Eduard al III-lea

foto: port.ro

Aseara am fost la teatru. Pentru a doua oara la Teatrul National. Am mai fost odata, prin liceu, la Macbeth. La pauza am capitulat si am plecat. Ca dracu’, m-am gandit, iar piesa istorica, iar Shakespeare. Am avut insa incredere in maturizarea mea rapida si in rabdarea “treinuita”.

Dupa ce am cautat locurile pana cand ne-au venit spumele (nu la propriu, evident), am descoperit ca aveam radul 2 (adica randul unu, randurile in sala mare incep de la numarul 2, nu ma intrebati). Locuri bune, dar unde nu poti sa casti daca ti se face somn sau te plictisesti de moarte, cum ma plictisesc in general la piesele si filmele istorice, pentru ca te vad… actorii.

Mi-am tras (nu intamplator) un ruj rosu la baie inainte sa intram, m-am asezat comod si piesa a inceput. Am rezistat fara probleme pana la pauza, cand nici macar nu m-am gandit sa capitulez, din contra, m-am intors cumintica si nerabdatoare la locul meu, cu rujul reimprospatat.

Piesa a fost interesanta, si daca la capitolul istorie stau prost, macar o piesa ca cea de ieri, cu decoruri impresionante, cu un sunet impecabil (cel putin in fata) si actori buni m-a convins ca pot sa invat.

Acum, partea mea preferata: costumele. La ultima piesa de teatru la care am fost platind biletul (pentru ca am mai mers la teatru cu intrare libera – da, exista asa ceva in Bucuresti si dupa cum spun mereu, nu trebuie decat sa cauti) am vazut niste costume… hai sa nu fiu rea desi asa imi sta cel mai bine… niste costume simplute si care nu aveau nicio legatura cu nimic. Vina in “Antigona” jucata la Nottara pentru costumele proaste o poarta probabil viziunea regizorului si nu creatoarea sau creatorul, nici nu mai conteaza cine a facut costumatia.

Ei bine, costumele in “Eduard al III-lea” erau… de motociclisti. Se doreau a fi costume de epoca, dar vestele cu suport pentru coloana (sigur au un nume dar cum nu sunt pasionata nu stiu, insa ma va ajuta cu siguranta Delia, vreau nu vreau), gecile cu coate si alte briz-brizuri de protectie, cizmele gen clapari tradau intreaga tinuta desi erau vopsite cu spray de graffitti si modele imprimate (tot cu spray-ul) de lorzi sau simboluri cert istorice.

Pieile lungi de deasupra nu puteau sa ascunda castile de motoare pe post de coifuri, impodobite cu diverse parti de ustensile din bucatarie: scurgatoare, site, cozi de te-miri-ceuri. Adevarul este ca erau departe de a parea macar ridicole insa ochiul meu critic nu le putea rata.

Probabil ca ar fi trebuit sa ma concentrez mai mult la piesa insa costumatiile mi-au atras atat de mult atentia incat mi-e greu sa nu vorbesc despre ele.

Am plecat cam dezamagita ca nici macar la o premiera doamnele nu-si mai scot blanurile lungi si rochiile de seara, ca domnii prefera blugii si nu fracurile elegante si pantofii lacuiti, ca Teatrul National nu arata atat de bine pe dinauntru pe cat mi-as fi dorit (ma refer la scaunele roase si la covoarele imbacsite).

Mi-a placut piesa, iar regia mi s-a parut originala insa in limitele istoriei (if I may), fara a fi incercata o inutila abordare prea modernista care nu-si are locul in piesele istorice.

Frig la plecare, moncher, frig tare.

Cu drag,

Cum sa fii gay in Romania?

Astazi pentru prima oara in 24 de ani, pentru prima oara in 18 ani de democratie (si implicit libera circulatie) am vazut in Bucuresti un cuplu gay (el si el) tinandu-se de mana intr-un loc public. Probabil ca aceasta mica scriere va avea repercusiuni destul de mari, si asa si trebuie.

M-am bucurat ca am vazut doi oameni normali – asta daca normalitatea are o definitie – (in general oamenii au impresia ca gay-ii sunt efeminati, fardati bla bla bla, stereotipuri) care si-au recunoscut sexualitatea si s-au afisat. Cat curaj… In Romania, o tara clar homofoba, trebuie sa ai curaj tu ca barbat sa-l tii pe iubitul tau de mana in public.

