Category Archives: In lume

In Barcelona e noapte

barcelona 13-14

M-am trezit foarte devreme, atat de devreme incat in Barcelona divina este inca noapte. M-am intors in pat, am citit ceva despre niste carti pe care probabil ca nu voi ajunge sa le citesc si am iesit din camera. In Barcelona este inca noapte. Dormitorul fara geamuri de pe Gran Via nu-mi permite sa fiu conectata la realitate. M-am apucat sa notez fara sa-mi dau seama exact ce vreau sa spun, mai degraba dorind sa notez un moment in timp, pe care altfel probabil ca l-as pierde printre amintiri proaspete, la fel de efemere.

Si, scriind, imi dau seama ca mi-am iesit din mana personalului, in defavoarea profesionalului pe care il abordez zi de zi. Casc pe jumatate, ma uit dupa tigari si aud centrala incalzind casa cu geamuri mari la sufragerie si pereti subtiri. Am pierdut numaratoarea, nu mai stiu a cata oara vin in acest oras pe care am ajuns sa-l indragesc atat de tare incat sa-mi vad batranetile proiectate in casele de langa parcul Güell. Imi vine in minte o carte postala pe care i-am trimis-o de aici tatei, acum cativa ani, ma uit la textul fara diacritice si ascult linistea Montjuicului care se intinde generos in fata geamului de la bucatarie, cu vedere spre dealurile invaluite in liniste si somn.

Ma mai conecteaza la prezent sunetul liftului care se aude din dormitor si frigul care mi-a intrat in oase concediul acesta. Aici e altfel. In Bucuresti caloriferele imi dau voie sa stau relaxata, imbracata sumar, aici caut de cum deschid ochii pantalonii lungi si hanoracul care nu este suficient de gros si pe care in mod normal nu l-as fi purtat in casa. Nu am facut bagajul potrivit.

Mai ridic privirea, pe geam straluceste in intuneric doar farul ghid pentru avioane. Timpul trece si ma intreb ce iau de la el, daca-l folosesc corect, mi-e teama sa nu ajung sa regret momente, gandindu-ma la viitor si la cum ma voi intoarce catre clipe si voi cugeta ca as mai fi putut, cand eram tanara, sa iau mai multe de la momente. Ma gandesc la jurnale pierdute si la scriituri pe care aproape ca nu-mi mai amintesc in ce colturi de internet le-am ascuns.

Ma gandesc cum timpul trece si cum ma trage dupa el, imi amintesc de prietenii vechi, de momente care m-au marcat si oameni care se duc. E inca noapte. Ma atasez de locuri cu aceleasi sentimente pe care le regasesc in suflet cand ma lipesc de oameni. Si locurile au aceeasi putere, te duc in aceleasi stari, te bucura si te dezamagesc la fel, ma fac sa sufar si ma fac fericita in egala masura ca oamenii. Si, asa cum mi-as dori sa dedic fiecarui om din viata mea macar o pagina, nu fiecare om imi da ragazul, asa cum o fac locurile.

Barcelona e magica dar nu e a mea asa cum este, acum, Bucurestiul. Viata dezvaluie multe, iar eu nu ma mai grabesc sa pun etichete pe oameni, pe locatii, pe clipe. Le iau mai incet desi timpul se grabeste. In acest moment scriu mai mult pentru mine, insa stiu ca voi publica. E doar o forma de stocare a amintirilor, un jurnal care sper sa il pot accesa mereu, la propriu si la figurat. E inca noapte in Barcelona, iar linistea nu se misca.

O papusa care vrea sa pastreze fotografii, texte, care isi doreste aproape cu disperare sa stocheze amintiri. Pentru ca, desi e inca noapte, timpul nu sta pe loc.

Barcelona, 2.01.2014, 06:30

barcelona divina (2)

Leave a comment

Filed under In lume

Marina, de Carlos Ruiz Zafón


28 spre 29 februarie 2012

Mai am doar o ora. Apoi se rupe vraja Barcelonei. Am luat aceasta carte cu mine pentru ca usor, dupa doua carti citite (“Umbra Vantului” si “Jocul Ingerului”), am prins gustul scriiturii lui Zafón si am ajuns usor pretentioasa – de fapt, mai mult decat pretentioasa – pentru ca n-am mai vrut sa-l citesc altfel decat in orasul in care cartile sale isi desfasoara actiunea, tenebroasa Barcelona.

