Marina, de Carlos Ruiz Zafón

28 spre 29 februarie 2012

Mai am doar o ora. Apoi se rupe vraja Barcelonei. Am luat aceasta carte cu mine pentru ca usor, dupa doua carti citite (“Umbra Vantului” si “Jocul Ingerului”), am prins gustul scriiturii lui Zafón si am ajuns usor pretentioasa – de fapt, mai mult decat pretentioasa – pentru ca n-am mai vrut sa-l citesc altfel decat in orasul in care cartile sale isi desfasoara actiunea, tenebroasa Barcelona.

Ah, imi vine sa fumez. Cred ca e reflex, cand scriu parca degetele aluneca mai bine pe tastatura daca sunt invaluite in fum albastriu. As fi putut crea parte din atmosfera pe care mi-as dori-o in acest moment, insa am luat decizia pe care nu cred ca o inteleg de a pune castile in bagajul de cala. Ma descurc cu insotitorii de bord barfind pe fundal si raman in Barcelona frumoasa, umeda, intunecata pe alocuri. Mai am o ora pana ating pamant romanesc, mintea mea ramane in continuare in minunata Barcelona.

Pe masura ce vizitez din nou si din nou acest oras (cred ca aceasta a fost a sasea oara) ajung sa indragesc mai tare si mai tare fiecare straduta, fiecare monument, bar catalan, dar mai ales fiecare peisaj si deal si vale. Iar scriitura lui Carlos Ruiz Zafón a avut sigur de-a face cu aceasta preferinta.

Am vrut, asadar, sa citesc cea mai de suflet carte a sciitorului (dupa cum chiar el spune) in orasul sau. Seara citeam “Marina”, dimineata ramaneam, macar cateva zeci de minute, in semi-intunericul din camera in care dormeam, cu geam cu vedere in casa liftului, pentru a ma pregati pentru oras citind in continuare descrierile superbe. Nu stiu cum am reusit dar am impartit cartea astfel incat sa o termin in exact ultima seara, in avion.

Ciudat este ca desi calatoresc nu mai simt ceva, ca vin sau ca plec, nu am nicio senzatie, pare a fi un lucru firesc, venit exact la timpul potrivit. Desi a inceput ca un cosmar, am curajul sa scriu acum, fiind protejata de fierul avionului, ca aceasta excursie (pentru ca n-o pot numi vacanta in adevaratul sens al cuvantului) a fost… lina. Exact ce trebuia sa se intample si exact, dar exact in momentul potrivit.

Nu uit de unde am inceput, simt doar nevoia sa notez anumite lucruri, par importante randurile acestea pentru ca simt ca le voi cauta candva in arhiva jurnalului si a sufletului meu, si vreau sa scriu in linistea cu zumzet a unui avion inghesuit. In plus, mai am mai putin de o ora.

Zafón spune ca “Marina” este cartea lui de suflet. Probabil ca cea de care este indragostit Oscar, personajul principal, este vreo mare (poate fosta?) dragoste reala a scriitorului, nu stiu, nu ma voi interesa insa mi-ar placea sa aflu pur si simplu, inr-o zi. Fara sa caut. Sorb scriitura lui Zafón dar nu cu atata nesat precum am facut-o cand am citit primul roman semnat de el care mi-a cazut in mana, “Umbra Vantului”. Stiu si de ce nu mai e acelasi lucru insa mi-e teama ca daca dezvolt acest subiect ora mea, devenita acum 45 de minute, se va scurge prea repede fara sa pot nota “Marina”, cartea care m-a adus si mai aproape de literatura spaniolului pe care il voi mai citi, cartea care m-a adus mai aproape, mental, de Barcelona.

“Marina” este o carte usoara, desi mult prea de groaza in acceptiunea mea. Si iata, ajungand aici imi dau seama ca odata cu aceasta carte am fost capabila sa reprim anumite stari si sa trec peste pasaje intunecate, cu cadavre, monstri, fluturi negri si papusi umane, fara sa le gust in totalitate, dar citindu-le si nu sarind fricoasa peste ele.