La inceput, inainte sa traiesc pentru un timp intr-o alta tara, nu intelegeam si nu stiam prea multe despre gay. De lipsa de informare sper eu ca sufera si altii in tara mea, ca sa nu dam in extrema cealalta, cea a prostiei.

Cat timp am stat plecata am umblat in cartierele gay ultra-centrale ale unei metropole de vis, unde lumea se distra, unde putea intra oricine, si unde gaseai barbati superbi dar care din pacate (pentru noi, fetele hetero)… se uitau mai degraba la baietii care (daca) erau cu noi in grup.

Pierre este amicul meu gay pe care il ador, cu care stateam la povesti pana dimineata, pe care il luam cu mine la cumparaturi si care stia ce tocuri mi se potrivesc, el era primul care vedea orice noua achizitie vestimentara. Se spune ca gay-ii au stil. Nu toti. De fapt… nu multi as putea spune din cati am cunoscut.

Nu stiu cat sunt de deschisa, nu stiu cat eram de deschisa inainte sa plec din Romania, dar stiu ca sunt de acord cu recunoasterea sexualitatii versus viata in obscuritate si minciuna (oricat de a cliseu ar suna).

Femeile gay (termenul este corect) sunt ok, dar barbatii gay nu. Mai are rost sa intreb de ce aceasta diferenta? Poate cineva sa raspunda? Ma intereseaza parerea altora in legatura cu aceasta diferentiere? Sincer, nu. Insa ma intereseaza parera majoritatii legata de acest subiect pentru ca este unul inca oarecum tabu si plin de prejudecati.

Intrebarea din titlu pune accentul pe CUM si nu este o interogatie “How to…”. Reactiile sunt impartite atunci cand este vorba despre gay, insa de multe ori am fost neplacut surprinsa ca in discutii cu prieteni apropiati, cerebrali si cu un IQ dezvoltat sa dau peste homofobi convinsi si chiar agresivi verbal (sau nu numai). Aceasta parte deja tine de educatia proprie si nu numai a tarii, de experienta, varsta si cel mai important, EQ.

Daca din punct de vedere emotional ai o capacitate mult sub cea normala, un indice aproape de 0, atunci IQ-ul poate sa fie cel mai ridicat cu putinta, este inutil.

Am ales aleatoriu o scriere a sa, pentru a trimite pe site-ul unui gay oameni ca mine, care stiu sa aprecieze o declaratie de dragoste, o recunoastere a propriei persoane, fie ca este vorba despre un barbat sau despre un barbat unui barbat.

Despre “Cum, ai innebunit, sa recunosti ca esti gay in Romania???” ar trebui sa vorbesc mult prea mult si as vorbi mult prea mult in van, cel putin in urmatorii cativa ani, atunci cand adolescentii de azi vor fi trait prin ERASMUS in alte tari, atunci cand tinerii de azi se vor fi intors de la schimburi de experienta din alte tari, atunci cand Romania va fi dispusa sa accepte mai usor (pentru ca nu vad cat timp voi trai cum ar putea tara mea de azi sa accepte punct).

Cu drag,

Papusa Ruseasca

Targ de vintage si targul de vechituri

Astazi trebuia sa plecam la Sibiu pentru a vedea o piesa de teatru. Dupa o eroare de comunicare (ce nu tinea de noi) am ramas cu buza umflata. Statea in fata Ateneului fumand si observand cu nasul putin strambat porumbeii agresivi care se bateau pe o bucata de carne din sendvisul meu luat la pachet pentru drum (asa m-a invatat mama), putin sictirita de vestea proaspata, ca nu mai mergem nicaieri.

Am decis in schimb sa mergem la “Targul Amintirilor”, pe Lipscani/Blanari, in In Vino Veritas. Am fost placut surprinsa cand am vazut multimea de tineri expozanti, de cercei facuti manual, pictati, din care mi-am luat doua perechi si la fel de placut surprinsa ca nu era aglomeratia obisnuita de la alte targuri.

Am stat pe terasa clubului (sau barului?) cu ELLE-ul pe noiembrie in fata (noroc ca avea si supliment pentru barbati), am baut ceai si m-am bucurat de vremea innorata dar placuta. Dupa turul printre vechituri, pantofi draguti si “cercei tampiti” (exact asa isi denumea una dintre expozante cerceii) am purces spre Opereta, stiind ca are loc o expozitie pe care vreau s-o vad.

