Roata mare-mare din Herastrau

Am avut un week-end minunat. Un week-end de stat in Bucuresti, de lenevit in casa, de rasfoit reviste si de jucat carti. Vineri am fost la Dany (care era deja in Londra). Acolo in afara de gasca obisnuita s-au alaturat Elena si prietenul (la multi ani, Elena!). Am jucat mima si am ras pana pe la 3 dimineata.

M-am trezit sambata cu un chef de stat degeaba incredibil. N-am stat mult pentru ca pe la 14:00 au venit Balzac (adica Barza, care tine musai sa aiba un nume intelectual) si Sandra, care n-au mai plecat pana la 4 dimineata. Am facut mancare pe saturate, i-am hranit de vreo 3 ori (i-am adoptat doar), am jucat carti pana tarziu impreuna cu Quioara, Tataee si Mamaee. Nu s-a vorbit despre munca. Ajung la concluzia ca Dany este râcăciosul.

Duminica m-am trezit tarziu si binedispusa. L-am sunat pe Renbo Veninosul care m-a refuzat politicos, invocand 12 zile de munca fara pauza. M-am gandit cateva clipe… sa insist, sa nu insist… stiam ca nu-mi va fi prea greu sa-l conving asa ca ne-am intalnit la 6. Egoismul meu feroce si pofta de a vedea un baiet fremos tare nu m-au putut lasa sa las baietul sa se odihneasca. Dupa o sesiune de strans rahati dupa 2 pisici si un catel la Dany (care s-a intors azi-noapte din Londra) i-am luat cateaua si am purces catre Victoriei unde mi-am clatit ochii. Plimbare 4 ore: tur de Herastrau, intoarcere pe Kiseleff (care nu stiu niciodata cu cati “s” sau “f” se scrie). Ne-am dat in Roata Mare. Am profitat de scartaitul pregnant al fiarelor vechi, moment in care Renbo s-a stresat nitel, cateva secunde bune de analiza, sau, cum spune tot Elaine, supra’analiza. Am ramas putin surprinsa dupa plimbarica noastra, insa, cum incerc sa nu devin prea personala in acest jurnal de Bucuresti, voi tine detaliile pentru alte scrieri.

Cu asta cred ca am reusit sa raspund si la intrebarea lui “Je” de aici.
Am ajuns acasa tarziu si nu am putut adormi pana dupa 3 noaptea. Ganduri, scenarii sfioase si… inca ceva.

Cu drag,

Si luni, si marti, si miercuri, si miercuri, si miercuri

Ieri am avut o zi plina 100%, asa cum imi plac mie toate zilele saptamanii si asa cum sunt cam toate zilele mele de cateva luni incoace. Dupa munca de birou care devine din ce in ce mai solicitanta si mai misto, am fost la un eveniment TONICA. Am ascultat cumintica tot ce au avut de spus sponsorii – Kandia si Panasonic si specialistii.

Ca de obicei, agenduta in mana, contacte, contacte, contacte. Andreaa, PR-ul Tonica, desi o tipa fara experienta, s-a comportat exemplar si a fost o gazda minunata. Imbracata profi, fardata misto, buricul acoperit, discurs bine pus la punct. A stiut cand sa intrerupa si in ce fel, s-a descurcat de minune.

Dupa Chianti Cafe (Titulescu) am mers la Cuando pentru a o cunoaste pe Cristina, PR la o companie de muzica. Schimb de numere de telefon, socializare cu un editor de la Joy si drum in viata.

Am ajuns la Dany tarziu, am stat pana si mai tarziu, am vorbit tot despre munca, am vazut o noua strategie de marketing pe care au adus-o in Romania Alexandru Minca si Cezar Dimache, doi tipi de care cu siguranta veti mai auzi (cei interesati de marketing). Am ajuns acasa obosita moarta, m-am trantit in pat si am visat numai strategii de PR si organizare de evenimente, sali si parteneriate.

