Monthly Archives: February 2012

In Barcelona e liniste

Duminica, 26.02.2012, 08:30
Barcelona

M-am trezit pe semi-intuneric, geamul din camera in care dorm da inauntrul cladirii, catre lift. Am scris o fraza, m-am ridicat sa termin de facut cafeaua, tin o tigara intre buze fara sa o aprind si imi dau seama ca nu stiu ce vreau, de fapt, sa scriu.

Profit de faptul ca m-am trezit prima si incerc sa fructific aceasta perioada care se anunta a fi prolifica din punct de vedere al creativitatii. Ma rog… Cred ca m-am trezit si am auzit linistea Montjuicului, pe care nici macar pasarile nu indraznesc sa o tulbure. Imi place oarecum agitatia orasului (in general), dar nu pot refuza niciodata un peisaj superb, pe dealuri cu case inca adormite si palmieri batrani. Sunt in acel moment al vietii in care colectez amintiri formate din peisaje care apar de nicaieri, cu Tibidabo sus, dezvaluindu-si maretia la capatul unei strazi pe care ne plimbam din intamplare. Ma maturizez frumos si inca tresar cand ma gandesc la faptul ca acum mai bine de 10 ani ma trezeazeam devreme pentru a ma vedea cu cei care urmau sa-mi devina prieteni pe viata fara sa fi bagat acest lucru atat de important in seama la vremea aceea. Si tresar pentru ca realizez ca acum acei oameni cu care radeam cu lacrimi s-au mutat aici iar eu zbor singura catre ei. Cat s-a schimbat situatia, cum ne-am facut mari si responsabili.

Aveam nevoie de o pauza iar o pauza este completa abia cand decizi sa o iei departe de locul obisnuit de desfasurare a vietii cotidiene. Mai aprind o tigara, ma uit la soarele care urca incet mai sus, ascult linistea de duminica si observ umbrele modificandu-se pe cladirile despre care doar rufele de la uscat mai spun ca sunt vii.

Duminica e zi de odihna, iar eu ma bucur de somnul celorlalti pentru a nota o amintire. Am renuntat la gandul ca ar fi bine ca ziua sa fie mai lunga. Ori profit de rasaritul de soare cand trebuie ori aleg sa traiesc linistit, fara sa ma simt presata de timpul care trece repede si mult prea sigur.

Mai sorb o gura din cafea, mai arunc o privire peste Montjuic fara a analiza in profunzime, vazand doar peisajul, soarele urca spre un nou final de saptamana (cate, oare, a vazut soarele gri al acestui oras pe alocuri tenebros, cu vant de mare si fara praf?), imi eliberez mintea, ma intind, iau lucrurile ca atare si notez: sunt in Barcelona si n-as fi vrut sa fiu in niciun alt loc in acest moment.

Spun “multumesc, viata”, mai sorb o gura de cafea si ma gandesc, usor incruntata din cauza razelor, la inceputul unei noi zile cu soare de februarie.

Cu drag,
O papusa linistita pe alocuri, prin Barcelona

Advertisements

1 Comment

Filed under In lume

Maraton de filme; pe lista: Hable con ella, The private lives of Pippa Lee, Coco avant Chanel

Deja stiti ca sunt usor ciudata la capitolul media si ca fac pauze ce par interminabile. Am fost in pauza de filme insa recuperez. Saptamana trecuta am fost dupa mult timp la cinema si am vazut “J. Edgar”. Slabut. (ce cliseu) Si asa a revenit cheful de a viziona, chiar cu un film plictisitor despre un homosexual ce a pus bazele FBI.


Sambata am mers la sigur si am ales un film al lui Almodóvar. “Hable con ella” (Vorbiti cu ea) are un scenariu usor bolnav, ca toate filmele spaniolului, de altfel. Coma profunda, destine care se unesc aparent intamplator, ciudati (in acceptiunea mea, bineinteles), dragoste cu mari obstacole si oarecum neimpartasita, un film greu pentru suflet dar care m-a tinut rece pe linia de plutire. Nu m-am implicat in “Hable con ella” ci am fost un privitor cuminte, care a reusit sa analizeze scenele si filmarile tipice Almodóvar. Nu cred ca este genul de film care-mi va juca feste imprietenindu-se cu subconstientul. Este pur si simplu un film bun si imi place ca inca mai am de vazut filme scrise si regizate de acelasi genial.


Aveam nevoie de o schimbare de registru si limba si am intrat in “The private lives of Pippa Lee”. Povestea nu m-a impresionat, mi-a placut in mod deosebit partea despre mama dependenta de amfetamine. Nicio surpriza, avand in vedere ca toata viata am fost fascinata de dependente de orice fel si in special de cea de droguri. M-am plictisit cu voiosie urmarind si abia asteptand sa se termine filmul scris si regizat de Rebecca Miller.


Trei filme intr-o zi este maximul meu, iar “Coco avant Chanel” este pe lista de mult timp, de cand am terminat de citit cartea cu acelasi nume. Cautand in arhiva blogului scrierea despre cartea lui Edmonde Charles-Roux nu-mi vine sa cred ca a trecut aproape un an de cand am terminat romanul prost tradus. Filmul cu Audrey Tautou m-as fi asteptat sa vorbeasca putin despre istoria brandului, nu doar despre doua povesti de dragoste dintre multe esuate traite de Gabrielle Chanel. No 5 nici nu a fost mentionat. Cum? Speram sa vad un film educativ, din care mi-as fi dorit sa invat mai multe sau macar sa revad, in imagini de data aceasta, parti importante din istoria modei si a lumii beauty-ului insa m-am ales cu admiratia fata de micuta frantuzoaica si un “sa mori tu ca s-a terminat” subtil cand a inceput genericul de final.

Week-end-ul acesta credeam ca va ninge. A fost o vreme ciudata, cu putin viscol si ploaie pe o ceata laptoasa, la fel de buna de stat in casa. Astazi nu am vreun chef anume de a scrie (cred ca se simte) insa vreau sa recuperez tacerea inhibatoare de inspiratie.

Va imbratiseaza,
O papusa care vede filme

Leave a comment

Filed under Bucuresti