Sa nu uit! Partea proasta a multelor targuri de acest fel este ca trebuie sa platesti intrare. E drept ca in cei 100.000 era inclusa o cafea, dar nu ma incalzeste cu nimic avand in vedere ca m-a incalzit un ceai. Probabil ca atunci cand lumea se va plictisi si de noul “trend vintage” (nu-mi vine sa cred ca tocmai am spus asta), nu va mai veni cu miile si organizatorii vor fi obligati sa mai lase intrarea asta oricum prea mare.

In drumul scurt spre “Ion Dacian” am mai descoperit un targ de vechituri, cu insigne din timpul comunismului, cu carti ingalbenite, bijuterii vechi, monede si bani vechi, lampi de veghe cu gaz si cate si mai cate. Din pacat obiectele pe care mi le doream, reprezentand boierie sau istorie, erau prea scumpe pentru bugetul meu. Targul era in fata Muzeului Bucurestiului (Piata Universitatii).

M-a intristat tare sa vad o doamna batrana, cu picioarele adunate cuminti sub fusta de stofa, care-si vindea tacuta trecutul: portofele vechi si ponosite, margele, etamina alba cusuta cu musculite rosii si negre… Si era atat de singura… Si vedeam oamenii cu o culoare mai inchisa a pielii (e politically correct?) cum stau langa masuta batranei cu parul alb si curat, acoperit partial de o bereta simpla, cum asteapta orice privire intoarsa pentru a baga in buzunar sau sub fuste obiectele din care ea nu vrea decat… sa traiasca. Am fost trista si inca sunt.

Batranii ma impresioneaza cel mai tare. Ne-am uitat catva timp la masuta bunicii, sa nu-i fure cele cateva lucrusoare cumparate sau facute cu truda si am plecat cu un cufar intr-o plasa si o strangere de inima…

Am renuntat la expozitie pentru ca noile mele achizitii m-am cam uscat de bani, o las pentru o alta zi, una mai… mai alta.

Azi este o sambata in care “totu-i vechi si noua-s toate”…

Cu drag,

Targ de Joburi si nu numai

Incep prin a spune ca nu cred in targurile de joburi. Si acum ca am spus asta ma intreb… de ce ma mai duc? Evident, caut de lucru. Stiu exact ce vreau, in cele mai mici detalii, stiu ca pot insa ma lovesc de lipsa experientei in domeniul ales. Am spus-o de multe ori, decat sa fac un compromis, mai bine plec si fac un compromis in alta parte sau mai astept. Nu cred in targurile de slujbe (ma enerveaza adaptarea oricarui cuvant englezesc care e copiat pentru a fi mai “trendy”) dar vreau sa fiu eu impacata cu mine insami cu faptul ca nu gasesc eu singurica si fara pile desi am incercat totul.

De tot mai multe ori de la o vreme ma gandesc… oare de ce m-oi fi intors. Nici nu visam (urat bineinteles) vreodata ca poate fi atat de greu sa gasesc un loc de munca in Romania, unde piata pe care vreau sa intru este relativ la inceput, o Romanie in care inca nu exista scoli pentru a forma in acest domeniu. V-am pus pe ganduri?

Azi am fost la Job Fest, in interiorul cladirii Cercului Militar National. Mai fusesem acolo. Intotdeauna m-au impresionat cladirile vechi, care au ceva… special, nu numai vizual ci… miros altfel. Miros a ani. M-am plimbat printre standuri, nimic interesant (pentru mine), cu exceptia unei firme de recrutare (ce bine suna cuvantul asta, ma bucur ca se refoloseste, si nu numai in termeni militari). Sincera sa fiu mai degraba ma atragea structura covarsitoare a cladirii decat agitatia din jur.

Am stat putin si am plecat la fel zgribulita cum ajunsesem.

Mai nou, desi sunt bucuresteanca pur-sange (jumatate dobrogeanca, un sfert moldoveanca, un sfert olteanca), am ajuns sa fiu, asa cum imi spunea cineva (si subliniez cuvantul cineva), turist in Bucuresti. Vad altfel Bucurestiul. Imi place mai mult si il redescopar.