M-am trezit cu gandul la ce trebuie sa fac azi si ca trebuie sa incep sa ma organizez mai bine. Am ajuns la birou. O noua zi incepe.

Cu drag,

O vineri de 24,5 ore

Vineri a venit Julie sa ma viziteze. Julie este un mix superb de cultura americana, europeana si asiatica: nascuta si crescuta in SUA, mama frantuzoaica si tata libanez. Nasul, tenul masliniu si parul negru ii tradeaza originile arabesti. Desi ar fi trebuit sa ajunga joi seara, wizz air-ul a decis sa o aterizeze vineri dimineata. Dar foarte dimineata.

Asadar, vineri la 6 am fost in picioare, la 7 eram in Baneasa, aeroportul minune al Bucurestiului. As zice mai degraba aero-gara. Vine Julie, mergem la Ramayana, eu cafea, ea ceai, am vrut pateuri de la Candy Cat, nu s-a putut decat in combinatie cu un ceai urias si un pret fabulos pentru dimineata aceea.

eu: “Dar platim pateurile”
don’soara: “Nu se poate”
eu: “Multumesc”

Am mancat cate un sendvis, ne-am pus la curent cu noile activitati si am pornit spre casa. M-am schimbat, am mai baut o cafea si am plecat. 11:00 interviu cu ambasadorul Peru(uuuului). Dupa ce am exersat ceea ce invatasem eu timp de un semestru in Spania la cursurile de protocol, mi-am repetat in minte extraordinarul meu salut “Buenos dias Excelentisimo Senor Embajador X”, ca sa ajung acolo si sa-mi iasa un “Buenos dias” penibil si scurt. Eh… de.

Dupa o ora si jumatate de interviu si aproape toata banda de la o caseta am plecat la birou. Treaba. Sedinta. Plecat acasa. Voiam sa ajung si la o conferinta de presa dar n-am mai avut timp. Am trezit-o pe Julie, am mancat si am plecat la plimbarica prin Lipscani. Inca ma fascineaza stradutele atat de diferite, cladirile cu bulina rosie si insemnele comuniste aflate deasupra vitrinelor sparte “CROITORIE”.

Am plecat spre casa, la 9 trebuia sa ajungem la un vernisaj. Am ajuns pe la 9:30 la galeria 29, in sufrageria lui Mircea Nicolae. Nu va dau prea multe detalii pentru ca le puteti citi aici.

Am luat-o pe Natalie de la Unirii, Natalie care a fost “fashionable late”, termen care, might I say, imi cam displace. Se scuza intarzierea avand in vedere ca a meritat: aranjata, pantofi cu toc, o tinuta trendy pe care as fi purtat-o cu siguranta. Am ajuns la mine, mi-am schimbat hainele prea hippie pentru evenimentul la care urma sa mergem, in clubul “Pat”. Am ratat prezentarea de moda insa am facut ceva networking interesant.

Datorita faptului ca am adus 5 semnaturi pentru un candidat la europarlamentare (care ma intereseaza prea putin), Bebe ne-a fost sofer toata seara. Dupa Pat am ajuns in Comandante Junior, adica tot in zona Lipscani. Noi, 3 fete, toate in pantofi cu toc, fardate si aranjate, aratam cam dubios intre copilasii de maxim 21 de ani in tricouri largi si blugi jerpeliti, pe care trebuie sa recunosc, am fost cam geloasa.

Si pentru ca acum vine partea barter-ului realizat impreuna cu Dany, prietenul meu cel mai bun care ma pasuieste de cei 10 lei pe care trebuie sa-i dau in conditiile in care scriu despre vineri seara, trebuie sa precizez ca m-am intalnit cu o droaie din prietenii mei: Sandra si directorul de marketing Minca, Barza cu nelipsitii ochelari pusi la misto (vede foarte bine, se da interesant doar), Radu alias Tataee care s-a miscat mai bine decat tot tineretul la un loc, si, evident, piesa de rezistenta, Dany pe care toata lumea il cauta tot timpul. E “popular”.