Ah, imi vine sa fumez. Cred ca e reflex, cand scriu parca degetele aluneca mai bine pe tastatura daca sunt invaluite in fum albastriu. As fi putut crea parte din atmosfera pe care mi-as dori-o in acest moment, insa am luat decizia pe care nu cred ca o inteleg de a pune castile in bagajul de cala. Ma descurc cu insotitorii de bord barfind pe fundal si raman in Barcelona frumoasa, umeda, intunecata pe alocuri. Mai am o ora pana ating pamant romanesc, mintea mea ramane in continuare in minunata Barcelona.

Pe masura ce vizitez din nou si din nou acest oras (cred ca aceasta a fost a sasea oara) ajung sa indragesc mai tare si mai tare fiecare straduta, fiecare monument, bar catalan, dar mai ales fiecare peisaj si deal si vale. Iar scriitura lui Carlos Ruiz Zafón a avut sigur de-a face cu aceasta preferinta.

Am vrut, asadar, sa citesc cea mai de suflet carte a sciitorului (dupa cum chiar el spune) in orasul sau. Seara citeam “Marina”, dimineata ramaneam, macar cateva zeci de minute, in semi-intunericul din camera in care dormeam, cu geam cu vedere in casa liftului, pentru a ma pregati pentru oras citind in continuare descrierile superbe. Nu stiu cum am reusit dar am impartit cartea astfel incat sa o termin in exact ultima seara, in avion.

Ciudat este ca desi calatoresc nu mai simt ceva, ca vin sau ca plec, nu am nicio senzatie, pare a fi un lucru firesc, venit exact la timpul potrivit. Desi a inceput ca un cosmar, am curajul sa scriu acum, fiind protejata de fierul avionului, ca aceasta excursie (pentru ca n-o pot numi vacanta in adevaratul sens al cuvantului) a fost… lina. Exact ce trebuia sa se intample si exact, dar exact in momentul potrivit.

Nu uit de unde am inceput, simt doar nevoia sa notez anumite lucruri, par importante randurile acestea pentru ca simt ca le voi cauta candva in arhiva jurnalului si a sufletului meu, si vreau sa scriu in linistea cu zumzet a unui avion inghesuit. In plus, mai am mai putin de o ora.

Zafón spune ca “Marina” este cartea lui de suflet. Probabil ca cea de care este indragostit Oscar, personajul principal, este vreo mare (poate fosta?) dragoste reala a scriitorului, nu stiu, nu ma voi interesa insa mi-ar placea sa aflu pur si simplu, inr-o zi. Fara sa caut. Sorb scriitura lui Zafón dar nu cu atata nesat precum am facut-o cand am citit primul roman semnat de el care mi-a cazut in mana, “Umbra Vantului”. Stiu si de ce nu mai e acelasi lucru insa mi-e teama ca daca dezvolt acest subiect ora mea, devenita acum 45 de minute, se va scurge prea repede fara sa pot nota “Marina”, cartea care m-a adus si mai aproape de literatura spaniolului pe care il voi mai citi, cartea care m-a adus mai aproape, mental, de Barcelona.

“Marina” este o carte usoara, desi mult prea de groaza in acceptiunea mea. Si iata, ajungand aici imi dau seama ca odata cu aceasta carte am fost capabila sa reprim anumite stari si sa trec peste pasaje intunecate, cu cadavre, monstri, fluturi negri si papusi umane, fara sa le gust in totalitate, dar citindu-le si nu sarind fricoasa peste ele.

Romanul dezvaluie doua povesti de dragoste triste, invaluite in mister si subconstient. M-am pornit curajoasa si hotarata sa descriu “Marina” si realizez ca mi-e putin greu sa vorbesc despre ea. Nu-mi dau seama daca din teama de a nu dezvalui ceva din cartea cu fir epic politist sau sa fie un alt soi de nestiinta.

