Despre week-end-uri in casa

Inca e cald afara. Cu toate acestea, refuz sa ies din apartament pentru task-uri mai grele decat facutul pietei. Mi s-a mai intamplat sa nu vreau sa ies din casa pentru perioade lungi, insa a fost acum multa vreme. Tin minte ca ultima oara cand m-am inchis sanatos in casa a fost in Madrid. Atunci m-am uitat, timp de aproape doua saptamani, la “Lost”. Colegii de apartament m-au amenintat la vremea respectiva ca-mi arunca DVD-urile. Nu au facut-o, iar eu m-am uitat la serial pana cand am ajuns cu episoadele la zi, deci… pana cand n-am mai avut la ce sa ma uit.

Acum e chiar mai simplu sa stau in casa. Locuiesc singura, asadar nu este nimeni deranjat de escapadele mele de lene si am descoperit vplay. Tot in Madrid vazuzem si primele serii din “Desperate Housewives”. Ieri am reluat vizionarea. Dupa ce Ramona mi-a cumparat cablurile care mi-au facut viata mai simpla si pe care nu am fost in stare sa le achizitionez singura, am reluat serialul.

Duminica m-am trezit inainte de ora 10:00, am strans tambalaul de seara, am luat revistele de octombrie si m-am asezat comod in canapea. Linistea de dinainte de maraton. E o zi usor innorata, insa perfecta pentru citit in parc sau colindat alei. Cum piciorul nu-mi da voie sa fac nicio activitate ce implica mersul pe jos, cum televizorul imi zambeste frumos chiar acum, in timp ce stau trantita pe canapea, cum fotoliul mare si alb este pozitionat perfect pentru o zi de confort fara miscare… programul este ca si facut.

Si nu cred ca voi regreta zilele frumoase de vara-toamna pe care le “pierd” pentru ca… pur si simplu nu am chef sa fac altceva decat sa stau in casa si sa ma uit pe vplay. Gata, am zis-o!

Ma duc sa-mi fac o cafea fara cofeina, sa-mi prepar virtual micul-dejun pe care-l voi lua in jur de ora 15:00 si incepe instalarea. Toate obiectele trebuincioase vor fi asezate corespunzator: pahar cu pai, cafea Lavazza ce umple sufrageria de fericire, scrumiera, bricheta, geamul este deschis, scaunul pe care sa-mi intind picioarele este la locului lui, telecomanda la indemana. Start!

O papusa lenesa

Tess d’Urberville, de Thomas Hardy

Parca aceasta carte nu vrea sa scriu despre ea. Cred ca simte ca nu mi-a placut. Fiecare lucru este bine sa fie facut la varsta potrivita, iar eu am citit muuuuuuult prea tarziu romanul lui Hardy.

Dupa ce m-am zbatut cu cele 523 de pagini am inchis cartea si m-am gandit “ok, nu mi-a placut, dar daca am stat atat sa o citesc, macar sa scriu cateva randuri despre ea pot”. Abia acum reusesc sa ma organizez si sa notez pe marginea romanului mult prea stufos, cu mult prea multe descrieri atat de lungi si plictisitoare pe gustul meu.

Poate ca la 15-16 ani, cand ar fi trebuit – cel mai tarziu – sa citesc “Tess”, as fi avut alta parere.

Dar inainte sa va rezum scurt sutele de pagini, care mi-au parut interminabile, vreau sa va vorbesc despre “Unica”. In revista “Unica”, numarul de septembrie, am gasit la pagina 44 cateva randuri revelatoare. Desi este vorba despre un numar 3D, de colectie, recunosc cu mana pe inima ca am rupt aceasta pagina pentru ca o vreau mai aproape. Motivul este urmatorul citat:
“Cititul iti deschide un al treilea ochi, spunea Vladimir Nabokov intr-un eseu. Acest ochi te familiarizeaza cu lumi imaginare care nu sunt ale tale, dar pe care mintea ta le strabate in libertate. Cititul este o arta. Cine ajunge sa o practice se vindeca de singuratate. Pentru a deprinde arta cititului e nevoie de exercitiu si de rabdare. De pauza si de reflectie, de seriozitate si profunzime. Iar bucuria cititului te recompenseaza pentru tot felul de inconveniente si frustrari din viata cotidiana.”

