Good party gone bad

Sambata am acceptat (cu greu) invitatia la The Mission. Eram curioasa sa-i ascult pe cei de la Telepopmusik, si imi doream mult sa-i aud pe Parov Stelar live. Singurul motiv care m-ar fi tinut acasa era John Digweed. John Digweed pune o muzica pe care personal n-o agreez, insa cred ca reticenta mea vine mai ales din cauza faptului ca pe house comercial s-au reprofilat majoritatea manelistilor. Asadar, “papuseeeeeee” la o petrecere, insemna clar petrecere cu status “nu merg”. Sun ca o wannabe bloggerita fashion icon. Sa revenim la realitate, asadar, papusico.

Telepopmusik a fost ok, atmosfera interesanta, relaxata, nu incendiara ci buna. Un inceput de petrecere asa cum trebuie. Dar inainte sa intru in subiect (da, iar voi scrie mult, probabil), trebuie sa va povestesc despre atmosfera din afara cortului. Petrecerea a fost organizata la Arenele Romane, in Parcul Carol, unde am fost pentru prima data saptamana trecuta, la dnb Arena.

La dnb Arena muzica a fost absolut geniala – Gojira si Emalkay au mixat pur si simplu MI NU NAT. Si sa nu credeti ca sunt vreo cunoscatoare, nu, nu. Stiu ca imi plac anumite stiluri si am prieteni cunoscatori (si care ma cunosc – era prea dragut jocul de cuvinte), datorita carora aflu despre multe lucruri. Partea proasta, media de varsta cred ca era 17 ani. Dar a meritat iesirea.

Revenind la celelalte oi, Mission. La intrare puhoi mare de tot de oameni. Am aflat rapid ca sutele de oameni asteptau pentru a-si cumpara bilete, i-am ocolit binisor si am intrat in cort.

Dupa cum spuneam, Telepopmusik a fost ok. Au inceput Parov Stelar, moment in care parca a explodat totul – cortul a devenit neincapator, inghesuiala maxima. Si cum stateam in fata, fericita nevoie mare, am inceput sa simt din ce in ce mai stramt spatiul din jurul meu, asadar am decis sa merg undeva mai ferit, si bine am facut.

Recunosc, sunt un pic panicoasa de cand am vazut ce s-a intamplat la Love Parade, iar acesta, la un nivel mult mai mic, a fost un eveniment asemanator. Capacitatea cortului de la Arene este de aproximativ 3500 de oameni, iar sambata… s-au apropiat (sau poate chiar au trecut) de 6000. Calcare in picioare pur si simplu.

Dupa cum spun prietenii mei, eu sunt genul care merge la o petrecere, dupa care comenteaza ca nu a fost buna organizarea. Acum sincer, cum sa spun ca a fost buna per total cand ei au lasat atatia oameni sa intre, desi nu aveau loc? Am fost la Mission la Polivalenta si a fost decent. Cortul de la Arene este prea mic pentru o asemenea petrecere.

E agitatie in jur si nu-mi mai pot coordona ideile. Cert este ca am scapat cu viata, m-am simtit bine si ma bucur ca am facut alegerea potrivita in privinta pantofilor.

O papusa made in USSR

Bucuresti te iubesc, Bucuresti te urasc

Cum sa incep… Sa incep direct, prin a va spune ca sunt frustrata si frustrarile mele se revarsa, in afara de pe cei dragi, pe orasul pe care atat de mult il iubesc, si pe care il urasc din suflet in ultima vreme. Inteleg schimbarile, faptul ca trebuie sa se construiasca, faptul ca trebuie sa fie izolate termic blocurile, ca trebuie sa suportam mizeria pentru ca este de la natura (?), faptul ca TREBUE, TREBUIE, TREBUIE.

Bine. Ce sa mai fac atunci cand vad ca 1 Mai, cartierul meu minunat, in care traiesc de atata vreme, cartier in care chiriile le bat la fundul gol pe cele din centru, cartier in care ai de toate si, de fapt, nu ai nimic. Pentru ca gasesti orice, in afara de liniste. Titulescu era un bulevard linistit candva. Avea flori pe si lumea se plimba dragut pe trotuare late si curate. Asta era.

Acum. Acum lumea se plimba mai putin dragut printre schelele blocurilor care se tot izoleaza termic de mai bine de… doi ani sa fie? A inceput frumos. Bloc maricel, izolat, curat, pasteluri fine, doua luni maxim de stat cu schelele in cap, rezulta locatari feiciti si mai incalziti. A continuat in stilul “hai sa facem repede multi bani si sa nu ne intereseze prea tare cum”. Tipic, nu-i asa?