“Marina” este prea de groaza insa descrierea orasului si povestile de dragoste mi-au cucerit ochii si mintea un timp. Este genul de carte pe a carei actiune o voi uita curand cel mai probabil, dar o carte care a fost cu mine exact cand mi-am dorit-o. Seara si dimineata citeam, ziua indreptandu-mi pasii prin Barrio Gotico, printre stradute inguste si umede, unde “Lasaseram in urma agitatia prietenoasa de pe Ramblas si intram in cel mai mizerabil abis al intregului oras […]. Ecoul televizoarelor si aparatelor de radio se ridica printre canoanele saraciei, dar nu izbutea sa treaca dincolo de acoperisuri. Glasul mahalalei Raval nu ajunge niciodata la cer”. Sigur ca Zafón vorbeste despre o Barcelona mult mai veche decat cea pe care o cunosc eu (sau…?); totusi, asemanarea – aproape ca puteam mirosi igrasia din casele oamenilor vazand peretii umezi pana la primul nivel, cu apa murdara si veche susurand pe jos, pe stradutele atat de inguste incat locuitorii vecini de vizaviuri isi pot atinge palmele daca intind mainile catre balconul din fata. Prima mea jumatate de ora s-a scurs iar pregatirile pentru aterizare au inceput si lumea se trezeste.

Am notat pasaje din “Marina” pe care nu le voi transcrie, mi se par mult prea incarcate pentru a putea fi impartasite. Pasajele sunt publice, selectia este a mea. Ramane partial intre paginile de hartie.

Trebuie sa inchei, vreau sa ramana o scriere din Barcelona chiar daca Romania este mult mai aproape. In sufletul meu domnesc cele mai proaspete experiente si randurile lui Zafón.

Sigur imi scapa ceva, nu mai conteaza. Ramane in Barcelona iar eu ma voi reintoarce si probabil ca atunci voi relua o stare a sufletului.

Cu drag,
O papusa din tenebroasa Barcelona

Leave a comment

Filed under Carti, In lume

In Barcelona e liniste

Duminica, 26.02.2012, 08:30
Barcelona

M-am trezit pe semi-intuneric, geamul din camera in care dorm da inauntrul cladirii, catre lift. Am scris o fraza, m-am ridicat sa termin de facut cafeaua, tin o tigara intre buze fara sa o aprind si imi dau seama ca nu stiu ce vreau, de fapt, sa scriu.

Profit de faptul ca m-am trezit prima si incerc sa fructific aceasta perioada care se anunta a fi prolifica din punct de vedere al creativitatii. Ma rog… Cred ca m-am trezit si am auzit linistea Montjuicului, pe care nici macar pasarile nu indraznesc sa o tulbure. Imi place oarecum agitatia orasului (in general), dar nu pot refuza niciodata un peisaj superb, pe dealuri cu case inca adormite si palmieri batrani. Sunt in acel moment al vietii in care colectez amintiri formate din peisaje care apar de nicaieri, cu Tibidabo sus, dezvaluindu-si maretia la capatul unei strazi pe care ne plimbam din intamplare. Ma maturizez frumos si inca tresar cand ma gandesc la faptul ca acum mai bine de 10 ani ma trezeazeam devreme pentru a ma vedea cu cei care urmau sa-mi devina prieteni pe viata fara sa fi bagat acest lucru atat de important in seama la vremea aceea. Si tresar pentru ca realizez ca acum acei oameni cu care radeam cu lacrimi s-au mutat aici iar eu zbor singura catre ei. Cat s-a schimbat situatia, cum ne-am facut mari si responsabili.

Aveam nevoie de o pauza iar o pauza este completa abia cand decizi sa o iei departe de locul obisnuit de desfasurare a vietii cotidiene. Mai aprind o tigara, ma uit la soarele care urca incet mai sus, ascult linistea de duminica si observ umbrele modificandu-se pe cladirile despre care doar rufele de la uscat mai spun ca sunt vii.

Duminica e zi de odihna, iar eu ma bucur de somnul celorlalti pentru a nota o amintire. Am renuntat la gandul ca ar fi bine ca ziua sa fie mai lunga. Ori profit de rasaritul de soare cand trebuie ori aleg sa traiesc linistit, fara sa ma simt presata de timpul care trece repede si mult prea sigur.

Mai sorb o gura din cafea, mai arunc o privire peste Montjuic fara a analiza in profunzime, vazand doar peisajul, soarele urca spre un nou final de saptamana (cate, oare, a vazut soarele gri al acestui oras pe alocuri tenebros, cu vant de mare si fara praf?), imi eliberez mintea, ma intind, iau lucrurile ca atare si notez: sunt in Barcelona si n-as fi vrut sa fiu in niciun alt loc in acest moment.