De multe ori prietenii mei spun ca nu am ce face tocmai pentru ca in vacante ma despart de grup si ma gasesc in vreo piateta asezata pe jos si scriind lucruri care mi se par semnificative pe moment, sau pentru ca ma duc singura sa ma plimb pe jos, sau pentru ca ma duc la targuri si expozitii, sau pentru ca vreau sa fiu voluntar. Si atunci, stau si ma intreb… oamenii care au ce face, ce fac?

Lenea Deliei

Acest text apare in jurnalul meu pentru ca Delia, prietena mea, este un om lenes. Am ras in hohote citind textul de mai jos si i-am propus sa-si deschida un blog. Inevitabil, raspunsul a fost… “mi-e lene”. Scrierea nu este modificata deloc. Va invit sa va bucurati scurt dar cuprinzator deeeeeeeeeeeeeeeeee Deliaaaaaaaa!

“Lenea

Lenea este un subiect tare delicat ptr mine, ptr romani in mod special si ptr toti oamenii in general. Lenea este motorul universului zic unii si intr-o prima faza tind sa fiu de accord. De ce doar intr-o prima faza?… ptr ca desi telecomanda s-a inventat ptr ca oamenilor li s-a facut la un moment dat lene sa se mai ridice de pe canapea sa apese pe buton, ptr asta a trebuit sa existe la un moment dat un om cu mai multa tragere de inima, chef de viata si placere (mai mult sau mai putin) de a munci. Putem considera acest om foarte harnic sau poate, dimpotriva mai lenes decat toti ptr ca urmand zicala pur romaneasca “lenesul mai mult alearga si zgarcitul mai mult pagubeste”, a preferat sa munceasca o data si bine, ptr a putea sta in tihna la televizor.

In Romania mottoul principal al populatiei este “mi-e lene”. De ce nu arunci hartia la cos? – mi-e lene! De ce parchezi in locuri interzise sau destinate persoanelor cu handicap? – mi-e lene! (…) cred ca singurele persoane din tara carora nu le e lene sunt politicienii si aia sunt prea preocupati sa fure. Avem de toate: drumuri proaste, hoti, mizerie, coruptie, blocaje in traffic, oameni saraci, sate fara lumina sau construite anapoda pe maluri neconsolidate, blocuri construite prost si cate si mai cate si de ce…?!? Ptr ca i-a fost lene cuiva la un moment dat. Toata lumea pare sa alerge in orase, mai ales in cele mari, “sa faca bani”, de ce oare? Ptr ca le este lene! Sunt genul de oameni ca cel care a inventat telecomanda, prefera sa se agite un pic acum ca sa poata sta mai tarziu degeaba. Si evident tot de lene calca toate regulile scrise si de bun simt in picioare, ptr ca cu cat se agita mai putin cu atat mai bine. De ce sa mearga 20 de m pana la restaurant cand pot foarte bine sa parcheze pe trecerea de pietoni(spre exemplu), evident din fata restaurantului, si sa-I lase pe pietoni (oamenii care n-au de ales si tre sa-si infrunte lenea zilnic pe jos) sa se buluceasca pe langa masina.

Pentru unii eu sunt definitia omului lenes. In general stau, uneori mi-e lene sa fac chiar si lucrurile care imi fac placere, nu lucrez, de obicei mi-e lene sa ma duc la scoala dar, cu toate astea refuz sa fiu nesimtita cu altii de lenea mea. Am facut cunostinta cu lenea de cand aveam vreo 4-5 ani si m-a dat mama la o gradinita unde trebuia sa fac teme acasa, dar am imbratisat-o cu adevarat abia la scoala. Lenea mi-a fost prietena fidela: a fost alaturi de mine cand faceam sport si alergam mai incet ca sa fac un tur in minus fata de ceilalti, cand chiuleam de la ore ptr ca imi era lene sa-mi fac temele sau mai tarziu cand imi era lene si sa ma mai trezesc sa ma duc la primele ore la scoala. In facultate lenea m-a facut sa descopar ca pur si simplu pot sta acasa cu saptamanile; cu serviciul a fost ceva mai complicat la inceput pana am invatat sa inventez o mie de scuze ca sa scap de sarcini…ptr ca mi-era lene. Mereu am fost adepta zicalei “nu lasa pe maine ce poti face azi, lasa pe poimaine”. Prefer sa lucrez mult sub presiune decat sa fac fiecare lucru lejer, dar sa stau mai putin. Asta poate crea frustrari deoarece eu sunt o lenesa perfectionista…. Dar am invatat sa traiesc cu ele. Lenea in aceste cazuri, necesita totusi o inteligenta aparte. Nu oricine isi permite sa fie lenes si nu poti permite oricui sa vada cat esti de lenes( cum ar fi sa-I zici sefului: n-am chef, mi-e lene!). Trebuie sa simulezi constant efortul.