Romanul dezvaluie doua povesti de dragoste triste, invaluite in mister si subconstient. M-am pornit curajoasa si hotarata sa descriu “Marina” si realizez ca mi-e putin greu sa vorbesc despre ea. Nu-mi dau seama daca din teama de a nu dezvalui ceva din cartea cu fir epic politist sau sa fie un alt soi de nestiinta.

“Marina” este prea de groaza insa descrierea orasului si povestile de dragoste mi-au cucerit ochii si mintea un timp. Este genul de carte pe a carei actiune o voi uita curand cel mai probabil, dar o carte care a fost cu mine exact cand mi-am dorit-o. Seara si dimineata citeam, ziua indreptandu-mi pasii prin Barrio Gotico, printre stradute inguste si umede, unde “Lasaseram in urma agitatia prietenoasa de pe Ramblas si intram in cel mai mizerabil abis al intregului oras […]. Ecoul televizoarelor si aparatelor de radio se ridica printre canoanele saraciei, dar nu izbutea sa treaca dincolo de acoperisuri. Glasul mahalalei Raval nu ajunge niciodata la cer”. Sigur ca Zafón vorbeste despre o Barcelona mult mai veche decat cea pe care o cunosc eu (sau…?); totusi, asemanarea – aproape ca puteam mirosi igrasia din casele oamenilor vazand peretii umezi pana la primul nivel, cu apa murdara si veche susurand pe jos, pe stradutele atat de inguste incat locuitorii vecini de vizaviuri isi pot atinge palmele daca intind mainile catre balconul din fata. Prima mea jumatate de ora s-a scurs iar pregatirile pentru aterizare au inceput si lumea se trezeste.

Am notat pasaje din “Marina” pe care nu le voi transcrie, mi se par mult prea incarcate pentru a putea fi impartasite. Pasajele sunt publice, selectia este a mea. Ramane partial intre paginile de hartie.

Trebuie sa inchei, vreau sa ramana o scriere din Barcelona chiar daca Romania este mult mai aproape. In sufletul meu domnesc cele mai proaspete experiente si randurile lui Zafón.

Sigur imi scapa ceva, nu mai conteaza. Ramane in Barcelona iar eu ma voi reintoarce si probabil ca atunci voi relua o stare a sufletului.

Cu drag,
O papusa din tenebroasa Barcelona

Dama cu camelii, de Alexandre Dumas fiul, citita in aburi ecuatorieni

Am inceput sa citesc “Dama cu camelii” de trei ori. Am luat aceasta carte cu mine in Thailanda fara a spera ca ma ating de ea decat in avion. In avion nu am citit nici macar o pagina, insa alalteieri seara, plictisita sa butonez posturile ce relatau inundatii si razboiaie, am deschis cartea lui Dumas-fiul, din nou.

Am citit o treime din cele doua sute si ceva de pagini si am continuat lectura ieri, la plaja. Povestea m-a captivat de fiecare data de la inceput, insa nu am gasit atmosfera potrivita pentru a termina sau macar continua randurile francezului. Cartea m-a impresionat cu atat mai tare afland inca de la inceput ca este vorba despre o poveste adevarata. Este vorba despre povestea tragica de dragoste dintre o femeie intretinuta (cum sa nu-ti placa povestile cu si despre curtezane?) si un tanar francez de clasa medie.

Stiti ca nu am prostul obicei de a dezvalui finaluri ori prea multe amanunte din cartile pe care le citesc, asadar sa nu va surprinda faptul ca am scris “tragica”. Daca veti citit acest roman clasic veti intelege inca de la primele pagini ca Marguerite a murit. Insa, desi cunoscand acest amanunt inca de la inceput, povestea nu devine mai putin trista ori mai putin impresionanta.

Dragostea toxica (preferata Oanei Pop si a mea) este povestita de dramaturg (Alexandre Dumas fiul este mai degraba cunoscut pentru piesele sale de teatru) prin cuvintele amantului care si-a pierdut iubita. Este un roman usor si atat de frumos, o carte dupa care tanjeam de mult timp.

Nu am reusit sa finalizez lectura la plaja insa curiozitatea nu m-a lasat sa astept pana astazi pentru a termina paginile, asa ca aseara, dupa o plimbare lunga prin Pattaya (statiunea thailandeza) am reluat romanul, constienta de faptul ca nu il voi lasa din mana pana ce nu-l voi fi terminat.