Ca sa vezi. Mai are rost sa comentez vreuna dintre propozitiile cu care deschide Mihaela Dima articolul cu titlul “Arta cititului”?

Ma intorc la Tess, personajul principal al romanului cu acelasi nume, frumoasa, atat de frumoasa incat Hardy o aminteste prea des si, pe alocuri, redundant si inutil. Un roman tocmai bun de citit la inceputul adolescentei, preferabil in engleza, cu o actiune mai statica decat as fi crezut ca se poate descrie.

O poveste de dragoste din alte vremuri, cu influenta pregnanta si nefasta a regulilor societatii, petrecuta in Anglia victoriana cu ferme si pasuni intinse – si descrise cu maximum de detaliu posibil, viata unei fete frumoase care ajunge catre un final care nu mi-a placut. Desi prefer cartile cu final trist, de data aceasta finalul nu mi s-a parut a se potrivi. Poate ca romanele scrise de englezi nu sunt printre preferatele mele sau poate ca am citit romanele nepotrivite.

Am lecturat “Tess d’Urberville” pana la final doar pentru a mai bifa o carte. Nu stiu daca-mi pare rau ca am citit-o pana la ultima pagina desi nu mi-a placut.

Citesc mereu cu post-it-urile langa mine, pentru ca de fiecare data notez lucruri si paragrafe care m-au atins. De acesta data, in 523 de pagini, nu am surprins decat un singur paragraf, cel care m-a dus cu gandul la iarna, deci probabil ca m-au impresionat randurile si din cauza gandului la apropierea anotimpului pe care vreau sa-l tin cat mai departe si care ma infricoseaza usor:
“Apoi, intr-o zi, aerul capata o calitate neobisnuita, fiind invadat de o umezeala care nu era ploaie si de un fel de frig care nu era ger. Atmosfera iti ingheta ochii, iti dadea dureri de cap si-ti ajungea pana la oase, atingand mai degraba maduva decat suprafata pielii. Oamenii stiau ca asta inseamna ninsoare si intr-adevar, la caderea noptii, incepu sa ninga.”

Nici macar nu stiu ce sa va mai spun despre acest roman care are o actiune atat de simplista si totusi atat de stufos dezvoltata din cuvinte. Pot sa va spun ca, daca nu ati facut-o pana acum, nu stiu daca este bine sa va apucati de “Tess”. Poate doar amatorii de caracterizari foarte lungi si descrieri si mai lungi sa aprecieze, la o varsta inaintata, romanul lui Hardy.

Hai ca am bifat-o si pe asta. Inca ma gandesc ce carte sa incep, n-as vrea sa iau un roman de la capat si sa ajung la jumatatea sa gandindu-ma “hai, daca tot am ajuns pana aici, il termin”.

O papusa care citeste, uneori, si ceea ce nu e pe sufletul ei

Maraton de filme, ceaiuri si tigari

Intru in pauze de diverse lucruri. In pauze mediatice, cand nu mai vreau sa vad stiri, in pauze de citit (cele mai grave) – cand nu vreau sa vad un rand si, ultima si destul de acuta, pauza de filme. Dupa o experienta neplacuta, acum mai bine de un an, cand am vazut o porcarie la cinematograf, am decis ca avea sa fie inceputul pauzei de filme.

Si n-am mai vazut niciun film cap-coada. O revolta a subconstientului meu, care a stiut ca l-am torturat zeci de minute pentru nicio amintire, pentru o pura pierdere de vreme si a relationat, drept urmare, orice film, cu experienta neplacuta pe care am avut-o.

Imi pica ochii-n gura in timpul in care scriu, insa daca este cu suferinte, pauze si scris, scris sa fie! Pentru ca alta inspiratie tot din nefericire vine si n-am vrea s-o prelungim doar pentru a putea scrie, nu-i asa?

Ei bine, azi, dupa o zi de stat in casa fara alte activitati in afara de prepararea diverselor bauturi “cozy” precum ceaiuri, cafea si cola cu pai, am decis ca este timpul sa vad un film. Si nu m-am oprit decat dupa al treilea. Se pare ca mi-a fost dor fara sa-mi dau seama.