Am observat pe parcursul anilor ca lenea e molipsitoare. Am luat-o si am dat-o celor apropiati. Am avut si eu momente de ratacire cand am vrut sa lucrez, sa creez, sa fac ceva…orice, dar intotdeauna un prieten apropiat m-a oprit la timp cum si eu la randul meu i-am oprit pe altii rugandu-I doar sa mai stea un pic, cu mine…pana le trece cheful.

Si iata cum am descoperit ca lenea e mult mai frumoasa in doi
Lenea nu are preferinte sexuale, nu se orienteaza după culoare sau varsta … nu ii pasa daca esti frumos, urat sarac, bogat. Lenea e cel mai politicaly correct lucru in afara de moarte si de aceea o imbratisez fara sentimente de vina in fiecare zi ptr ca stiu ca va veni o zi cand si celor care ma critica le va fi lene.”

Eu cu cine votez?

Chiar in seara asta mi-am pus intrebarea, ca oricare cetatean turmentat, “Eu cu cine votez?” Cred ca pentru prima oara am nevoie de indrumare… politica.

Fara niciun fel de rusine trebuie sa spun ca nici macar nu stiam pentru ce votam. Ar trebui sa-mi fie rusine daca stam sa analizam profesia mea de baza, adica absolvent al Facultatii de Jurnalism. O spun si o repet: nu regret nicio secunda ca am ales Jurnalismul, insa aceasta facultate m-a invatat dupa 4 ani ca… nu vreau sa fiu jurnalist.

Din cand in cand imi iau cate o pauza de la realitate. Acum sunt in acea pauza de ceva vreme, cand refuz sa ma uit la stiri de orice fel, refuz sa stiu ce se intampla in lume (si implicit in tara) la nivel inalt si refuz sa fiu indoctrinata. Aceste pauze de media sunt mai lungi sau mai scurte si intotdeauna merg la extrema: daca nu sunt in pauza de tot ce inseamna stire importanta (si aici includ stirile economice, politice si sociale – atentie!, stirile SOCIALE si nu cele de la ora 5) sunt prezenta la capatul celalalt, transformandu-ma in devoratoare, stare ce ma readuce inevitabil spre fuga pe care am decis sa o numesc pauza (mediatica).

Ei bine, daca pana acum am fost un cetatean bun (ah, cliseele, cliseele), acum nu mai vreau sa fiu pentru ca nici politicienii n-au fost buni cu tara mea. Nu vreau sa merg la vot pentru ca nu stiu cu cine sa votez. Este pentru prima oara cand scriu despre politica in afara orelor de curs si probabil ca printre putinele dati cand (daca) o voi (mai) face.

Schimbarile politice si migratiile politicienilor m-au ametit, nu mai inteleg – asta daca am inteles vreodata – nicio doctrina a niciunui partid, si chiar daca ma straduiesc sa o fac, realitatea ma bate usor peste obrajor (cel al fetei, evident) si-mi arata ca ce e pe hartie sau in teorie nu se aplica. Deloc.

Daca nu votez, daca nu votam, daca nu voteaza nimeni, tot vor exista cele cateva sute de voturi (furate, inventate, transportate cu autobuzul, cu miros de salam sau mai stiu eu de ce) care vor decide cine va conduce in continuare tara mea, in care eu ma numesc cetatean roman si am drept la vot. Daca eu decid sa nu-mi exercit dreptul la vot (sic!), cineva are sa decida pentru mine.

Inainte daca nu vota ics% din populatie, mai bagam o fisa. Acum nu mai bagam decat capu’n pamant. Si daca nu am cu cine sa votez ce fac? Nu ma duc la vot si las pe altcineva sa decida? Sau decid eu, cu inima indoita, sigura fiind ca oricum nu voi vota pe cine trebuie, pentru ca acel cineva (potrivit, sincer, care sa nu fure, ha!) nu exista?

Am pornit acest gand, aceasta scriere de la o discutie, si de la un articol care imi mai da o oarecare speranta, cea ca venim noi din spate, noi care avem o lehamite (in primul rand).