Finalul cartii este compus din niste scrisori, needitate de catre Dumas insa inserate perfect. Am plans cu lacrimi ce mi s-au innodat in barbie si, dupa ce am inchis cartea, am simtit nevoia sa beau apa si sa fumez pentru a ma linisti. I-am scris Crengutei (cea care a insistat sa iau romanul in bagaj) si am privit cerul negru, calduros.

Pot sa va spun doar ca, daca sunteti in mijlocul desfasurarii unei dragoste dureroase, este mai bine sa asteptati pana la vindecarea completa inainte de a va apuca de randurile francezului. Pentru ca dor.

Pentru prima data dupa mult timp nu mi-am dorit ca romanul sa fi fost mai lung, ori altfel scris. Am notat cateva pasaje insa le voi pastra doar pentru mine si pentru cei care vor mai citi cartea cu aceleasi coperti. A fost perfect. Finalul a incununat minunat de amar cartea de dragoste.

Cu drag,
O papusa care a trecut, candva, printr-o dragoste toxica

Tess d’Urberville, de Thomas Hardy

Parca aceasta carte nu vrea sa scriu despre ea. Cred ca simte ca nu mi-a placut. Fiecare lucru este bine sa fie facut la varsta potrivita, iar eu am citit muuuuuuult prea tarziu romanul lui Hardy.

Dupa ce m-am zbatut cu cele 523 de pagini am inchis cartea si m-am gandit “ok, nu mi-a placut, dar daca am stat atat sa o citesc, macar sa scriu cateva randuri despre ea pot”. Abia acum reusesc sa ma organizez si sa notez pe marginea romanului mult prea stufos, cu mult prea multe descrieri atat de lungi si plictisitoare pe gustul meu.

Poate ca la 15-16 ani, cand ar fi trebuit – cel mai tarziu – sa citesc “Tess”, as fi avut alta parere.

Dar inainte sa va rezum scurt sutele de pagini, care mi-au parut interminabile, vreau sa va vorbesc despre “Unica”. In revista “Unica”, numarul de septembrie, am gasit la pagina 44 cateva randuri revelatoare. Desi este vorba despre un numar 3D, de colectie, recunosc cu mana pe inima ca am rupt aceasta pagina pentru ca o vreau mai aproape. Motivul este urmatorul citat:
“Cititul iti deschide un al treilea ochi, spunea Vladimir Nabokov intr-un eseu. Acest ochi te familiarizeaza cu lumi imaginare care nu sunt ale tale, dar pe care mintea ta le strabate in libertate. Cititul este o arta. Cine ajunge sa o practice se vindeca de singuratate. Pentru a deprinde arta cititului e nevoie de exercitiu si de rabdare. De pauza si de reflectie, de seriozitate si profunzime. Iar bucuria cititului te recompenseaza pentru tot felul de inconveniente si frustrari din viata cotidiana.”

Ca sa vezi. Mai are rost sa comentez vreuna dintre propozitiile cu care deschide Mihaela Dima articolul cu titlul “Arta cititului”?

Ma intorc la Tess, personajul principal al romanului cu acelasi nume, frumoasa, atat de frumoasa incat Hardy o aminteste prea des si, pe alocuri, redundant si inutil. Un roman tocmai bun de citit la inceputul adolescentei, preferabil in engleza, cu o actiune mai statica decat as fi crezut ca se poate descrie.

O poveste de dragoste din alte vremuri, cu influenta pregnanta si nefasta a regulilor societatii, petrecuta in Anglia victoriana cu ferme si pasuni intinse – si descrise cu maximum de detaliu posibil, viata unei fete frumoase care ajunge catre un final care nu mi-a placut. Desi prefer cartile cu final trist, de data aceasta finalul nu mi s-a parut a se potrivi. Poate ca romanele scrise de englezi nu sunt printre preferatele mele sau poate ca am citit romanele nepotrivite.

Am lecturat “Tess d’Urberville” pana la final doar pentru a mai bifa o carte. Nu stiu daca-mi pare rau ca am citit-o pana la ultima pagina desi nu mi-a placut.