Spun “multumesc, viata”, mai sorb o gura de cafea si ma gandesc, usor incruntata din cauza razelor, la inceputul unei noi zile cu soare de februarie.

Cu drag,
O papusa linistita pe alocuri, prin Barcelona

1 Comment

Filed under In lume

Dama cu camelii, de Alexandre Dumas fiul, citita in aburi ecuatorieni

Am inceput sa citesc “Dama cu camelii” de trei ori. Am luat aceasta carte cu mine in Thailanda fara a spera ca ma ating de ea decat in avion. In avion nu am citit nici macar o pagina, insa alalteieri seara, plictisita sa butonez posturile ce relatau inundatii si razboiaie, am deschis cartea lui Dumas-fiul, din nou.

Am citit o treime din cele doua sute si ceva de pagini si am continuat lectura ieri, la plaja. Povestea m-a captivat de fiecare data de la inceput, insa nu am gasit atmosfera potrivita pentru a termina sau macar continua randurile francezului. Cartea m-a impresionat cu atat mai tare afland inca de la inceput ca este vorba despre o poveste adevarata. Este vorba despre povestea tragica de dragoste dintre o femeie intretinuta (cum sa nu-ti placa povestile cu si despre curtezane?) si un tanar francez de clasa medie.

Stiti ca nu am prostul obicei de a dezvalui finaluri ori prea multe amanunte din cartile pe care le citesc, asadar sa nu va surprinda faptul ca am scris “tragica”. Daca veti citit acest roman clasic veti intelege inca de la primele pagini ca Marguerite a murit. Insa, desi cunoscand acest amanunt inca de la inceput, povestea nu devine mai putin trista ori mai putin impresionanta.

Dragostea toxica (preferata Oanei Pop si a mea) este povestita de dramaturg (Alexandre Dumas fiul este mai degraba cunoscut pentru piesele sale de teatru) prin cuvintele amantului care si-a pierdut iubita. Este un roman usor si atat de frumos, o carte dupa care tanjeam de mult timp.

Nu am reusit sa finalizez lectura la plaja insa curiozitatea nu m-a lasat sa astept pana astazi pentru a termina paginile, asa ca aseara, dupa o plimbare lunga prin Pattaya (statiunea thailandeza) am reluat romanul, constienta de faptul ca nu il voi lasa din mana pana ce nu-l voi fi terminat.

Finalul cartii este compus din niste scrisori, needitate de catre Dumas insa inserate perfect. Am plans cu lacrimi ce mi s-au innodat in barbie si, dupa ce am inchis cartea, am simtit nevoia sa beau apa si sa fumez pentru a ma linisti. I-am scris Crengutei (cea care a insistat sa iau romanul in bagaj) si am privit cerul negru, calduros.

Pot sa va spun doar ca, daca sunteti in mijlocul desfasurarii unei dragoste dureroase, este mai bine sa asteptati pana la vindecarea completa inainte de a va apuca de randurile francezului. Pentru ca dor.

Pentru prima data dupa mult timp nu mi-am dorit ca romanul sa fi fost mai lung, ori altfel scris. Am notat cateva pasaje insa le voi pastra doar pentru mine si pentru cei care vor mai citi cartea cu aceleasi coperti. A fost perfect. Finalul a incununat minunat de amar cartea de dragoste.

Cu drag,
O papusa care a trecut, candva, printr-o dragoste toxica

5 Comments

Filed under Carti, In lume

Ultimul apus in Thailanda

Doamne cat imi doream sa incep aceasta scriere asa. Sunt pe plaja si soarele apune. Zambesc in timp ce va scriu. Este ultimul apus in Thailanda. Probabil ca nu voi mai vedea, vreodata, un altul, aici, dar este perfect.

Ieri am fost pe Coral Island. Am plecat la 9:30 din Pattaya, a fost o excursioara organizata, pe care am platit-o la hotel: 500 de bahi (50 de lei). Ne-a luat un titicar si ne-a dus pe plaja, de unde am luat o barcuta care ne-a dus ceva mai in larg, la o barca mai mare. Am navigat o ora si am ajuns in jungla thailandeza cu plaja cu nisip alb. Am stat pe sezlong, am dormit la umbra si am luat pranzul acolo – peste cu gust puternic de mare, pui cu legume si sos dulce-acrisor, orez cu legume si ou, legume fierte (sau la aburi) si o supa clara foarte gustoasa. Toate in pretul mentionat mai sus.