Si revin la intrebarea mea: Eu cu cine votez? Hac…

Barbatii din Romania / viitorii barbati

Foto

De ceva vreme incoace fac o mini-revolta si incerc sa merg pe jos si cu metroul cat mai mult, evitand masina care ma oboseste, im provoaca draci si stari de umflare a venelor pe gat. Si cum merg eu asa pe jos agale in fiecare zi, observ diverse lucruri interesante.

Astazi eram prin zona Basarab si vad ceva ce nu mi-a fost dat sa vad pana acum. Dar ca sa va mai tin in suspans, trebuie sa delimitez foarte bine aceasta zona a Bucurestiului. Basarab este un fel de tampon intre Gara de Nord si Titulescu – Banu Manta. Un tampon intre saracie, aurolaci, muncitori care apuca fetele de fund pe strada si cealalta parte, nici ea prea bogata, dar per ansamblu cu mult mai mult bun simt (o zona cu bun simt? merge…).

Aceasta zona nu este un cartier sau o strada, este o fasie, este statia de metrou Basarab. Daca sunt pe partea Titulescu, dar inca nu Grivita, animalele inca par oameni. In momentul in care au trecut pasajul lung de vreo 30 de metri si au ajuns in zona Gara Basarab, varcolacii ies la iveala.

Sunt cuminti pana cand trec de pasaj apoi incepe distractia: papuse, ce ti-as face, ce te-as lua, manca-ti-as (evident ca daca vor trebui sa scrie vreodata aceste exclamatii dragute nu vor avea nici macar idee ca exista ceva numit cratima, dar asta este o alta mancare de peste ce nu-si are locul aici).

Buuuuun… N-ar fi nicio problema sa auzi diverse lucruri, desi te apuca durerea de cap indiferent daca-ti sunt adresate tie sau unei alte femei la fel de putin norocoasa. Problema e ca din cand in cand mai pun si mana aceste animale puturoase pe cate vreo fetiscana cu blugi pana (trebuia sa iasa un contrast) sau pe vreo femeie in toata firea cu fusta mai sus de genunchi. Sau… pe orice are “cur si tate”, ca sa ma exprim in termeni cunoscuti si de “dumnealor”.

Am trecut si peste acest of sau “off”, acum sa revenim la povestioara inceputa mult mai sus. Ei bine eram in mijlocul zilei – sa fi fost vreo 2:30 – in aceasta zona-tampon numita Basarab, in partea “rea”, adica trecusem pasajul spre IDM, spre Gara.

Intr-o curte 2 barbati in toata firea, un tanar de vreo 25 de ani si un copil, un baietel de maxim 4 ani. Nimic ciudat pana aici, liniste, soare afara, zi frumoasa de noiembrie numai ca… unul dintre cei doi barbati ii aprindea baietelului de PATRU, PATRU, PATRU, PATRU, PATRU ANI o tigara.

Si acum, ca si atunci, cu greu ma abtin sa nu injur. Nu sunt genul de persoana care sa se bage (si nu “care sa ma bag”, aviz vedetelor si analfabetilor de la televizor) in treaba cuiva. Trec mai departe si incerc sa nu raman afectata de diverse porcarii. Cu toate astea, astazi am ramas inmarmurita. Mai intai mi s-a parut ca nu vedeam bine. Imi dau ochelarii de soare jos (da, incercam eu sa fiu “fashionable” in Basarab), ma uit si vad cum copilul isi aprinde tigara de la bricheta domnului binevoitor care se aplecase sa tina paravan cu mana vantului, nu care cumva sa se stinga tigara copilului.

Intreb absolut impietrita “ce faceti, ii aprindeti copilului o tigara?” Tanarul dragut ce-i insotea pe javrele imputite domni, si el la randul sau o javra imputita un domn, imi raspunde surazand (in timp ce-i iesea dintre dinti “branzica” alba de nespalat) ca “fumeaza de mic”.

Sincera sa fiu, m-am vazut neputincioasa. Am plecat punandu-mi tacticos ochelarii de soare la ochi, dand din cap si in acelasi timp fiind data peste cap. M-am gandit cu telefonul in mana la cine sa sun. Politia… mi-ar fi ras in fata. Protectia Copilului… cand ar fi ajuns si cum as fi demonstrat ca asa a fost? Ce e de facut, ca o iau razna cu lumea asta mizera din orasul asta drogat!!!