Rezultat: schele puse pe mega-blocuri (multe scari in rand), toate odata, evident, inainte de iarna, in ideea ca ce? Ca vor termina inainte sa vina zapada? Nu prea cred. Schelele stau de mai bine de 6 luni si in mod sigur vor mai sta. Doar lucram romaneste, nu-i asa? Mizerie multa, chestii care cad constant, lucruri care se misca noaptea, mai multi caini (parca), senzatii dubioase atunci cand treci pe sub schele. Si la toate acestea, se adauga zgomotul infernal. Nu este tocmai placut sa te trezesti inainte de ora 7, desi ceasul tau suna peste mai bine de o ora, in strigatele de la geam, desi poate ca stai la etajul… 8. Pentru ca Marian a uitat sa ia burghiul de la Gheorghe, care este cu 3 etaje mai jos, si ii da un beep real sau il fluiera. Ah. Mda… si eventual blocul sa fie pipiniu sau de un verde “ma dor dintii”.

Si la toate acestea adauga un pod imens in constructie, care nu are nicio legatura vizuala cu zona, unde picamarele incep de la 8 punct sa functioneze, inclusiv sambata si… duminica. Minunat. Apartamentul meu newyorkez s-a transformat intr-un calvar.

Dar, suficient despre zona mea tampon intre doua lumi care se pare ca, de cand se construieste podul, s-au contopit. Ah, ba nu! Trebuie sa va spun si faptul ca, intr-o seara, iesind de la metru (sa fi fost vreo 7-8 ceasul), ma intampina pe scarile rulante care (surpriza!) nu functionau, doi tipi. Unul isi baga in vena, celalalt il ajuta. Am facut stanga-imprejur usurel, am coborat si am iesit pe Grivita. Nici cand era parcul Kisselef in paragina, acum foarte multi ani, nu se drogau asa… la strada, la lumina. Alte vremuri, alte distractii.

Si pentru ca tot a venit vorba despre distractie, “Romanii nu stiu sa se distreze”. Va suna cunoscut? Parca ati mai vazut asta scris pe undeva? Poate ca pe un banner imens, negru, cu scris alb, pe un bloc mare si gri? Foarte posibil. Cineva a avut o idee… nu stiu cum sa ma exprim dragut si finut, pentru ca primul impuls este sa spun exact ceea ce-mi trece prin minte si nu stiu daca este tocmai potrivit. Aceasta idee. Dar cum sa faci asa ceva? Nu ajunge ca suntem in mizerie de luni, de cand iarna a inceput si a decis ca nu se va mai potoli pana in mai, nu ajung stirile cretine, grevele, salariile micsoarate, distrugerea orasului si transformarea sa intr-un vesnic santier, trebuia sa apara si un afis care sa-ti spuna cat esti de varza. “Romanii nu stiu sa se distreze”.

Cine spune asta? Ah, devin vehementa si imi scapa cuvinte pe care le sterg rapid, dar sper ca puteti citi, macar putin, printre gandurile mele murdare, si sper ca puteti transpune in limbajul vostru cel mai trivial randurile mele.

Ce inseamna ca nu stiu sa se distreze? Care este definitia distractiei? Pentru ca daca este aceea de a cheltui bani in cluburile de vedete din marele nostru oras, da, uite, eu nu stiu sa ma distrez. Daca sa te distrezi inseamna altceva, ce…. Nu-mi pot stapani gandurile. Nu ne distram fiecare altfel? Nu este fiecare grup si fiecare individ diferit? Asa as fi zis. Dar uite ca vine cineva si pune ditamai bannerul pe care scrie raspicat, mare si foarte alb pe foarte mult negru, ca eu nu stiu sa ma distrez. Si nici tu, si nici prietenii tai, in general romanii. Super! Ce mod placut de a-ti incepe, continua, sfarsi sau condimenta ziua – cu un afis incurajator, plin de voie-buna si optimism.

Am citit cu greu site-ul trecut mic, deasupra “sloganului”, m-am revoltat putin si am trecut mai departe. Pana ieri. Cand citesc alt banner si ma hotarasc pe loc ca trebuie sa refulez cumva. Si vai, uite-ma scriind. Banner nou (pentru mine cel putin): “Tinerii romani sunt superficiali”. Poftim? Pe bune ca ai scris asta pe un banner mare de tot? Pe bune? Gata. Nu se mai poate. Cine esti tu, pisi, sa afirmi asa ceva? Ce campanie de marketing sau de ce se doreste ea sa fie este asta? Cert e ca a generat reactii, iar ale mele sunt puternice.