Citesc mereu cu post-it-urile langa mine, pentru ca de fiecare data notez lucruri si paragrafe care m-au atins. De acesta data, in 523 de pagini, nu am surprins decat un singur paragraf, cel care m-a dus cu gandul la iarna, deci probabil ca m-au impresionat randurile si din cauza gandului la apropierea anotimpului pe care vreau sa-l tin cat mai departe si care ma infricoseaza usor:
“Apoi, intr-o zi, aerul capata o calitate neobisnuita, fiind invadat de o umezeala care nu era ploaie si de un fel de frig care nu era ger. Atmosfera iti ingheta ochii, iti dadea dureri de cap si-ti ajungea pana la oase, atingand mai degraba maduva decat suprafata pielii. Oamenii stiau ca asta inseamna ninsoare si intr-adevar, la caderea noptii, incepu sa ninga.”

Nici macar nu stiu ce sa va mai spun despre acest roman care are o actiune atat de simplista si totusi atat de stufos dezvoltata din cuvinte. Pot sa va spun ca, daca nu ati facut-o pana acum, nu stiu daca este bine sa va apucati de “Tess”. Poate doar amatorii de caracterizari foarte lungi si descrieri si mai lungi sa aprecieze, la o varsta inaintata, romanul lui Hardy.

Hai ca am bifat-o si pe asta. Inca ma gandesc ce carte sa incep, n-as vrea sa iau un roman de la capat si sa ajung la jumatatea sa gandindu-ma “hai, daca tot am ajuns pana aici, il termin”.

O papusa care citeste, uneori, si ceea ce nu e pe sufletul ei

Maraton de filme, ceaiuri si tigari

Intru in pauze de diverse lucruri. In pauze mediatice, cand nu mai vreau sa vad stiri, in pauze de citit (cele mai grave) – cand nu vreau sa vad un rand si, ultima si destul de acuta, pauza de filme. Dupa o experienta neplacuta, acum mai bine de un an, cand am vazut o porcarie la cinematograf, am decis ca avea sa fie inceputul pauzei de filme.

Si n-am mai vazut niciun film cap-coada. O revolta a subconstientului meu, care a stiut ca l-am torturat zeci de minute pentru nicio amintire, pentru o pura pierdere de vreme si a relationat, drept urmare, orice film, cu experienta neplacuta pe care am avut-o.

Imi pica ochii-n gura in timpul in care scriu, insa daca este cu suferinte, pauze si scris, scris sa fie! Pentru ca alta inspiratie tot din nefericire vine si n-am vrea s-o prelungim doar pentru a putea scrie, nu-i asa?

Ei bine, azi, dupa o zi de stat in casa fara alte activitati in afara de prepararea diverselor bauturi “cozy” precum ceaiuri, cafea si cola cu pai, am decis ca este timpul sa vad un film. Si nu m-am oprit decat dupa al treilea. Se pare ca mi-a fost dor fara sa-mi dau seama.

“La Flor de mi Secreto” a fost primul. Am filmul lui Almodovar de aproape un an. L-am vazut astazi fara subtitrare. Mi-a fost greu sa urmaresc diversele accente spaniole si mi-a parut rau ca nu am prins toate subtilitatile filmului, mai ales ca este un rezumat, pe alocuri, pentru multe alte filme ale spaniolului. Consider ca toate filmele lui Almodovar este bine sa fie privite in momentele potrivite de depresie, pentru a te prinde si mai tare si pentru a-ti ramane definitiv intiparite in minte. Merita.

Aveam nevoie de o pauza inainte sa trec la urmatoarea pelicula, asa ca am revazut “The September Issue”. Prima daca cand l-am vazut nu cred ca eram pregatita. Am fost obosita si fara chef, asadar abia in seara asta am reusit sa surprind frumusetea Annei Wintour si sa intru in fiecare scena. A doua vedere a fost cu noroc, am reusit sa iau esentialul si sa ma deconectez.