La ora 15:00 era programata intoarcerea din insula insa o ploaie ecuatoriana ne-a stricat usor planurile, facandu-ne sa ne adapostim. Nu mi-am facut griji chiar daca fulgerele amenintatoare prevesteau tunete asurzitoare si ploaia era departe de a fi una “de vara”. Eram cu echipa Rexona, totul avea sa fie in regula. In plus, chiar daca ramaneam acolo, cel putin nu trebuia sa-mi fac griji in legatura cu transpiratia – ma dadusem cu stick-ul Rexona Cotton Dry 48h, deci 48 de ore de protectie. Chiar si dupa inot in larg.

In timp ce va scriu fumez din cand in cand si gust din cocktailul rosu, cu felie de ananas si cireasa confiata cu o usoara transparenta. Soarele e mai slab, pierzandu-se usor.

Catre insula de corali am calatorit alaturi de o japoneza (cred ca era japoneza) fina, care nu a mancat pranzaul gatit (ulterior am vazut) in coliba murdara, in spatele careia jungla era toaleta publica – am vazut acest detaliu atunci cand cautam un loc unde sa-mi pot da jos costumul de baie ud. Tot in grupul initial niste iranieni la costume, cu unghii oribile la picioare, care au aruncat tigari in ocean si niste chinezoaice cu par cret pe picioare.

Picura usor, soarele apune, cateva guri de cocktail si va trebui sa ne retragem. Trag tare, vreau sa va scriu cat mai multe stand in acest peisaj feeric, cu trei sferturi de cer acoperit de nori ce prevestesc musonul si un sfert cu soare ce apune linistit.

Nu am facut poze cat a plouat pe insula pentru ca blitzurile aparatelor puteau fi confundate cu fulgerele, speriind turistii usor stresati. Ne-am intors in siguranta, cu hainele umede si abia asteptand un dus fierbinte, care sa scoata si jungla din oasele mele.

Astazi ne-am trezit cand am vrut (adica la 8:00), am luat micul dejun si am lenevit pe plaja, la soare, cu picioarele buretindu-se in apa, cintind “Dama cu camelii” de Dumas fiul si evitand vanzatorii ambulanti, usor agasanti, care veneau cu zecile pentru a ne prezenta mancaruri de tot soiul, coliere, genti de calatorie, portofele, afise, tatuaje temporare si multe altele.

Inainte sa revin pe plaja pentru a va relata apusul minunat am mers la piscina hotelului pentru un masaj thailandez. Hmm… cum sa va spun… desi sunt beauty-editor si ar trebui sa stiu cate ceva despre kinetoterapie, cred ca este relevant doar faptul ca ma simt alt om. Usoara febra musculara pe care am dobandit-o datorita (si nu din cauza) inotului s-a diminuat considerabil. Thailandeza mi-a framantat fiecare muschi, pornind de la picioare, trecand la spate si apoi la cap, mi-a trosnit oasele si m-a facut sa inchid, satisfacuta, ochii. Ritualul ce a durat o ora m-a costat 300 de bahi (30 de lei), plus spaga de 40 de bahi. Si, cum spuneam, preturi de hotel. Sesizati diferenta?

Mainile imi fug pe tastatura insa la fel de repede fuge si soarele care a devenit rosiatic. Apusul este zilnic in jurul orei 18:00, indiferent de perioada din an, asa cum m-a lamurit un olandez pe care l-am cunoscut pe plaja si care sta sase luni pe an aici.

Maine incepe aventura de intoarcere, ne asteapta aproape 24 de ore de calatorie pana in tara mea friguroasa dar la care ma intorc cu drag si pe care o iubesc cel mai mult si cel mai mult, chiar fara insule si clima minunata.

Insa pana atunci… ma bucur de ultimul apus in Thailanda.

Cu mult drag,
O papusa care se gandeste mereu la voi. La revedere, soare cald.

