O vineri de 24,5 ore

Vineri a venit Julie sa ma viziteze. Julie este un mix superb de cultura americana, europeana si asiatica: nascuta si crescuta in SUA, mama frantuzoaica si tata libanez. Nasul, tenul masliniu si parul negru ii tradeaza originile arabesti. Desi ar fi trebuit sa ajunga joi seara, wizz air-ul a decis sa o aterizeze vineri dimineata. Dar foarte dimineata.

Asadar, vineri la 6 am fost in picioare, la 7 eram in Baneasa, aeroportul minune al Bucurestiului. As zice mai degraba aero-gara. Vine Julie, mergem la Ramayana, eu cafea, ea ceai, am vrut pateuri de la Candy Cat, nu s-a putut decat in combinatie cu un ceai urias si un pret fabulos pentru dimineata aceea.

eu: “Dar platim pateurile”
don’soara: “Nu se poate”
eu: “Multumesc”

Am mancat cate un sendvis, ne-am pus la curent cu noile activitati si am pornit spre casa. M-am schimbat, am mai baut o cafea si am plecat. 11:00 interviu cu ambasadorul Peru(uuuului). Dupa ce am exersat ceea ce invatasem eu timp de un semestru in Spania la cursurile de protocol, mi-am repetat in minte extraordinarul meu salut “Buenos dias Excelentisimo Senor Embajador X”, ca sa ajung acolo si sa-mi iasa un “Buenos dias” penibil si scurt. Eh… de.

Dupa o ora si jumatate de interviu si aproape toata banda de la o caseta am plecat la birou. Treaba. Sedinta. Plecat acasa. Voiam sa ajung si la o conferinta de presa dar n-am mai avut timp. Am trezit-o pe Julie, am mancat si am plecat la plimbarica prin Lipscani. Inca ma fascineaza stradutele atat de diferite, cladirile cu bulina rosie si insemnele comuniste aflate deasupra vitrinelor sparte “CROITORIE”.

Am plecat spre casa, la 9 trebuia sa ajungem la un vernisaj. Am ajuns pe la 9:30 la galeria 29, in sufrageria lui Mircea Nicolae. Nu va dau prea multe detalii pentru ca le puteti citi aici.

Am luat-o pe Natalie de la Unirii, Natalie care a fost “fashionable late”, termen care, might I say, imi cam displace. Se scuza intarzierea avand in vedere ca a meritat: aranjata, pantofi cu toc, o tinuta trendy pe care as fi purtat-o cu siguranta. Am ajuns la mine, mi-am schimbat hainele prea hippie pentru evenimentul la care urma sa mergem, in clubul “Pat”. Am ratat prezentarea de moda insa am facut ceva networking interesant.

Datorita faptului ca am adus 5 semnaturi pentru un candidat la europarlamentare (care ma intereseaza prea putin), Bebe ne-a fost sofer toata seara. Dupa Pat am ajuns in Comandante Junior, adica tot in zona Lipscani. Noi, 3 fete, toate in pantofi cu toc, fardate si aranjate, aratam cam dubios intre copilasii de maxim 21 de ani in tricouri largi si blugi jerpeliti, pe care trebuie sa recunosc, am fost cam geloasa.

Si pentru ca acum vine partea barter-ului realizat impreuna cu Dany, prietenul meu cel mai bun care ma pasuieste de cei 10 lei pe care trebuie sa-i dau in conditiile in care scriu despre vineri seara, trebuie sa precizez ca m-am intalnit cu o droaie din prietenii mei: Sandra si directorul de marketing Minca, Barza cu nelipsitii ochelari pusi la misto (vede foarte bine, se da interesant doar), Radu alias Tataee care s-a miscat mai bine decat tot tineretul la un loc, si, evident, piesa de rezistenta, Dany pe care toata lumea il cauta tot timpul. E “popular”.

Am dansat pana la 6 dimineata in asteptarea unei hore Zdob si Zdub. N-a fost. Am ajuns acasa cand deja se luminase, am mancat si pe la 6:30 m-am bagat in pat. Astfel, dragii mei, am mai castigat o zi. Doar 6 ore de somn in 3 zile. Si la mai mare!