Am dansat pana la 6 dimineata in asteptarea unei hore Zdob si Zdub. N-a fost. Am ajuns acasa cand deja se luminase, am mancat si pe la 6:30 m-am bagat in pat. Astfel, dragii mei, am mai castigat o zi. Doar 6 ore de somn in 3 zile. Si la mai mare!

Aceasta a fost ziua mea de 24,5 ore.

Cu drag,
Papusa Ruseasca

Cartea care nu m-a trecut prin facultate

Aseara am terminat de citit o carte absolut GENIALA. Cand pun mana pe o carte buna e sarbatoare. Am mancat primul capitol pe nerasuflate. Imi venea sa o pup pe Alison Theaker. Daca citeam in ’98 cartea, atunci cand au fost facute studiile despre media de toate felurile, probabil ca as fi zis “mda…”. Si la data aceea oricum nu cred ca as fi inteles nimic. Citind-o acum, mi-am dat seama ca tot ce a zis femeia asta mult prea desteapta s-a adeverit. Cuvant cu cuvant.

Am luat cartea “Relatiile eficiente cu mass media” de la Libraria Eminescu, librarie unde gasesti carti extrem de misto si unde am lasat si ultimii bani pe “Eticheta si Protocol” de Mariana Mion Pop. Cea din urma costa 40 lei si abia astept sa am timp s-o rasfoiesc. “Relatiile eficiente cu mass media” a costat 17,51 lei, prea putin (dar totusi spre fericirea mea) pentru o carte atat de buna.

Nu-mi vine sa cred ca am trecut prin Facultatea de Jurnalism si ca aceasta carte nu mi-a trecut prin mana decat sub forma de fragmente de prin manuale. Cineva n-avea interes sa ne-o recomande. Probabil pentru ca nu este de la editura Xulete cu care lucreaza profesorii…

Desi am mai gasit fragmente din Relatiile eficiente, cartea merita citita integral. Fara mii de carti la bibliografie, o lucrare scrisa de 3 britanici (cred) – Alison Theaker, Michael Bland, David Wragg, curat, frumos, cu niste anticipari istorice incredibile. Usor de citit si inteles, oricine vrea sa invete sau sa-si consolideze cunostinte despre jurnalism in primul rand si PR in al doilea, o va citi cu placere.

Traducerea lui Nicu Pana este de exceptie. Notele si prefata sunt excelente. Mi-ar placea sa vad o reeditare actualizata insa si mai tare mi-ar placea sa o aud pe Alison Theaker vorbind.

Si pentru ca am adus vorba de traducatori, am incercat si “Modele ale Comunicarii” de Denis McQuail si Sven Windhal, tradusa de Paul Dobrescu. Sunt convinsa 100% ca aceasta carte este net mai usor de citit in engleza. Traducerea este incredibil de greoaie, pana intr-acolo incat folosirea cuvantului “comunicare” mi se pare la misto. Cu parere de rau, o carte buna devenita aproape neinteligibila, la modul ca mi-am pierdut concentrarea si am ajuns sa citesc aceeasi fraza de cate patru ori pentru ca mintea imi zbura departe. Am ajuns pe la pagina 70 si am renuntat cu parere de rau.

Asadar, lectura de week-end sau de metrou: “Relatiile eficiente cu mass media”. Frumos!

Cu drag,

Gadgetul visurilor mele

De cateva saptamani ma confrunt cu o problema: am inceput sa fiu dezorganizata pentru ca am prea multe lucruri de facut. Am ajuns sa-mi notez si cele mai mici lucruri pentru a nu uita sa le fac. Dupa ce am folosit carnetelul in toate chipurile posibile, de la inceput, de la jumatate, pe sectiuni, cu susul in jos varianta Elena Ceausescu, pe coperte (coperti, ambele variante acceptate), am ajuns la concluzia ca totul e o varza. Atat in carnetel cat si la mine in cap.