4 Comments

Filed under In lume

Pura si sublima fericire

Stiti cum lucrurile mici sunt printre cele care aduc acea stare de euforie care este, probabil, fericirea. Cand am ajuns in Pattaya am zambit cu gura pana la urechi la vederea oceanului. Fie ca e Marea Neagra sau o alta intindere mare de apa, aceasta (oricare ar fi ea) imi aduce pe buze zambetul dezvaluitor de multi dinti. Insa atunci cand am ajuns in camera de hotel si am iesit pe balcon, am simtit cum inima mea o ia razna, am inceput sa ma invart si sa calculez diferenta de fus orar – voiam sa stie macar mama si CMBP cat de fericita sunt.

Toata viata imi voi dori sa locuiesc undeva cu vedere la apa. Ei bine, din balconul destul de generos al camerei mele de hotel se vede intinderea albastra, inconjurata subtil de palmieri. Mi-ar placea tare mult sa pot scrie exact atunci cand vreau, mereu imi conturez in minte fraze din cauza carora adorm greu si pe care nu mai apuc sa le transcriu. Si mi-ar fi placut sa va fi scris atunci cand am scos scaunul-fotoliu pe balcon, cand mi-am proptit picioarele de balustrada si am privit minute in sir, cu zambetul pe buze, apa. Acum ploua, asadar va scriu din pat, la lumina calda a doua veioze cu abajururi mari. Si daca as fi scris din balcon in momentul in care am ajuns, v-as fi spus “sunt fericita”.

Din ce in ce mai rar apar starile de incredibila seninatate, si cand te gandesti ca, de fapt, nu este nevoie decat de o apa. Desi plaja era langa mine, mi-a fost destul de greu sa ma despart de privelistea de pe balcon pentru a atinge nisipul.

Am coborat zambind in continuare, m-am plimbat alaturi de echipa Rexona (1) pe faleza, incercand sa ne dam seama cum sa caracterizam locul in care tocmai ajunseseram, si ne-am intors in fata hotelului pentru a ocupa doua sezlonguri mititele si inghesuite, pe plaja ingusta si usor abrupta. 30 de bahi (3 lei)/sezlong. Desi, in general, primul lucru pe care il fac atunci cand ajung la mare este o baie, de data aceasta am intarziat putin momentul pentru ca incercam sa inteleg de ce nu este lume in apa, doar cativa copii ici-colo. M-am gandit ca, fiind ocean, este posibil ca apa sa fie rece. Ne-am instalat, am comandat o nuca de cocos alcoolizata cu Bacardi alb (150 bahi – 15 lei) si am testat. Apa calda. Din nou, zambet larg. In prima zi in Pattaya am facut baie, am stat la soarele din nori care arde in continuare, am citit la lumina perfecta si, seara, am mancat la hotel, afara, langa piscina. Pe voucherele noastre scria “seafood” in valoare de 50 de bahi – 5 lei. Cam putin, am gandit.

Cina mea a constat in creveti la gratar, orez si crab cu care m-am luptat pentru a dezvalui carnea alba, dulce. Nu-mi dau seama exact de ce au decis cei de la hotel sa puna si o valoare pe voucher, fiind autoservire nu contoriza nimeni nimic.

La doua mese departare de noi, un arian si o thailandeza luau cina fara sa-si vorbesca. Ea… as vrea sa nu fiu vulgara si sa o numesc dama de companie, insa mi-e teama ca le-as jigni pe curtezanele moderne. Cat de singur sa fii sa faci asta? Cat de trist? Au mancat in liniste (in mod sigur ea nu vorbea vreo alta limba in afara de cea nativa), la lumina lumanarilor, cu coveruri pe fundal cantate de un thailandez care nu stia ce canta, apoi s-au retras.

Dupa cina am iesit la plimbare in statiunea faimoasa pentru turismul sexual.

Am luat o pauza de scris si mi-am instalat scaunul-fotoliu in balcon desi inca picura fin. Abia a trecut de ora 18:00 si soarele a apus de cateva zeci de minute. Doar astfel imi dau seama ca nu este vara nici la ei. Sa stiti ca lipsa asta de internet nu este rea deloc. Reusesc sa ma concentrez si sa scriu, fara sa am alte distractii.

Spuneam ca dupa cine am luat statiunea la pas, fara a ne aventura prea departe – desi zona turistica, nici Pattaya nu pare un loc sigur, iar mirosul de mizerie si saracie se simte in continuare. Pe stradutele laturalnice, intunecate, vezi thailandezi dormind ori mancand pe jos supe din pungi de plastic, umflate din cauza mancarii calde, si orez alb alaturi.