Aceasta a fost ziua mea de 24,5 ore.

Cu drag,
Papusa Ruseasca

Viata in Piso Compartido de Bucuresti

Nu stiu de ce, dar nici nu simt cum trece timpul in noul apartament pe care il voi parasi in curand. Pot sa lucrez, am pofta sa lucrez, spal vasele fara sa-mi fie lene, nu stiu de cate zile sunt aici si nici nu numar, tocmai pentru ca… ma simt bine.

Colegii mei de apartament sunt calmi si imi transmit o energie pozitiva. Lenea colectiva de curatenie, mizeria acceptabila din casa si stilul de viata relaxat ma binedispun. Am ramas sechestrata intr-o zi cand ambii mei “roomies” au plecat si m-au lasat fara chei dar orice se rezolva.

Aproape ca mi-a revenit pofta de scris. Am inceput iar sa fac “scenarii de posturi de bloguri” si sa ma bucur de zilele insorite de primavara precoce. Imi place sa ma uit la catelul cu blana lucioasa care are cotet in curtea blocului, care ma latra cand vin si plec de acasa si care se sperie de mine cand vreau sa-l mangai insa ma asculta cand ii vorbesc.

Am inceput sa citesc din nou si sa las noaptea internetul in voie. Nu mai sunt atat de nervoasa la volan si nu stiu daca toate astea se datoreaza linistii sufletesti pe care mi-o da “piso compartido” de Bucuresti sau zilelor caldute si insorite.

Nu mai sunt atat de stresata si orele au zburat cand am facut acum cateva seri plimbarea Kisselef – Arcul de Triumf – Aviatorilor – Victoriei – Kisselef cu Sandra pe jos. Ma plang mai putin si mai linistit si am mancat mai multe fructe.

Dintr-odata Baneasa nu mi se mai pare la capatul Bucurestiului si nu mi se mai pare imposibil sa ajungi din Baneasa in Pantelimon si inapoi pe timp de zi. Poate ca e apartamentul, poate ca sunt ochelarii mei vechi de soare reparati de Mihai, verisorul Roxanei sau poate ca sunt doar eu. Cert e ca mi-e bine.

Cu drag, din Bucuresti,

Sa ne mutam!

Cam de cate ori te poti muta intr-o viata? Intr-un an m-am mutat de… foarte multe ori: Bucuresti-Madrid, Madrid-Madrid-Madrid-Bucuresti-Bucuresti. A venit timpul sa ma mai mut o data… inca o data. De data asta pentru scurt timp cred eu. Este incredibil cum am invatat sa-mi strang toata viata intr-o valiza si cateva pungi in mai putin de doua ore.

Am spus toata viata mea exagerand doar putin pentru ca o mare parte din ea este formata din lucruri. Oricat ar zice oricine ca viata inseamna amintiri, prieteni, muzica, momente bla bla, la toate astea (paranteza: “noi vorbim romaneste“, astea este forma populara a pronumelui demonstrativ acestea) se adauga lucrurile. Lucrurile la randul lor sunt formate din haine, accesorii (ce mama naibii), produse de ingrijire (kilograme mai precis) etc.

Asadar, astazi mi-am facut din nou sarsanaua, am umplut masina, mi-am luat unul dintre cei mai buni prieteni la subtioara – laptopul, si am plecat catinel catre o noua destinatie. De data asta in Bucuresti. Alt cartier, unul de fite, un apartament de vis, de fapt un apartament la care visam de cand m-am intors din Madrid. Un… piso compartido. Adica un apartament in care locuiesc mai multe persoane si in care este o misculatie continua. Un apartament viu.

Este prima mea seara in piso compartido de Bucuresti. Imi urez succes si revin cu povestioare cu si despre “my roomies”.

Si ca sa dau un raspuns, in Baneasa! Smokiiiiiiiiiin!

Cu drag,