Blog? Penibil.

In primul rand ma deranjeaza cuvantul blog. Este un americanism, inca un americanism pe care daca l-a adoptat si Iliescu… e bine impamantenit, taica. Tot ce urmeaza este mai mult sau mai putin in al doilea rand.

Intotdeauna am scris, fie ca am scris pentru mine sau pentru altii. Cert este ca de fiecare data cand ma hotarasc sa fac ceva “public”, adica sa si semnez cu numele meu si nu doar cu un pseudonim, scriu altfel. Mai prost, mai fara substanta, mai plictisitor, mai totul la negativ. Imi masor mereu cuvintele si niciodata nu iese acel ceva de la care pornisem. Deviez pentru a nu dezamagi si o fac totusi in mod inconstient si tocmai din dorinta de a fi mai buna decat sunt de fapt?

La inceput au fost jurnalele. Faceai si acolo “trafic” (ce penibil), dar lumii nu-i pasa. Nu exista posibilitatea de a lipi reclame sau era mult mai mica decat acum. Am avut curiozitatea sa intru pe unul dintre blogurile celebre. N-am inteles de ce este atat de citit. Zeci de postari in aceeasi zi, lucruri absolut neinteresante, cate 2 randuri in care nu se spunea nimic… deci se merge pe acelasi principiu ca si la ziarul “Libertatea”?

Si ce daca ai trafic? Si ce daca folosesti cuvinte-cheie dupa care lumea e avida, si ce daca multi dau click si citesc cele 2 randuri impersonale si cu toate acestea neobiective?

Internetul era frumos tocmai pentru ca puteai sa fii… nimeni. Acum e mai greu, exista mult mai multe metode prin care poti fi deconspirat (chiar daca nu scrii vreo bomba), lumea e mult mai agresiva si daca spunea cineva ca fecioarele sunt critice, as vrea sa vad un roman care umbla nestingherit pe internet si nu e critic (si ma includ, evident).

Si nu stiu de ce am scris inca o chestie inutila… ca sa-i fidelizez pe cititorii mei? De ce? De ce simtim nevoia sa fim cunoscuti sau sa impartasim cu atata daruire toate ideile mai mult sau mai putin interesante?

Un alt “post” fara substanta care sa intregeasca “blogosfera” mult iubita.
Cu drag,

Vernisaj Zahar / Pamant / Parizer

Sambata a fost o zi plina in Bucuresti. Seara am participat la un vernisaj intr-o sufragerie de bloc. Ador evenimentele de acest fel pentru ca mereu ai de invatat si cunosti (sau doar vezi) personaje (si nu doar persoane).

Am avut norocul sa pot intra in aceasta sufragerie si sa pot sa-mi satisfac curiozitatea dar in acelasi timp sa ma contrazic: si in Bucuresti poti gasi astfel de… sa le spun reprezentatii? Trebuie doar sa vrei, sa cauti si mereu gasesti.

Intreaga idee mi s-a parut extrem de interesanta si am vrut sa vad colectia (daca poate fi numita asa) pe viu.

Gazada a fost primitoare si deschisa. Precizez ca nu cunosteam pe nimeni de acolo (nici pe gazda) si desi eram intruse oarecum eu una m-am simtit excelent. Arta contemporana ma fascineaza si regret ca nu stiu mai multe despre ea. Insa… vreau sa stiu, vreau sa vad dedesubturi (si nu in sensul de desuuri), vreau sa cunosc oamenii care fac arta contemporana si vreau sa fiu la curent cu evolutia sa, cel putin in Bucuresti daca in alta parte nu se poate deocamdata.

Ei bine, in scurt timp sufrageria de bloc s-a umplut si Masa Tacerii inconjurata de zumzete a inceput sa fie construita… din parizer. Imi pare rau ca nu am inteles de ce a fost construita aceasta Masa a Tacerii… De ce pe langa borcanasele cu pamant romanesc si acadelele in forma de harta Romaniei a aparut si aceasta Masa…

Poate voi primi, mai devreme sau mai tarziu, un raspuns. Sau poate ca trebuia deja sa stiu. Obiectele s-au impartit fericitilor castigatori care au avut ocazia sa suga Romania si sa puna la camara un borcan cu “pamant romanesc, productie 2008”.