Barurile cu multe fete si baieti-fete isi asteapta clientii, de la tineri veniti in grup pana la batrani libidinosi, pe care ii ciupesc de sfarcuri. Nu cred ca este sezon momentan, de aceea poti vedea multe fete in asteptarea unui companion de cursa scurta.

Acum va scriu de la restaurantul hotelului, stand, din nou pe marginea piscinei. Desi in aer liber, nu se fumeaza, asa ca scrierea mea nu poate fi completa. Pentru ca ma tot mut dintr-un loc in altul, schimband paragrafe si uitand sa ma concentrez, nu pot decat sa sper ca randurile imi ies si ca reusesc sa va duc, macar putin, in fascinanta lume asiatica, plina de contraste, contradictii, frumusete si deziluzie.

Cu drag, o papusa tot mai aproape de casa ei

1 Comment

Filed under In lume

Ziua 3 in Bangkok

Este incredibil cum te poate reface o ora de somn. Am plecat de joi din Romania, trezindu-ma la ora locala 10:00, si de joi pana astazi (duminica) am cumulat aproximativ 10 ore de somn. In timpul zilei de azi simteam ca o iau usor razna, creierul privat de somn nu mai functioneaza normal. Am dormit dupa-amiaza o ora si intregul meu univers pare sa se fi schimbat.

Ziua de duminica nu a fost parca atat de lunga precum celelalte, desi la fel de plina. La 07:00 am pornit intr-o calatorie in afara Bangkokului, cu doua obiective pe lista: piata plutitoare si ferma de crocodili. Cea de-a doua oprire nu era tocmai o alegere pe care as fi facut-o.


Imi vine sa va spun multe lucruri, cat de fericita ma fac lucrurile mici precum mini-acetona pe care am gasit-o la supermarketul de langa hotel ori Bailey’s-ul dublu cu un cub de gheata si o cireasa confiata langa piscina, la adapost de ploaie, stiind ca ziua de umblat se terminase.

Spuneam, asadar, ca am pornit catre “floating market”. Dupa o calatorie cu masina care a durat aproximativ o ora, timp in care am incercat sa recuperez, minunt cu minut, multele ore de somn pierdute, am ajuns in locul unde am vazut cum se colecteaza uleiul de palmier si cum se obtine zaharul din acelasi arbore si laptele de cocos. O mica asezare saracacioasa, pazita de doi caini lenesi, legati cu lanturi, localnici prietenosi care muncesc acasa la ei si care sunt vizitati de zeci de turisti zilnic. Am stat aproximativ 10 minute, suficient cat sa vedem fiecare operatiune in desfasurare, pestii razboinici tinuti separati, unul cate unul, in sticle transparente despartite si ele, astfel incat pestii sa nu se vada.


Am continuat calatoria si am ajuns la piata plutitoare. Ne-am suit in barcuta-gondola cu motor, mai mica si mai putin stabila decat cea de pe raul Chao Phraya – aici era vorba despre un sat asezat pe o apa linistita, cu un fel de alei printre arbori de mango si palmieri crescuti printre mormane de gunoaie din care rasarea vegetatie luxurianta. In apa in care circulau barci cu motor sau fara, in care aruncau gunoaie si – probabil – isi faceau nevoile, oamenii spalau haine, se scaldau imbracati si se spalau pe dinti. Peisajul iti taie rasuflarea, simti ca nu mai e nimic de zis. Intotdeauna am fost constienta ca, asa cum este loc de mai bine, mereu este loc si de mai rau. Si cat de rau…

Am vizitat piateta cu matasuri groase lucrate sub ochii nostri, cu chinezarii fara legatura cu cultura thailandeza, am stat la taclale pe o bancuta deasupra apei si am visat la o cafea buna.

Ne-am suit din nou in masina si am continuat calatoria catre ferma de crocodili, oprind in drum la un atelier unde se sculpteaza in lemn de tec (si nu numai) mobila cu detalii incredibile, la preturi asemenea. Am gasit, in sfarsit, suportul de betisoare parfumate perfect.