“La Flor de mi Secreto” a fost primul. Am filmul lui Almodovar de aproape un an. L-am vazut astazi fara subtitrare. Mi-a fost greu sa urmaresc diversele accente spaniole si mi-a parut rau ca nu am prins toate subtilitatile filmului, mai ales ca este un rezumat, pe alocuri, pentru multe alte filme ale spaniolului. Consider ca toate filmele lui Almodovar este bine sa fie privite in momentele potrivite de depresie, pentru a te prinde si mai tare si pentru a-ti ramane definitiv intiparite in minte. Merita.

Aveam nevoie de o pauza inainte sa trec la urmatoarea pelicula, asa ca am revazut “The September Issue”. Prima daca cand l-am vazut nu cred ca eram pregatita. Am fost obosita si fara chef, asadar abia in seara asta am reusit sa surprind frumusetea Annei Wintour si sa intru in fiecare scena. A doua vedere a fost cu noroc, am reusit sa iau esentialul si sa ma deconectez.

Dupa ce am cumparat povesti, Mona m-a intrebat daca am vazut “Filantropica”. I-am raspuns ca da. “Poate ca ar trebui sa-l revezi”. Cand mi-a spus asta am zambit, gandindu-ma ca in mod sigur nu-l voi revedea prea curand, asa cum in mod sigur nu voi vedea vreun film in viitorul apropiat, fiind in pauza de vizionari. Nu ma asteptam sa ma surprind asa. Dupa filmul american am luat vechea incapatoare cu cduri si am inceput sa studiez fiecare titlu, alegand canteva pelicule grele, pe care m-am bucurat enorm ca le am si sa le regasesc. Pe ultima fila a aparut “Filantropica”. Am lasat pentru alta zi filmele pe care le alesesem.

Incet-incet lucrurile isi vor reveni la normal, asa cum se intampla de fiecare data. La normalul meu, evident. Mi-a placut sa stau cu mine si mi-am vorbit ca unui om mare.

Cu drag,
O papusa care a reusit sa se uite din nou la filme

La marginea frustrarii

stau eu. Sunt chiar acolo. Palmele imi transpira in timp ce scriu, mainile imi tremura in timp ce duc tigara catre scrumiera. Cafeaua aproape ca s-a racit. “De ce nu mai scrii?” Scriu, insa prea putin personal. Imi doresc sa scriu mai mult si imi voi face timp pentru acest lucru pentru ca asa este normal. E normal sa faci lucruri care-ti plac, e normal sa ai timp sa le faci si e normal sa pleci la ora 6 de la birou.

Dintr-odata, perspectiva statului acasa nu mi se mai pare una atat de groaznica. Dupa o vara fara concediu, nicio zi de stat acasa, degeaba, nu mi se mai pare pierduta. Pierdute mi se par zilele pe care le stai intr-un loc unde nu te simti acasa, unde nu numai ca nu te simti acasa dar nu te simti bine, intr-un loc cu care nu te identifici nici macar unu la suta. Nefericirea si frustrarea vin, intotdeauna, din mai multe lucruri cumulate, iar eu am ajuns la margine.

Vreau sa scriu pentru ca numai scrisul ma face sa ma simt bine, eu cu mine, sa nu-mi mai fie teama de singuratate si de stat acasa. Daca munca mea este scrisul, daca viata mea se invarte in jurul cuvintelor (fie ele si aurite sau de Incopy), atunci trebuie sa fie cuvinte pe care sa le scriu pentru ca ma simt bine, pentru ca ma fac sa ma simt bine. Nu stiu exact cum am ajuns in acest stadiu si ce ma impiedica sa trec peste acest hop, insa nu vreau sa imbatranesc de griji si de frunte incruntata degeaba. Nu vreau sa imbatranesc deloc si cu atat mai putin vreau sa ajut, voluntar si constient, la adancirea ridurilor mele de griji, de cele mai multe ori inutile si nefondate.

Sunt activa. Nu-mi place sa stau. Sau cel putin asa spun. Insa nici activitatile tip “trebuie” nu-mi plac. Nu-mi place viata mea in acest moment si faptul ca nu citeste niciodata cine ar trebui cu adevarat sa vada si sa deschida ochii, randurile mele. Ma simt prizoniera si singura cusca pe care o am in jurul meu este construita de mine, de lipsa mea de curaj. Nu-mi place cand sunt dezorganizata insa, dar cu atat mai putin imi place sa fiu organizata si sa nu pot mai mult.