Am nevoie de un gadget. Cum sunt anti-tehnologie pentru ca nu m-a ajutat Dumnezeu si inspre partea asta, am nevoie de un gadget usor de folosit, pe care sa-l pot indesa intr-o genta, la care cel mai important lucru este agenda. Nu ma coafeaza acel Nokia cu butoanele dispuse sub forma de tastatura, sunt prea mici si nu nimeresc. Ceva cu creionas ar fi excelent, si cu butonase de tastatura. V-am lamurit? Mda, nici eu nu stiu, deci cer ajutorul.

Cum e iPhone, cum e cealalta chestie care seamana cu un iPhone dar nu e telefon (tot de la Apple, sunt informata bine)? Nu vreau laptop, vreau ceva mult mai mic si mai portabil.

Asadar dragii mei (si dragele mele daca este cazul), astept un sfat, un mic ajutor.

Concert caritabil Hospice in Coyote

Am primit marti un telefon de la Natalie, o romanca ce nu stie romaneste dar care o arde pe o engleza pur londoneza, pe care mi-e destul de greu s-o inteleg uneori. Natalie are parinti romani insa ea s-a nascut si a crescut in Anglia. Apreciez faptul ca incearca insa, desi am trait un an printre straini inca ma minunez vazand astfel de persoane… care nu-si vorbesc limba natala. Sau pana la urma care este limba natala?

Am primit telefonul si invitatia tarziu, asa ca la randul meu am trimis mail-urile tarziu. Am reusit totusi sa adun o mana de oameni care au platit cate 15 lei ce vor merge la niste persoane fara speranta. La propriu.

Nu-mi vine sa cred nici acum ca in Coyote nu se mai fumeaza. Exista o camera pentru fumatori, mica si unde ma usturau ochii incat plangeam si fumam, plangeam si fumam. M-am simtit discriminata. Probabil ca ma voi mai simti si de acum inainte. Tot nu ma las.

Au cantat cei de la Jukebox, am dansat, am baut bere, am fumat pe apucate, m-am simtit excelent. Cred ca este pentru prima oara cand am reusit sa strang un numar atat de mare de prieteni de pe-o zi pe alta. Am ajuns la acea varsta cand toti suntem “ocupati”. Prea ocupati sa mai tinem cont unii de nevoile altora, sa mai vorbim cu orele la telefon, sa mai iesim la plimbari lungi prin parc, sa mai plangem, sa ne mai plangem de prostioare, sa ne mai pese…

E trist si mi se pare ca vietile noastre sunt din ce in ce mai triste, mai incarcate, ca ne indepartam din ce in ce mai mult din cauza banilor dupa care tanjim, care nu sunt niciodata suficienti, ca ne uitam in goana noastra dupa cariera si glorie, dupa urcare pe scara societatii. Probabil ca vom ajunge la un moment dat sa ne fie rusine sa mai vorbim urat de fata cu cei cu care am copilarit si am mancat din aceeasi farfurie la propriu, probabil ca atunci cand vom mai cere un favor unui prieten vechi il vom cere cu inima indoita si ne vom astepta ca serviciul sa trebuiasca inapoiat, ne vom simti datori fata de cei cu care azi iesim la boschetareala si radem.

Ieri a fost misto. Ieri am dansat pentru prima oara un blues cu Barza desi il cunosc de atatia ani si am fost impreuna la atatea petreceri, baute si in atatea cluburi, ieri am mai cunoscut-o putin pe Sandra desi imi este una dintre cele mai bune prietene, ieri am ras cu lacrimi si am baut bere dar… cu gandul ca azi trebuia sa ma trezesc devreme, sa cladesc cariera la care atata tanjesc, sa castig banii de care am atata nevoie sau pe care mi-i doresc atat de tare. Banii mei.

Azi este o noua zi, o zi de vineri cand lumea se uita in agenda sa vada daca putem sa ne intalnim diseara la Cinemateca, zi in care vreau sa am o jumatate de ora pentru problemele Sandrei, jumatate de ora care mi se pare acum atat de pretioasa si care trebuie trecuta in agenda… Agenda pentru prieteni?