Dupa ce am cumparat povesti, Mona m-a intrebat daca am vazut “Filantropica”. I-am raspuns ca da. “Poate ca ar trebui sa-l revezi”. Cand mi-a spus asta am zambit, gandindu-ma ca in mod sigur nu-l voi revedea prea curand, asa cum in mod sigur nu voi vedea vreun film in viitorul apropiat, fiind in pauza de vizionari. Nu ma asteptam sa ma surprind asa. Dupa filmul american am luat vechea incapatoare cu cduri si am inceput sa studiez fiecare titlu, alegand canteva pelicule grele, pe care m-am bucurat enorm ca le am si sa le regasesc. Pe ultima fila a aparut “Filantropica”. Am lasat pentru alta zi filmele pe care le alesesem.

Incet-incet lucrurile isi vor reveni la normal, asa cum se intampla de fiecare data. La normalul meu, evident. Mi-a placut sa stau cu mine si mi-am vorbit ca unui om mare.

Cu drag,
O papusa care a reusit sa se uite din nou la filme

Ratacirile fetei nesabuite

Stau pe malul piscinei si, desi marea este dragostea mea, nici nu mi-as dori sa fiu in alta parte intr-o zi torida de joi, in Bucuresti. Am terminat acum ceva vreme de citit “Ratacirile fetei nesabuite”, de Mario Vargas Llosa. Cititul este… ca-n viata. Uneori esti in acele perioade productive, cand poti sa citesti roman dupa roman, absorbind fiecare rand si transpunendu-te, in cele mai fericite dintre cazuri, in cartea pe care o citesti, alte ori merge greu, esti detasat si nu poti sa iesi din gandurile tale. Din pacate, atunci cand am inceput sa citesc romanul lui Llosa, eram in cea de-a doua stare si tocmai de aceea mi-a luat foarte mult timp sa reusesc sa duc la bun sfarsit lectura. O carte frumoasa, care te poarta prin colturi ale lumii pe care reusesti sa le vezi exact, datorita descrierilor si amanuntelor (pe gustul meu), cu case vechi si aer salin.

O adevarata poveste de dragoste, ce tine o viata, cu peripetii si turnuri neasteptate, cu o fata nesabuita pe care nu am aflat cum o cheama decat spre finalul cartii. Vorbesc despre aceasta carte insa imi este greu sa va spun lucruri exacte, pentru ca mi-e teama sa nu dezvalui amanunte pe care mi-as dori sa le descoperiti citind, daca nu ati facut-o deja. Vorbesc despre o carte usor de lecturat, care pe alocuri poate sa doara (depinzand de gradul in care te poti identifica cu actiunile si personajele), o carte unde doar doi oameni conteaza cu adevarat si a caror viata se invarte in jurul unui singur lucru – dragostea.

Fata nesabuita il poarta pe baiatul prostut pe trei continente, din copilaria la granite cu adolescenta si pana la varste critice, care duc, inevitabil, catre maturizarea completa si nu numai. Mi-e teama ca devin comerciala, insa vara nu ma lasa sa ma gandesc la altceva in afara de ea, asadar pot sa va spun ca puteti citi acest roman la plaja, fiind, in acelasi timp, o lectura odihnitoare, la fel de potrivita inainte de culcare. Poate ca mi-a fost greu sa intru in pielea personajelor pentru ca fata nesabuita este, totusi, prea nesabuita pe gustul meu, spirirul sau de aventura intrecand limitele autoimpuse, gusturile si perceptiile mele in ceea ce priveste viata.

Abia la final am inceput sa citesc cu adevarat scriitura lui Mario Vargas Llosa. Notez, in general, fraze care imi plac ori cu care ma identific, si am fost incantata sa descopar “Am ramas cu un gust amar cand am inchis. In fine, toti avem perioade mai proaste, cand preferam sa fim antipatici, ca sa ne demonstram dezgustul fata de lume.” Iar atunci cand cei doi m-au purtat in Lavapiés, cartierul din Madrid unde m-am plimbat si am baut cocktailuri mentolate, am zambit usor amar. Am adorat faptul ca el si-a dat seama de diferenta de… soare. Le spuneam prietenilor mei ca nu as putea trai in Barcelona pentru ca soarele este altfel, gri, spre deosebire de soarele galben pe care-l prefer si nu intelegeau remarca mea. In Madrid soarele este frumos. “Desi mic si ticsit de carti si discuri, apartamentul nu era claustrofobic; avea ferestre ce cadeau spre strada prin care patrundea din plin lumina alba si stralucitoare a Castliei, atat de diferita de cea pariziana.” Iar fraza lui Llosa, desi descriind alte vremuri, este atat de actuala: “Eu preferam sa-mi fac traducerile comandate intr-o cafenea vecina, Café Barbieri, unde imi petreceam mai multe ore pe zi traducand, citind si observand fauna care frecventa cafeneaua, fara a ma plictisi catusi de putin, caci ea intruchipa paleta multicolora a recentei Arce a lui Noe ivite in inima vechiului Madrid.”