Nu-mi place ca sunt slaba si ca nu-mi pot controla reactiile, pe care le-am dobandit, construit si dezvoltat aflandu-ma la margine. Vreau sa scriu multe lucruri si o voi face. Pentru ca am timp daca il controlez asa cum vreau. Pentru ca este al meu. Al meu si al mamei mele, cea care mi-a dat viata si cu care, desi ii datorez atat de mult din timpul meu, ma vad atat de rar.

Nu mai vreau sa ma gandesc cati dintre prietenii mei carora spun ca le pasa citesc randurile mele si stiu ce se intampla in viata mea. Nici despre oamenii care sunt langa mine zi de zi, multe ore, nu mai vreau sa stiu daca ma citesc sau nu. Nu mai vreau aceste lucruri pentru ca e simplu. Daca cineva isi doreste, cu adevarat, sa stie lucruri despre mine, sa ma inteleaga, poate sa o faca atat de simplu. Chiar sunt ca o carte deschisa pentru ca nu-ti trebuie decat un click pentru a ma cunoaste cu adevarat. De fapt, sunt o pagina de internet deschis si voi fi, la un moment dat, o carte.

Este unul dintre cele mai negativiste ravase pe care le semnez pentru ca este un semnal de alarma. Trag acest semnal in primul rand pentru mine, pentru a ma destepta si pentru a-mi organiza prioritatile, timpul meu, pentru a ma auto-educa in a spune si “nu” cel putin din cand in cand, atunci cand ma doare, psihic sau fizic, atunci cand simt ca nu mai pot si ca ma dezechilibrez. Tot psihic sau fizic.

Pana la urma, viata toamna, in apartamentul newyorkez, la o cafea tare si un pahar de vorba cu mine insami nu este atat de rea. Nu mi-a placut mie intodeauna si partea boema a vietii? De ce n-as putea sa traiesc, macar pentru un timp, ceva mai saracacios, dar cu mai mult timp pentru mine? Cu aceasta scriere sunt cu un pas mai aproape de serenitate. Desi inca departe, cu pasi mici ajungi la fericire. Nu stiu daca este o strategie, este o incercare de schimbare. Ma plang mereu fara a face nimic. Acum vreau sa incerc sa fac. Nu ai de unde sa stii daca va fi mai bine sau mai rau, daca vei inainta sau vei ramane blocat, pana nu faci un pas, pana nu incerci, pentru a vedea de ce strategie este nevoie.

Sau, poate ca nu este, de fapt, nevoie de nicio strategie. Poate ca lucrurile se pot aranja singure. Dar trebuie sa ma simt bine. Sa incep sa ma simt bine cu mine. Si cert este ca acum ma simt rau. Fizic, cu mine, cu ceea ce fac, cu timpul meu, ma simt rau.

Nu stiu daca ma aude cineva ca strig, in interior, dar poate ca nici n-ar trebui sa ma intereseze. Pentru ca trebuie, da trebuie si nu doar “este bine”, sa reinvat sa ma iubesc, sa ies cu mine si sa imi vorbesc. Ceea ce fac si acum.

Este timpul sa prioritizez lucruri si sa aloc timp pentru gandurile negative, fara a le lasa pe ele sa-mi controleze timpul. Timp si “nu”. Desi nu am recitit randurile pe care tocmai le-am scris, stiu ca apar de multe ori aceste cuvinte aici.

Sa fii mai bun, mai calm, mai al tau, si, candva, mai fericit.

Cu drag, celor care ma citesc, indiferent daca le pasa sau nu,
O papusa incruntata si nefericita

Cumpar povesti

Am dat 3 lei pe o poveste. Toti banii pe care-i aveam in portofel. Nu imi dau seama inca daca imi pare rau sau nu. Poate ca n-ar trebui sa-mi para. Pana la urma, am cumparat o poveste, au fost niste bani investiti in viata mea. Simt, totusi, ca mi-am vandut usor sufletul. Am vrut sa cumpar aceasta poveste si a meritat. Pentru ca mi-am dat seama ca-mi place sa fac astfel de achizitii sentimentale.