Aseara am dansat pentru niste oameni fara speranta, care stiu ca azi poate fi ultima zi, noi cei care trebuie sa ne facem loc in agenda pentru prieteni si pentru maine, si pentru saptamana viitoare, noi care putem sa ne face planuri si noi care putem avea o agenda.

Enfin, mana stanga, tigara si domnisoara

Aseara am avut o discutie la cateva pahare de bere in Coyote. Voi vorbi si despre concertul Jukebox, insa momentan sunt datoare cu o explicatie. De ce trebuie sa fumeze o femeie cu mana stanga? Ei bine dragii mei intrebatori Barza (cunoscut si sub numele de Domnul Victor sau Balzac), Minka, Cezar si Daniel, o femeie trebuie sa fumeze cu stanga pentru ca atunci cand i se saruta mana, intotdeauna o va oferi pe dreapta, care nu trebuie sa miroasa a fum de tigara.

Cu drag a voastra,
Papusa Ruseasca

Targ de ceva la Carturesti

Sambata am fost la un targ la Carturesti. 10 lei intrarea. Hmm… N-as fi mers daca nu aveam un interes precis: sa aflu de catre cine a fost organizat si cand/daca/unde va fi organizat urmatorul targ de catre aceasta persoana.

M-am uitat la lucrusoare, mi-am luat o pereche de cercei draguti, am purtat o conversatie misto cu Monica de la evintage si am baut un ceai bun.

Deja nu mai pot comenta pentru ca, din pacate, aceste targuri nu se prea diferentiaza unele de altele. Putine sunt evenimentele care chiar au ceva de spus. In general vin aceleasi persoane – la expozanti ma refer, locatiile sunt asemanatoare sau chiar aceleasi, taxa de intrare ma enerveaza la culme, mi se pare mult prea mare pentru importanta targului (vezi Romexpo, targuri mult mai mari, taxa in medie 4 lei).

Tot sambata a mai avut loc un targ la Hanul cu Tei. Mai sus aveti bannerul. Nu inteleg legatura dintre fond si vintage si nu prea inteleg nimic din concept dar… daca lor le-a placut…

Revenind,
Ma bucur ca in Carturesti se organizeaza tot felul de chestii misto insa trebuie sa recunosc: abia astept lansarea “Lizoancei” scrisa de Doina Rusti, care va avea loc tot la Carturesti, pe 26 martie si mai ales abia astept sa citesc cartea.

Cu drag,

Boban Marković Orchestra la Sala Palatului

Miercuri dimineata am primit un sms cu o invitatie la un concert de muzica autentic tiganeasca si sarbeasca. Am sarit si am raspuns urgent “vreau si eu”. Prin bunavointa Silviei am ajuns la Sala Palatului (cam tarziu, dar asa se intampla cand ti se decaleaza ziua inca de la inceput).

Am intrat in sala mare, cam goala si care arata extrem de comunist, in sensul cel mai rau cu putinta. Impresia de prafuit, de mizerie, de tristete, maroul acela spalacit, scaune din “velur” imbacsit, o scena urata si fara niciun decor, de vis. Nu m-a interesat prea tare decorul pentru ca stiam ca aveam sa ma simt bine. M-am asezat tacticos pe scaunul galben-cacaniu, imbracata in aceleasi haine cu care plecasem de dimineata de acasa, si a intrat in deschidere o formatie romaneasca. Un tigan care canta dumnezeieste la flaut.

La un moment dat a luat microfonul si a incercat sa spuna ca ne va mai “delecta” cu cateva melodii. Delecta nu i-a iesit, dar ce mai conteaza? La ce talent are nu e nevoie sa stie sa vorbeasca. Deloc. E de ajuns sa sufle.

