lucru ce a descris ce vrea sa faca fundatia Hospice “Casa Sperantei” toata lumea si-a indreptat atentia catre tombola mult prea plictisitoare pentru foamea si oboseala mea.

Un eveniment care a inceput mult prea tarziu – programat la 19:00 a inceput la 20:15 (inteleg o intarziere, dar asa ceva nu mai inteleg), invitati care nu au aparut in ciuda confirmarilor (spun ei, organizatorii), prea putina informatie (s-a cam uitat scopul), un restaurant mult prea mare pentru cele aprox. 50 de persoane prezente, locatie ce dadea impresia de gol, evident, niste tartine schimonosite cu icre negre si rosii facute din ulei de peste cu E-uri cancerigene (va garantez, am citit etichetele), si inca prea multe “ASA NU”-uri.

Pacat de eveniment, cauza repet, este una laudabila.

In locul gazdelor as mai citi cate ceva despre protocol, PR si mai ales comunicare. Fara rautate va spun, nu mi-a placut.

Despre dismenoree?

Va spun sincer ca pana azi ma aflam in acel procent de 70% al femeilor care nu stiu ce inseamna dismenoree. Daca s-a facut si un seminar pe treaba asta, m-am gandit ca e ceva important asa ca m-am apucat sa ma documentez.

Ca sa va scutesc de un Google Search va spun ca dismenoreea este durerea menstruala. Oau. Chiar trebuia sa existe un eveniment pe aceasta tema?

Ei bine, publicitatea merge, BTL-ul din ce in ce mai bine si nu pot decat sa ma bucur ca am fost la un seminar aparent despre nimic, prezentat frumos si neplictisitor de catre doua doamne doctor care aproape au reusit sa nu vorbeasca numai in termeni medicali.

Evenimentul a avut loc la Hilton, si desi nu merg pe zicala “vulpea care nu ajunge la struguri spune ca sunt acri”, trebuie sa precizez ca hotelul mi se pare din ce in ce mai invechit si lasa impresia de prafuit.

Mdea…

Interviu cu Mihaela Bilic

Fitto Cafe. Floreasca. Greu cu locurile de parcare. Am ajuns la marele fix, 11:05. Printre putinele evenimente care chiar incep la ora stabilita.

Mihaela Bilic, nutritionist (cea care a “slabit-o pe Teo), a vorbit despre cartea ei, cea (sau cel?) mai bine vanduta din Romania in 2008, mai bine decat Harry Potter (comparatia mi s-a parut prea misto) – 100.000 de exemplare.

Am primit cartea care nu e foarte ieftina – 50 ron, dar care arata foarte glossy. Tipa a spus niste chestii extrem de interesante, pe care nu le mai auzisem si a raspuns prompt, frumos, documentat si detaliat la toate intrebarile jurnalistilor mai mult sau mai putin experimentati si/sau inteligenti. Unele intrebari au fost de toata jena.

Sunt sigura ca succesul nu s-a datorat numai cunostintelor temeinice pe care le are autoare in domeniu, ci si asistentei sale care se ocupa de PR dar si charismei Mihaelei Bilic.

Draguta locatia, bine organizat, totul la timp, abia astept sa citesc cartea.

Cu drag,

Program de duminica

Duminica este o zi… deosebita. Pentru cei mai multi duminica este ziua dinainte de luni sau zi de mahmureala blegoasa. Pentru mine duminica este o zi de leneveala, de plictiseala, de mutat pernele dintr-o parte in alta a patului (pentru ca imi intepeneste fundul stand numai pe o parte), si din cand in cand o zi de beauty. Adica ore intregi stau in oglinda, imi fac unghiile, parul, ma dau cu cel putin 15 produse de ingrijire, folosesc penseta si oglinda “maritoare”.

Acum ma relaxez si ma pregatesc sa ma afund si mai tare in canapea, sa ma alatur Deliei si sa citesc cateva bloguri de femei.