Targ de 2 lei

Abia asteptam acest targ. Ideea mi s-a parut excelenta, imi place genul de lume care vine la astfel de evenimente si pregatisem deja margelele verzi pe care voiam sa le dau la schimb pentru a intra.

Am ajuns la locul cu pricina – club Fabrica. Liniste totala. Am intrebat, am fost directionata catre niste scari cu trepte metalice inguste si alunecoase. Am urcat, am intrat intr-o incapere ce parea mult prea mare si… surpriza neplacuta. Targul chiar era unul de 2 bani, 5-6 expozanti care nu dadeau la schimb ci vindeau diverse obiecte facute manual.

Sa nu ma intelegeti gresit! Ador obiectele facute manual si m-am bucurat sa vad multimea de cercei pictati si cufarase inflorate, insa nu acesta era motivul targului. Trebuia sa fie chiar un targ, de genul celor vechi despre care am citit in carti sau am auzit de pe la bunici, un targ unde sa faci schimb sau sa cumperi. Am stat cam 5 minute si am plecat dezamagita si cu margelele verzi inca in mana (n-am mai platit intrare).

Pacat de o idee buna materializata in ceva aproape inexistent. Totusi ma intreb… unde a disparut toata lumea prezenta in general la “targurile vintage”, care e dispusa sa dea 100.000 pe o intrare, care se inghesuie sa cumpere obiecte destul de scupe (unele dintre ele) facute manual sau la mana a doua? Poate data viitoare…

Targ de joburi (nr. 3)

Sambata a fost o zi plina in Bucuresti, cel putin pentru cei care au vrut sa iasa din casa. La Sala Palatului a avut loc unul dintre cele mai mari targuri de joburi pe care l-am vizitat – al 3-lea luna asta, dupa cele de la ASE.

Bine pozitionat, destul spatiu, bine mediatizat, am gasit si loc de parcare avand in vedere ca targul s-a desfasurat vineri si sambata (31 oct – 01 nov). Multe firme, multe CV-uri, ca de obicei personalul prezent de la Resurse Umane amabil si zambitor.

A trebuit sa dau bani la parcare “intreprinzatorilor de weekend”, gandindu-ma ca orice roman – mai bine-i dau 20.000 decat sa-mi gasesc masina zgariata. Ziua de sambata a inceput promitator, vreme buna, companie placuta, intalniri neasteptate.

Targ de Vintage (nr. 3)

De cand m-am intors in Romania am o conceptie total diferita despre second-hand. Am fost placut surprinsa cand am vazut ca se organizeaza tot felul de “targuri vintage”. Pun intre ghilimele pentru ca vintage este un concept despre care vreau sa vorbesc mult mai mult, dar nu acum.

Targul s-a tinut in Suburbia, str. Selari 19 si intrarea a fost gratis. La celelalte targuri la care am fost (Cafepedia si Clubul Taranului) intrarea era 100.000 lei/pers. (sa nu va mirati ca eu voi gandi, calcula si scrie mult timp de acum incolo in lei vechi). Ei bine, la primul targ a meritat sa dau banii: era ceva nou si aveai si o bautura inclusa. La al doilea insa… cam aceeasi expozanti (mai putini insa decat la Cafepedia), aglomeratie mare, nu stiu daca se cade sa ceri o suma destul de mare zic eu pentru un mini-targ.

Stau si ma gandesc ca la targul de beauty de la Romexpo, care are loc in fiecare toamna si pe care nu-l ratez de cativa ani incoace, intrarea este mai mica iar targul este… de zeci de ori mai mare. Sa zicem ca “vintage” este un concept relativ nou, cel putin pentru tara noastra, si de aceea explozia si aviditatea de a cumpara astfel de lucruri.

Un targ interesant pentru cine vine prima oara la un astfel de eveniment, lumini prost puse, inghesuiala la standuri, multe obiecte facute manual, putine (sau chiar deloc?) obiecte cu adevarat vintage. Pun semne de intrebare pentru ca, asa cum am spus, subiectul trebuie dezbatut mult mai mult insa nu astazi.

Saptamana viitoare va avea loc un alt targ de gen, la care voi incerca sa ajung si vom vorbi si mai mult despre subiect. Pana atunci va las sa rumegati targul de ieri (voi pune si poze in curand, tehnologia ma omoara) si va invit sa cititi un articol interesant scris de gadjodillo: vintage.

Cu drag,