Imi cam jucau picioarele stand pe scaun in momentul in care au intrat pe scena Boban, baiatul lui si orchestra. Incredibil de frumos, de greu, de energic, foarte, foarte, foarte misto. Am stat ce am stat, m-am uitat in jurul meu, nu era agitatie. In dreapta-fata parca se intrevedea ceva. Aplauze, uuituri, zambet continuu. Pana la urma nu am mai rezistat si am sarit de pe scaun cu riscul sa blochez vederea celor din spatele meu dar fara sa-mi pese prea tare. Pana la urma, cum poti sta jos cand asculti o astfel de muzica, si mai ales live?

Am iesit transpirata de la un concert genial, la care din pacate nu a fost prea multa lume. Sala era mai mult goala insa n-a contat deloc. Nici pentru cei prezenti si nici pentru artisti. Un concert la care am vazut hippies, yuppies, rockeri, o tipa cheala care dansa electro pe muzica tiganeasca, care se misca lasciv sarutandu-si iubitul, ambii putand fi usor catalogati drept ciudati de oamenii unei tari latine mult prea conservatoare.

A fost o seara despre care povestesc cu drag, care mi-a transmis energie, care nu m-a obosit desi m-a tinut in priza. Ar fi mers o bauta dupa, insa cum era miercuri…

Cu drag,

Colanti luciosi

“colanti luciosi” sunt cuvinte-cheie prin care multa lume ajunge la mine in jurnalul de Bucuresti. Chiar voiam de ceva vreme sa scriu despre acest obiect vestimentar care mi-a dat niste batai de cap. Prima oara am realizat ca exista atunci cand i-am vazut anul trecut (sau acum doi ani avand in vedere ca suntem in 2009?) in Madrid. Initial mi s-au parut cam slutty si nu mi-au placut.

Odata cu trecerea timpului, asa cum se intampla cu multe lucruri care initial nu-mi plac, am inceput sa-mi doresc colantii luciosi negri, pe care visam deja cum sa-i combin si unde sa-i port. Incepusem sa ma injur oarecum pentru ca nu mi-i cumparasem atunci cand avusesem ocazia, din Madrid, in mod cert mai ieftin decat in Bucuresti.

Am demarat cautarile si am gasit. Pe manechini. La diverse magazine in Mall Baneasa, singurul mall in care mai am rabdare sa intru si sa ma plimb pentru ca nu este atat de aglomerat si pentru ca imi da impresia (reala) de spatiu. Preturile erau intre 40-80 lei, numai ca niciunul dintre magazine nu mai avea pretiosii colanti luciosi in stoc si nici nu se stia data si daca vor mai aduce.

Initial am fost dezagagita, acum sunt fericita ca nu am gasit deoarece… intr-o buna zi…
Am ajuns printr-o intamplare nefericita (silita si nu de bunavoie) in Mall Vitan. Sa va mai spun de ce detest Mall Vitan? Va spun: supraaglomerat, multi, mult prea multi vikingi (ca sa-l citez pe Mircea Badea si sa evit astfel sa fiu rautacioasa ori rasista), partea noua care nu are nicio legatura cu cea veche, magazinele organizate cam alandala dupa simtul meu arhitectonic-estetic indoielnic, usile rotative pe care nu le poti evita de cele mai multe ori si de care mi-e cam frica, tot datorita vikingilor glumeti si nu in ultimul rand parcarea mereu plina pe care trebuie sa o platesti.

Ei bine in Mall Vitan, simbol al prostului gust (ma refer aici la majoritatea oamenilor care il frecventeaza) am vazut nu una, nu doua, nu trei, ci zeci de tarancute (peiorativ, nu ca mamaia de la tara) ce purtau acei colanti luciosi pe care nu-i gasisem. Nu pot decat sa concluzionez ca domnisoarele au golit rafturile.

Nu stiu cat va mai dura moda, cum vor evolua preturile si combinatiile vestimentare, stiu insa ca am renuntat la ideea de cumpara colanti luciosi.

Asadar dragele mele, acum veti gasi cateva cuvinte despre cuvintele-cheie cu ajutorul carora ajungeti aici. Si sa va mai recomand ceva? Mai bine uitati de ei.

Cu drag,