Am retinut site-ul dar nu vreau sa intru. Nu inca. Vreau sa scriu curat, fara sa stiu despre ce este vorba, fara sa fiu influentata in vreun fel. Pentru ca, sincera sa fiu, nu ma intereseaza ce se doreste cu aceasta campanie, cine o face si ce sta in spatele ei. Ma intereseaza doar faptul ca este un mesaj deprimant, pe care oamenii care nu u acces la internet (sa vada, cica, explicatia) nu-l vor intelege decat ca atare si se vor deprima sau vor trece nepasatori, soptindu-si, probabil, in minte, ca da… asa e… sunt superficiali… noi romanii suntem de cacat pana la urma,nu-i asa? Si e bine sa vedem asta scris in fiecare zi, nu care cumva sa uitam. Si nu dar cei care nu au acces la iternet. Ne deprimati pe toti cu negativismele voastre.

Vai, vai, vai, cum suntem. Cum ne-o facem noi cu mana noastra. Si ce ne mai place. N-am mai vazut soarele de secole am impresia, zloata este din ce in ce mai… inalta, problemele par sa se accentueze, si apare si cate un mesaj din acesta, imbucurator, in zonele cu trafic mare. Super! Ce de incurajari!

Inchei in scarba si intru pe site. Nu spun care.
O papusa careia i se pare ciudat sa foloseasca termenul de “papusa” in aceasta scriere. Negru pe alb. Si nu alb pe negru.

Trup si suflet

Am avut o saptamana… as fi vrut sa spun intre ghilimele grozava insa trec direct la subiect: oribila. Cam odata pe an, de cand ma stiu, nu scap de cateva zile de chin intens, la pat. Este inutil sa va povestesc povestioare despre puroiul in gat, sfaturi, doctori, antibiotice din ce in ce mai puternice, dureri infioratoare, sete acuta si… inevitabil, herpes. La ochi. Din nou, sa nu intam in detalii desi as fi tentata.

An de an, de cand ma stiu, aceeasi poveste. Am scapat un singur an din cei 25, anul cand am stat intr-o alta tara cu un alt fel de clima. Solutia ar fi aparent simpla – schimbarea definitiva a tarii. Doar teoria este simpla, practica presupune miliarde de lucrusoare, intrebari si subtilitati infricosatoare pe alocuri.

Trup si suflet… pentru ca atunci cand corpul este bolnav, iti invadeaza aproape automat si creierul. Febra te tintuieste, iar trupul meu nu voia sa inteleaga ca, de fapt, eu sunt energica, plina de initiative si de viata. Creierul a cedat la presiunile frisoanelor si si-a dat un standby scurt.

Marti am plecat mai devreme de la birou, simtind ca imi era foarte somn. Eram convinsa ca nu putea fi altceva decat oboseala, avand in vedere ca nu dormisem cu o noapte inainte decat trei ore. M-am culcat, am pus ceasul sa sune pentru ca aveam de gand sa merg seara la Flori cu Y, prietena mea mea a carei zi de nastere era. La multi ani!

M-am trezit daramata, delirand oarecum, am anulat orice iesire si m-am bagat din nou in pat. A doua zi era clar – nu voi mai iesi din casa ceva vreme… Stiam ce ma astepta avand in vedere ca trec anual prin acest ritual, insa incercam sa-mi conving subconstientul sa lupte cu boala, mintindu-ma ca e o simpla raceala care se poate trata cu aspirina, paracetamol si stat la caldurica. Asta a fost miercuri.

Joi dimineata sunam disperata la toate clinicile ORL pe care le-am vizitat de-a lungul anilor pentru a-mi face o programare. Totul full, evident. Precizez ca era vorba despre clinici private, deci voiam sa dau bani, sa se uite cineva la mine, sa-mi dea un tratament si sa ma intorc sa bolesc. Am dat intr-un final de o asistenta draguta care mi-a spus suav “Desi doamna doctor are 50 (!!!) de programari astazi, va simt dupa voce ca nu sunteti bine. Va trec la urgente. Veniti la 12”. Mi-era atat de rau incat nici nu mai puteam sa ma bucur.

Si partea groaznica este, dupa cum spuneam, ca ti se infunda si creierul. Si te gandesti la altii, care au boli grave, carora chimioterapia le mananca memoria… si iti pui tot felul de intrebari… Medicamentele mananca unora creierul, mie mi-l mananca noptile pierdute, deadline-urile, tigarile si… mizeria din mintea mea.

Am luat antibiotice. Astept sa se faca ora 1:10 fix sa mai iau o pastila. Azi e vineri. Dimineata nu eram bine. Deloc. Desi m-as fi asteptat sa-mi treaca odata cu prima doza… se pare ca, odata cu varsta… vin mai multe. Pe la pranz inca ma scaldam in semi-febra si schimbam alt rand de haine.