De fapt, nu stiu daca mi-am vandut sau am ajutat la vanzarea unui suflet. Insa sufletul unui dependent de heroina este deja amanetat. Deci ma absolv de vina. Sau imi doresc sa fie asa.

Mi-e greu sa va scriu pentru ca povestea in sine nu are nimic special: o fata extrem de slaba, inalta si blonda, pe care am catalogat-o din prima clipa ca fiind drogata, m-a abordat pe strada. Era slovaca, lucra pentru un ong, avea o masina cu numere de Bulgaria si ii furasera geanta cu toate actele. Era diabetica si trebuia sa ajunga la Iasi pentru o conferinta. Acolo avea sa se intalneasca a doua zi cu colegii ei. Si avea lacrimi in ochi si era atat de slaba. Vorbea engleza cu accent slav pronuntat si avea lacrimi in ochi. A meritat cei trei lei chiar daca, in subconstient, am stiut mereu ca totul este o poveste. De fapt, de aceea a meritat – pentru ca am ascultat, timp de cateva minute, o poveste. Avea nevoie de bani pentru benzina, trebuia sa ajunga in Iasi. Era intr-o tara straina, fara telefon, statuse la politie patru ore si ne ruga sa ne rugam pentru ea.

Am atins-o pe brat si am simtit cat de slaba era. Am investit bani in aceasta poveste. Oftez, scot fum subtire si ma indrept si eu. Aveti ceva de vanzare care sa ma scoata din povestea mea?
Cu drag,
O papusa care scrie povesti

Varsta potrivita

Exista o varsta potrivita pentru mai multe actiuni. Citesc cu nesat presa glossy din Romania luna de luna si pe cea internationala (aka Vogue & Elle) atunci cand am ocazia. La o saptamana de la implinirea varstei de 27 de ani – va rog sa nu confundati aniversarea cu senzatia de intrare in celebrul si mult descrisul “Club 27” – m-am reintalnit, in editia de septembrie a Elle Romania, cu Amy Winehouse. Si ma gandeam… poate ca exista o varsta potrivita si pentru a muri.

27 e aproape de 30, pana acum ai avut timp sa demonstrezi destul de multe lucruri, iar daca esti si talentat sigur ai intrat in atentia cuiva, sigur te cunoaste deja mai multa lume decat stii tu. Deci esti cineva.

Si totusi, la 27 de ani esti si mai aproape de 30, si mai aproape de perioada cand lumea se asteapta sa fii “cu capul pe umeri”, esti aproape insa nu inca acolo. 28 nu suna la fel de bine ca 27. 7 este, nu-i asa, o cifra magica, iar 27 este multiplu de 3. Alta cifra cu rezonanta, ca sa vezi!

La 27 esti in floarea varstei insa te apropii de o alta varsta. Cea de-a doua etapa, infricosatoare (pentru mine, cel putin) si in care lumea asteapta din ce in ce mai multe de la tine. Si te sperii, poate. Si te poti speria atat de tare incat ajungi in alta lume.

Esti la granita. Esti inca tanar in adevaratul sens al cuvantului, nu pe deplin matur si in transformare. Unii au decis ca este varsta potrivita pentru a muri. Poate ca este: pana acum ai demonstrat destul de multe, ai prieteni buni dintre care pe unii ii cunosti de cel putin 20 de ani (cum am ajuns aici, atat de repede?), poate ca esti in ascensiune si in ceea ce priveste cariera, oamenii au incredere in tine si asteapta lucruri. Si poate ca pun presiuni. Ai experienta de viata, implicit cel putin una oarecare in dragoste – iar daca ai trecut si printr-o relatie toxica, de iubire neimplinita, cu atat mai bine – esti cineva.

Poate ca acum arati mai bine decat ai aratat vreodata, indeplinesti toate calitatile, ai bifat atat de multe lucruri, poate ca este apogeul vietii dupa care urmeaza o oarecare monotonie (28 nu suna la fel de bine ca 27, cum spuneam), poate ca este varsta potrivita…

Pot intelege, asadar, de ce unii au decis sa paraseasca scena vietii in plina glorie, la 27, insa nu-i pot sustine in decizia lor. Chiar daca poate, pentru unii, dupa 27 putea urma declinul. In viata nu este intotdeauna ca-n tenis.

O papusa de 27 de ani