Vizita de presa 2 – Covasna

Am avut un week-end minunat. La propriu. Covasna este, pentru mine, un loc foarte special. Aici am venit impreuna cu bunicii mei multi ani la rand. Mi-ar placea tare mult ca in aceasta vara sa am o saptamana cu mofete si plimbari lungi acolo, alaturi de prietenii mei si de inca cineva care a reusit sa ma supere atat de tare astazi incat incep sa recalculez anumite planuri… singura. Dar sa trecem peste amanunte.

Am plecat in vizita de presa (termen pe care il folosesc de cand ma stiu ca la carte si de care rad colegii mei mai jurnalisti decat mine, care numesc vizita mea de presa “deplasare”. Refuz!). Problema mea cea mare este trezitul devreme. M-am gandit ca voi trece si peste asta si voi dormi linistita in autocar. Singurul lucru pe care nu-l luasem in considerare in acel moment este ca, la ora 6:00, este inca noapte, deci si mai deprimant.

Am reusit sa ma urnesc si sa ajung la Ateneu (punctul de intalnire) la ora stabilita – sambata, 7:30. Uf… La 8 am plecat catre destinatie. Cateva ore mai tarziu ajungeam in Covasna, intr-un decor de vis, cu o vreme de vis – mai cald decat in Bucuresti, soare incredibil si zapada exact cat trebuia.

N-am apucat sa ne instalam bine in camera hotelului Clermont (impreuna cu colega si prietena mea Oana), pentru ca am si fugit la… tratament. Mie mi-a revenit un masaj Sabai, cu pietre vulcanice.

Cand am auzit prima data despre aceste tipuri de terapii m-am gandit ca e frectie la picior de lemn – ce poate sa fie asa de misto la un masaj cu pietre?

Cand am fost in Tenrife, acum doi ani, am adus si cateva pietre vulcanice fine, pe care le pastrez in baie ca decor. Ei bine, cand am inceput masajul mi-am dat seama ca am gresit din nou, pentru ca nu am avut rabdarea sau cel putin curiozitatea sa ma lamuresc in legatura cu masajul cu pietre calde.

Dupa o ora si jumatate in care doamna Irina s-a ocupat de fiecare particica a corpului meu, de la talpi la fata, am uitat de orice grija, de orice stres sau ganduri pe care nu mi le doream prea tare. Trei tipuri de pietre dintre care unele circulare, sferice. Nu pot sa descriu cu exactitate senzatia pentru ca… trebuie sa incercati pentru a intelege. Da, intr-adevar, relaxare totala.

Am plecat cu o senzatie de bine, oarecum ametita de la masaj si m-am intors in camera destul de intunecoasa (din pacate, si, tot din pacate, fara vedere la peisajul superb ardelenesc) unde Oana incerca un somn de dupa-amiaza.

Dupra tratamentul Oanei am plecat la o plimbare lunga pana in centrul Covasnei. Orasul poate parea trist pentru cineva care nu stie cum arata aceasta zona vara. Pe timpul iernii nu sunt turisti, iar localnicii… ii numeri pe degete. Ne-am oprit la o carciuma ieftina, unde atmosfera ne-a dus catre discutii destul de strong despre viata, relatii, prietenii…

Asadar, sambata program de voie. Nu am ce sa le reprosez organizatorilor – cele trei PR-ite de nota 10: Dana, Isa si Ioana. Seara cina delicioasa si, din nou, program de voie. La mine a insemnat somn de pe la 23:30. M-am trezit in mijlocul noptii cu o durere incredibila de cap.

Duminica micul dejun apoi conferinta de presa. BTL ne-a prezentat ultima lor inovatie in materie de beauty: Exilis, un aparat cu doua functii extrem de importante – una, si cea mai interesanta din punctul meu de vedere, care lucreaza in profunzimea stratului de grasime, topind-o. Practic aparatul incalzeste grasimea transformand-o in stare lichida, fara sa distruga celulele. Sper ca am fost destul de pe inteles. Cea de-a doua functie, mai putin interesanta pentru mine personal in acest moment, de intinerire si respectiv tonifiere a pielii.

Prezentarea tinuta de cehul Tomas, desi a durat aproximativ o ora si jumatate, a fost extrem de interesanta si interactiva. Trebuie sa mai precizez ca grupul cu care am fost, colegele mele de la trusturi si publicatii concurente, au avut intrebari pertinente, care au adus sare si piper discursului.