Inchei foaia mea despre inca o carte pe care am citit-o si mi-a placut spunandu-va ca am exclamat “Ca sa vezi” atunci cand am aflat cum o cheama pe fata nesabuita si lasandu-va pe voi sa descoperiti amanuntele pe alocuri presarate cu erotism ale unui roman care mi-a placut si care m-a convins ca ma voi reintoarce cu placere la Mario Vargas Llosa.

O papusa cu O

Hotii de frumusete, de Pascal Bruckner

Mi-am dorit ca in ziua mea libera sa citesc. Citesc din ce in ce mai rar si din ce in ce mai putin – nu gasesc linistea, locul, aerul, pentru a citi. Nu gasesc cartile si mi-e atat de greu sa le caut. Scuze poate, insa cititul are nevoie de atmosfera sa, la fel ca orice activitate ce necesita o oarecare deconectare.

Am gasit, intr-un final, acea zi de liniste, si am profitat la maximum de ea, citind cele 255 de pagini ale lui Pascal Bruckner, “Hotii de frumusete”. Am senzatia ca tocmai incep sa va povestesc un film, pentru ca am vazut fiecare pagina in imagini. Romanul publicat la Editura Trei a fost unul care si-a gast contradictoriu desfasurarea in mintea mea: un roman usor de citit insa cu semnificatii atat de profunde. Probabil ca l-am citit exact cand a trebuit, acum, la 26 de ani, cand tineretea este inca proaspata, dar cand obsesia pentru pastrarea ei devine din ce in ce mai pregnanta.

Romanul desfasoara destinele catorva personaje atat de bine creionate incat le-am vazut pe fiecare in parte cu personalitatea perfect expusa si cu fiecare trasatura fizica, rid si culoare descrise cu acuratea care mi le-a infatisat aproape in imagini. De aici si senzatia de a fi vizionat un film mai, degraba decat aceea de a fi lecturat.

Vesnica obsesie, tineretea si, mai mult decat tineretea, frumusetea fizica. La 18, 20 de ani nu ma gandeam prea mult la aceste doua concepte, luandu-le ca atare, ca si cand mi s-ar fi cuvenit, insa, odata cu trecerea pragului mental, despre care v-am mai vorbit – 25 de ani – vin si gandurile si incep micile obsesii (ce pot degenera odata cu trecerea anilor): ma uit mai mult in oglinda, incep sa vad semne pe care mi-as fi dorit sa nu le observ, analizez tineretea si frumusetea altora si compar. Mereu compar.

Am ajuns sa ghicesc aproape fara gres varsta femeilor din jurul meu si ma sperie faptul ca nu doar eu sunt cea care observa un an in plus si scade, la intrebarea “Cat imi dai?”, intre 2-4 ani. Gata. De la 25 de ani in sus nu cred ca te mai poti juca cu aceasta intrebare.

Si, ca printr-o coincidenta, Oana Pop imi imprumuta una dintre cartile pe care ea le-a devorat, despre hoti de frumusete si oameni care se hranesc cu miraje. Nu va dezvalui decat o fraza din notele prezente pe coperta doi a cartii lui Bruckner, fraza care m-a alarmat si facut sa fiu cu atat mai curioasa in parcurgerea acestui roman: “un cuplu pervers si morbid isi propune sa sechestreze tinere fete pentru frumusetea lor scandaloasa si imorala”. Este vorba despre vesnicii nemultumiti, care cred ca li se cuvin anumite lucruri, care se joaca de-a viata si de-a tineretea, care nu-si pot accepta conditia, incercand sa o depaseasca prin mijloace care, evident, nu pot sa ramana nepedepsite. De viata. Calicenie, dragoste de suprafata pentru altii si obsesie fata de sine.