Intr-un final am decis ca nu se mai poate si am facut baie. Este geniala baia in ultimele zile de boala. Aproape ca simti cum te curata de puroi… Poate ca sunt putin prea explicite aceste randuri… sau poate ca deloc. Conteaza?

Este vineri… Acum ma simt bine dar foarte slabita. Inca ma doare, dar mult mai putin. Ascult muzica, stau la calculator si ma gandesc cum trupul meu isi bate joc de mine si cum de fapt corpul imi controleaza mintea in loc sa fie invers. La dracu.

Ma simt prizoniera. E week-end… Am nevoie de energie pozitiva…
In aceste zile de absenta m-au sunat multe dintre cunostintele mele si m-am simtit incredibil de bine, de bagata in seama (lucru de care aveam nevoie la raul pe care incercam sa-l inving singura), surprinsa de unele voci, zambind la toate. Multumesc!

Revin cu drag, mai uratica, mai slabita dar in plina recuperare a fortelor.
O papusa din cele mai vechi, cu vopseaua sarita pe alocuri

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

Gadgetul visurilor mele

De cateva saptamani ma confrunt cu o problema: am inceput sa fiu dezorganizata pentru ca am prea multe lucruri de facut. Am ajuns sa-mi notez si cele mai mici lucruri pentru a nu uita sa le fac. Dupa ce am folosit carnetelul in toate chipurile posibile, de la inceput, de la jumatate, pe sectiuni, cu susul in jos varianta Elena Ceausescu, pe coperte (coperti, ambele variante acceptate), am ajuns la concluzia ca totul e o varza. Atat in carnetel cat si la mine in cap.

Am nevoie de un gadget. Cum sunt anti-tehnologie pentru ca nu m-a ajutat Dumnezeu si inspre partea asta, am nevoie de un gadget usor de folosit, pe care sa-l pot indesa intr-o genta, la care cel mai important lucru este agenda. Nu ma coafeaza acel Nokia cu butoanele dispuse sub forma de tastatura, sunt prea mici si nu nimeresc. Ceva cu creionas ar fi excelent, si cu butonase de tastatura. V-am lamurit? Mda, nici eu nu stiu, deci cer ajutorul.

Cum e iPhone, cum e cealalta chestie care seamana cu un iPhone dar nu e telefon (tot de la Apple, sunt informata bine)? Nu vreau laptop, vreau ceva mult mai mic si mai portabil.

Asadar dragii mei (si dragele mele daca este cazul), astept un sfat, un mic ajutor.

Blog? Penibil.

In primul rand ma deranjeaza cuvantul blog. Este un americanism, inca un americanism pe care daca l-a adoptat si Iliescu… e bine impamantenit, taica. Tot ce urmeaza este mai mult sau mai putin in al doilea rand.

Intotdeauna am scris, fie ca am scris pentru mine sau pentru altii. Cert este ca de fiecare data cand ma hotarasc sa fac ceva “public”, adica sa si semnez cu numele meu si nu doar cu un pseudonim, scriu altfel. Mai prost, mai fara substanta, mai plictisitor, mai totul la negativ. Imi masor mereu cuvintele si niciodata nu iese acel ceva de la care pornisem. Deviez pentru a nu dezamagi si o fac totusi in mod inconstient si tocmai din dorinta de a fi mai buna decat sunt de fapt?

La inceput au fost jurnalele. Faceai si acolo “trafic” (ce penibil), dar lumii nu-i pasa. Nu exista posibilitatea de a lipi reclame sau era mult mai mica decat acum. Am avut curiozitatea sa intru pe unul dintre blogurile celebre. N-am inteles de ce este atat de citit. Zeci de postari in aceeasi zi, lucruri absolut neinteresante, cate 2 randuri in care nu se spunea nimic… deci se merge pe acelasi principiu ca si la ziarul “Libertatea”?

Si ce daca ai trafic? Si ce daca folosesti cuvinte-cheie dupa care lumea e avida, si ce daca multi dau click si citesc cele 2 randuri impersonale si cu toate acestea neobiective?

Internetul era frumos tocmai pentru ca puteai sa fii… nimeni. Acum e mai greu, exista mult mai multe metode prin care poti fi deconspirat (chiar daca nu scrii vreo bomba), lumea e mult mai agresiva si daca spunea cineva ca fecioarele sunt critice, as vrea sa vad un roman care umbla nestingherit pe internet si nu e critic (si ma includ, evident).

Si nu stiu de ce am scris inca o chestie inutila… ca sa-i fidelizez pe cititorii mei? De ce? De ce simtim nevoia sa fim cunoscuti sau sa impartasim cu atata daruire toate ideile mai mult sau mai putin interesante?

Un alt “post” fara substanta care sa intregeasca “blogosfera” mult iubita.
Cu drag,