Sunt obosita, maine plecam din Bangkok catre Pattaya, adica mergem la plaja. Stiu ca nu v-am povestit inca despre ferma de crocodili. Pentru ca nu a fost tocmai cea mai placut experienta din viata mea si scrisul inainte de culcare imi rascoleste gandurile si ma agita, gonindu-l pe Mos Ene. In noaptea asta imi doresc si am nevoie sa dorm. Las povestirea despre animale exotice pe maine.

……………………………………………

Azi e maine – e una dintre expresiile mele preferate si imi dau seama acum ca n-am mai folosit-o de multa vreme. Eram datoare cu relatarea despre ultima parte a celei de-a treia zi, vizita la ferma crocodililor. Am ajuns foarte obosita, desi caldura nu a fost naucitoare, asa cum a fost zilnic, in jurul orei 10:00 – am inteles in fiecare zi de ce ghidul nostru ne facea programul crimilal cu incepere de la ora 07:00.

Ferma de crocodili era, asa cum ii spune si numele, intr-adevar o ferma. Sute de reptile erau impartite dupa varsta in mici lacuri create artificial. Impresionanti erau cei din bazinele 20-70 de ani. Puteai cumpara carne pentru 20 de bahi (nu sunt sigura ca acesta este pluralul pentru moneda thailandeza si, din nou, va scriu dintr-un loc fara internet pentru a putea verifica). Taiati un zero si obtineti echivalentul in lei, asadar 2 lei pentru a hrani animalele. Bineinteles ca puteai alege o galetusa mai scumpa, ce continea mai multa carne. Nu m-am aventurat, nu este o distractie pe gustul meu, dar trebuie sa recunosc ca am privit fascinata atunci cand am prins un copil hranind crocodilii care isi faceau loc unul pe langa sau peste altul, asteptand cu gura larg deschisa.

Inca de la intrarea in aceasta zoo (i-as spune) am fost intampinata de elefanti maturi in tarcuri mici, legati cu de cate un picior cu lanturi de aproximativ un metru si jumatate lungime, insotiti de pui, Si pe acestia ii puteai hrani cu bucati de bambus dulce, pe care il cumparai cu 10 bahi.

Tot la intrare doi tigri plictisiti, stand in lanturi, pe care ii puteai atingi si cu care puteai face poze. Am plecat repede, imaginea mi s-a parut sfasietoare.

Programul includea un show de magie (extrem slab si la care m-am plictisit), urmat, in acelasi loc, de show-ul cu elefanti. Atunci cand au adus animalele superbe, dresate, in tarcul mare, am inceput sa gasesc scuze: “sunt animale care au fost mereu folosite pentru munca, si noi dresam cainii etc etc”. Am devenit agitata pe scaun atunci cand am vazut ca dresorii nu aveau tocmai cele mai prietenoase fete, cand am observat betele cu capat ascutit, metalic, cu care ii indemnau sa execute trucurile la vederea carora lumea aplauda si pentru care copiii se bucurau in timp ce mancau inghetata adusa “la botu’ calului”. Am plecat cand show-ul s-a terminat, experimentand o senzatie de febra, de la oboseala cumulata cu sentimentele de vinovatie ca eram acolo si contribuiam la dezvoltarea centrului care mi s-a parut din suflet a fi unul de tortura.


A urmat spectacolul cu crocodili, unde doi thailandezi abuzau de cinci crocodili despre care echipa Rexona spunea ca sunt sedati, impungandu-i cu bete pentru a-i intarata, bagandu-si mainile si capul in gurile lor larg deschise si care se inchideau ulterior cu zgomot ce ma facea sa tresar. Nu am rezistat pana la final, m-am asezat langa thailandeza care ne-a fost ghid timp de trei zile si am fumat, mai obosita si mai trista.



Am pornit catre Bangkok si pe drum am vazut ce inseamna rau, mai rau. Drumurile incepusera sa se inunde, iar cel pe care mergeam noi era cel mai putin afectat (desi pe alocuri apa atingea zeci de centimetri pe autostrada), asadar cel pe care multi dintre cei care trebuiau sa ajunga in capitala il preferau. Am mers incet si dupa vreo doua ore am ajuns inapoi in Bangkok, fericita ca era ultima activitate pe care o aveam planuita pentru ce-a de-a treia si din urma zi.

Acum sunt in Pattaya.
Va imbratiseaza cu dor papusa calatoare

1 Comment

Filed under In lume