N-am testat aparatul insa una dintre colegele mele de breasla (ador expresia asta a limbajului de lemn jurnalistic) a facut-o si ne-a impartasit impresiile – numai de bine.

Dupa-amiaza un gratar de toata frumusetea, cu muzica lautareasca pe fundal si hore in zapada. Am plecat cu bateriile incarcate catre un Bucuresti nins si trist.

In autocar m-am simtit ca dupa o tabara, cu cantece si foarte multa galagie productiva. Halucinanta poate?

Vorbeam despre PRi astazi si am ajuns la o concluzie cu care toata lumea a fost de acord: iti trebuie stofa. Nu e de ajuns sa iasa totul ca la carte, sa stii teoria perfect, sa stii sa te prefaci. Mai trebuie ceva – un anume tip de personalitate, o anume rabdare si reactii care nu se pot studia, venind la pachet cu tipul de personalitate despre care vorbeam.

Fetele care au organizat deplasarea (sic!) au avut ce a trebuit.
Nu pot decat sa le multumesc pentru ca m-au readus la Covasna si sa le multumesc pentru faptul ca, si datorita lor, m-am relaxat si m-am simtit minunat. Si, in plus, am fost cu Oana. As mai avea de povestit insa ma opresc aici si ma intorc la alte scrieri.

Cu drag,
o papusa ruseasca foarte rar relaxata

Diavolul sta in detalii

Desi nu pot spune ca am o stare prea buna – ba chiar sunt plina de draci maxim, voi incerca sa scriu, pentru ca este, probabil, singura zi in care o pot face.

Azi-dimineata mi-a venit un gand pe care am simtit nevoia sa-l transpun in cuvinte, la mine in jurnal.

Dupa un deadline criminal care mi-a mai mancat cateva zile din viata, azi m-am trezit ca o printesa la 9 si am inceput pregatirile pentru o noua zi de munca, munca la care mi-am planuit sa nu ajung inainte de 11:30. Zis si facut.

Am ajuns la capitotul meu preferat, care include un beauty case destul de impresionant si, neaparat, un pachet de kent 8. Ei bine, dimineata sa spunem ca nu sunt chiar cea mai frumusica, asa ca abia astept “the next step”, acela in care “buna dimineata” se transforma in “papusa ruseasca”.

Mi-am apris tacticos o tigara si am inceput ritualul aproape neschimbat din fiecare dimineata. Nu are rost sa va explic toti pasii pe care toate doamnele si domnisoarele care citesc aceste randuri ii cunosc, si care pe domni nu ii intereseaza nici cat negru sub unghie. Negru sub unghie? Hmm…

Ideea este ca, dupa ce am terminat de aplicat toate brand-urile (v-am mai spus, cred, ca sunt sclava marketing-ului din cand in cand), m-am privit de departe in oglinda si mi-am zambit: “mult mai bine”.

Tin minte comentariile pe care le faceam adesea atunci cand ma uitam la filme ori, clasic, la telenovele: “da, ma, asta sta fardata in casa, s-a trezit cu ruju’ direct, ce sa-ti povestesc”.

Desi terminasem programul de beauty pe dimineata de vineri si as fi putut sa plec linistita, am mai stat putin. Doar pentru a sta fardata in casa. Ciudat? Poate. Dar, pana la urma, de ce sa nu ma fardez cand stau in casa daca acest lucru ma face sa ma simt mai bine?

Pana la urma, asa cum mi-a spus la un moment dat un ardei gras rosu, diavolul sta in detalii… nu-i asa?

O papusa imperfecta.

5 saptamani

Incep aceasta scriere zambind. Va povesteam acum atat de putin timp de Ramurica din viata mea. Ei bine, acum nu mai este vorba despre o singura Ramurica, pentru ca… cele 5 saptamani au fost confirmate.

Ramura mea, cea pe care o cunosc de la 15 ani, cu care am stat timp de 3 ani in aceeasi banca (anul in care am fost separate de catre diriginta a fost atat de greu… cu mutat impreuna in orele in care stiam ca nu vom fi luate la ochi, cu biletele si injuraturi printre dinti catre profesori), ei bine, Ramuricii ii creste un boboc.

Initial nu am stiut cum sa reactionez, ce sa spun, am ramas putin pe ganduri. Am crescut practic impreuna, ne-am dezvoltat ajutandu-ne si sustinandu-ne in orice situatie, chiar daca au fost luni in care nu ne-am putut vedea, chiar daca au fost saptamani in care nu am vorbit, am fost mereu alaturi una de cealalta.