Am citit cartea intr-o singura zi si, dupa ce am inchis-o, am avut nevoie de cateva zeci de minute de liniste totala, cu ochii pe tavan, pentru a putea iesi din starea de anxietate pe care mi-a provocat-o. Este un roman care cred ca trebuie citit dupa varsta de 40 de ani.

Mi-a placut la nebunie aceasta carte desi simt ceva greu pe inima chiar in timp ce scriu aceste randuri. Mi-e frig desi nu este cazul si starea de rau psihic nu cred ca va disparea prea curand. Este un roman usor de citit, insa plin de semnificatii si stereotipuri la care nu m-am gandit atat de intes pana acum.

Desi am adorat scriitura, voi evita sa intru mai departe in lumea lui Bruckner si simt ca am nevoie ca urmatoarea carte sa fie una usoara, fara un simbolism atat de dur.

Poate ca am ramas impresionata tocmai din cauza varstei la care am citit-o si poate ca daca as fi devorat-o mult mai devreme ori mult mai tarziu situatia ar fi fost alta, iar randurile mele diferite.

O papusa inca tanara. La granita.

Cartea lui Edmonde Charles-Roux

Nu am somn si imi doresc de ceva vreme, de cand am terminat cartea, sa scriu despre ea. Nu stiu daca este cel mai potrivit moment, insa voi incerca.

Titlul nu este tocmai relevant, insa sunt prea mica pentru a-mi permite sa scriu mare – Coco Chanel. Despre aceasta carte este vorba. Spuneam ca nu stiu daca este momentul potrivit pentru a incepe aceasta scriere, pentru ca vreau sa ma pierd in multe detalii si sper sa nu ma prinda dimineat (desi ar merita!).

Iubesc Chanel. Mi-e tare greu sa rup cartea de toate floricelele stilistice pe care as vrea sa le adaug, insa o voi face, pentru ca nu este vorba despre romanul meu de adulatie dedicat lui Gabrielle Chanel, ci despre un mic rezumat al unei carti pe care mi-am dorit foarte mult sa o citesc.

Mai intai… povestea cartii, ca obiect fizic. Am luat cunostinta de aparitia sa acum destul de mult timp, am rugat-o pe Elaine sa mi-o cumpere si am abandonat-o voit, cautand momentul potrivit pentru a ma afunda in randurile sale despre care nu stiam nimic. Titlul si coperta m-au cucerit pe loc, nu aveam nevoie de alte picanterii (sa fie istorie, detalii tehnice, parti din viata personala a creatoarei – nicio idee).

Intr-o seara, dupa terminarea unei lecturi destul de plina de semnificatie si actiuni intortocheate, scrisa de Carlos Ruiz Zafon, aveam nevoie de ceva usurel, ca o pauza. Am luat cartea cu coperta sepia (sau sa fie un alt-negru, usor pigmentat?) si m-am afundat in cartea cu peste 600 de pagini.

Luni intregi m-am zbatut sa o termin. O carte extrem de interesanta, insa atat de prost tradusa incat a fost un chin citrea ei. Erorile au fost cu zecile, frazele cu o exprimare ciudata. Mi-ar placea tare mult sa pot lectura in limba originala, insa este, evident, imposibil. O traducere buna nu este rara, asadar nu inteleg graba – pentru ca imi imaginez ca despre aceasta si despre scutirea vreunei extra-taxe este vorba. O carte buna poate fi, fara indoiala, ruinata de o traducere proasta.

Cartea “Coco Chanel” este o capodopera, continutul si implicit documentarea fiind incredibile. Sunt putine lucruri care-i lipsesc cartii, poate ca nu este cea mai frumoasa scriitura, insa infrmatia este incredibila.

Desi Chanel a prins doua razboaie mondiale, astazi femeile inca isi doresc un sacou ori o “little black dress” clasice, semnate Chanel. In carte am regasit, intr-unul dintre paragrafe, raspunsul trist pentru succesul incredibil si puterea de a razbate – singuratatea: “Libertatea lui Gabrielle consta in a fi diferita. Nu avea familie, sot, copii, nu avea morti de jelit, nimic nu o silea sa paraseasca Parisul” (despre Primul Razboi Mondial).

M-am apucat sa scriu si imi dau seama ca informatiile nu mai sunt proaspete in mintea mea si ca legaturile intre paragrafele pe care mi-as fi dorit sa le notez sunt prea mici sau prea dificil de explicat. Voi incerca sa le notez.

Unul dintre cele mai importante simboluri ale casei Chanel este Numero 5. Parfumul. L-am folosit inainte sa stiu ceva clar despre el si m-am indragostit. Acum, citind despre No 5, informatiile culese din diferite parti nu contenesc sa ma uimeasca. Ernest Beaux este cel care i-a prezentat lui Coco Chanel parfumul care a facut istorie. Parfumul ce are la baza adelhidele (ingrediente produse pe cale sintetica) a fost extrem de costisitor de realizat la vremea respectiva. In cartea lui Charles-Roux am aflat ca e posibil ca Beaux sa fi lucrat inainte la Coty. Ah, e o intreaga poveste. Dar sa inaintez.

Trec la un citat din Vogue – numele revistei este mentionat de mai multe ori in carte, un citat pe care poate ca i-ar putea pune pe ganduri pe multi designeri, daca ar sti de existenta sa. Iata ce declara Chanel, in 1947, in Vogue Franta: “Costumierii, spune ea, lucreaza cu creionul: asta e arta. Croitorii lucreaza cu foarfeca si cu boldurile: asta e un fapt divers.” Interesant si foarte actual, mai ales acum, mai ales in Romania (pentru ca pe ea o cunosc cel mai bine).

Si pentru ca vorbeam despre Vogue (aproape ca simt cum imi bate inima mai tare atunci cand scriu numele acestei reviste) si despre “the little black dress” , redau un alt citat din cartea “Coco Chanel”, de data aceasta preluat din editia americana, dintr-unul dintre numerele aprute in 1926 “Vogue prezicea ca o anume rochie de o descumpanitoare simplitate va deveni un soi de uniforma unanim adoptata. Fara guler, fara mansete, confectionata din crepe de Chine negru, cu maneci lungi si foarte ajustate, bufanta peste soldurile pe care fusta le cuprindea si le mula foarte stras, era o creatie Chanel, o simpla rochie-teaca.” Ei bine, de aceea Vogue.

Este redundant sa spun ca Gabrielle Chanel a revolutionat moda. Si nu s-a oprit doar la Franta ori la Europa in timpul vietii. New Yorker: “Filmul ii ofera Gloriei ocazia de a pune in valoare un numar mare de somptoase toalete. Ele sunt creatia lui Chanel, celebra parizianca a carei vizita la Hollywood a facut atata valva. S-ar parea insa ca nu se va intoarce prea curand in cetatea noastra de lumina si de stiinta. Caci i s-a dat de inteles ca vestimentatiile create de ea erau lipsite de ‘senzational’. Pentru ca a tinut la ideea ca o doamna trebuie sa se prezinte intr-adevar ca o doamna. Nu se putea astepta ca oamenii de la Hollywood, atunci cand pun in scena o doamna, sa se straduiasca inainte de toate ca ea sa se prezinte de parca ar fi doua.”

Incerc sa finalizez si redau un ultim citat care spune multe, in doar trei randuri dintr-o carte: “Avea optzeci de ani in anul in care rana unui presedinte asasinat lasa o dara insangerata pe o fusta trandafirie care provenea din atelierele ei.” Ah, cata istorie.

Mi-e greu sa inchei, insa trebuie sa o fac. Imi pare bine ca am citit aceasta carte si o recomand oricui poarta sau isi doreste sa poarte un Chanel, oricare ar fi acela. Pentru ca poarta istorie. Si trebuie sa stie, macar superficial, despre ce este vorba.

O papusa indragostita de doamna (si nu doar “mademoiselle”) Chanel