Cat timp am fost plecata in Madrid mi-am dat seama de multe lucruri. Unul dintre ele a fost ca prieteniile adevarate sunt atat de puternice incat simti ca vor fi pentru toata viata. De fiecare data cand am avut o problema, o nedumerire, o intrebare, de fiecare data cand s-a aflat intr-un impas, sentimental ori nu, ne-am sfatuit, am vorbit, ne-am mangaiat cu vorbe si am fost alaturi.

Acum ii sunt iar alaturi, ei si burticii care ii va creste, pentru ca Ramura mea este insarcinata in 5 saptamani. Daca initial nu am stiut sa reactionez, dupa cateva minute de balbaiala m-a cuprins o fericire calda, de nedescris, un sentiment de apropiere chiar mai mare decat pana acum.

As putea scrie cate un roman despre fiecare prieten adevarat care mi-a intrat in viata. Ma simt speciala sa stiu ca eu am fost prima pe care a sunat-o dupa ce a primit confirmarea medicilor si ma simt speciala sa stiu ca am oameni ca Ramurica in viata mea.

Am atatea de spus, de povestit, atatea amintiri, jocuri de septica, atatea “scoateti o foaie de hartie” cu copiat, atatea certuri ofticoase si impacari cu imbratisari, atatea mesaje pline de “te iubescuri” spuse din suflet, atatea momente, la apropiere ori departare fizica, pe care nu am cum sa le descriu astfel incat sa expun intensitatea la care le-am simtit.

Azi a fost unul dintre acele momente pe care le voi tine minte o viata… o viata alturi de o prietena care este mai mult decat un membru al familiei, este deja parte integrata a mea, de care nu poate nimeni sa ma separe, indiferent ce s-ar intampla in viata asta.

Iti doresc, Ramurica mea iubita… nici macar nu stiu ce sa scriu, ce cuvinte ar putea descrie ceea ce-ti doresc. Orice litera sau impreunare a lor este prea putin pentru a descrie binele pe care ti-l doresc.

Cu atat de multa dragoste si drag, incat o papusa ruseasca de marimea unui zgarie-nori ar fi prea mica.

Scrisoare de dragoste

Nu, nu din partea mea, nici macar primita. Si da, pentru cei care imi urmaresc jurnalul (am scris jurnal si nu blog, ok?), cei care imi cunosc cat de cat background-ul, da, stiu ca este incorect sa incepi o stire cu negatie.

Si nu, nu ma intereseaza aici alta teorie in afara de cea gramaticala, avand in vedere ca nu este vorba despre o stire, despre un reportaj ori orice alt gen jurnalistic. Nu este un articol. Nu, nu, nu. Asadar, dupa precizarile facute, revin la jurnalul meu.

“Scrisoare de dragoste” de Mihail Drumes este o carte pe care am citit-o prima oara candva in adolescenta, prin liceu. Ma indragostisem la acea vreme de scriitura lui Drumes, dupa ce savurasem, intr-o zi si-o noapte de citit neintrerupt, “Elevul Dima dintr-a saptea”.

Nici celelalte carti scrise de el, pe care le-am citit ulterior, nu m-au dezamagit. Asadar, demult imi pusesem in gand sa recitesc romanele care m-au impresionat in adolescenta.

Ramurica… of, ce bine ma cunoaste aceasta fiinta… Ramurica mi-a facut cadou “Scrisoare de dragoste” acum cateva saptamani. M-am bucurat de o mini-vacanta linistita, cu mult somn si citit o carte usurica, perfecta pentru zilele cu ninsoare in care a fost acoperit Bucurestiul.

Nu numai ca m-am delectat cu o poveste de dragoste foarte pe gustul meu, cu un final pe care, sincera sa fiu, mi-l doream (nu voi spune despre ce anume este vorba, nici de ce imi doream acel anumit sfarsit).

Printre randurile lui Drumes, picurate ici-colo cuvinte scrise de mana, in creion, de catre Ramura. Am zambit la fiecare urare, declaratie, semn al exclamarii.

Si pentru ca Ramurica sa fie complet imbobocita, pe 4 ianuarie a venit la mine cu un alt cadou – o papusa ruseasca. Ce mai pot sa spun? Un multumesc din suflet este prea putin, ea stie mai bine cum si cat o pretuiesc. Atat.

Nu am dispozitia necesara sa va povestesc mai multe despre vacanta putin cam scurta pe care am avut-o.

La o buna recitire intr-un an frumos, frumos.
o papusa mai ruseasca