Initial am vrut sa denumesc acest post „Un Paste Nefericit”. Asa gandeam vineri. Planul pentru sambata era sa lucrez pana pe la patru, ca mai apoi sa gasesc o activitate neinteresanta de facut, cum ar fi statul in pat deprimata pana catre zece, cand ar fi trebuit sa incep sa ma imbrac si sa plec.
M-am trezit sambata pe la zece si primul gand a fost „plec”. Niste prieteni ma invitasera la munte si refuzasem in repetate randuri, gandindu-ma ca nu am cum sa termin treaba prea devreme. Ma pierd in detalii. Ar trebui sa trec direct la subiect. Am facut un dus, am baut o cafea, n-am mancat, am plecat. Cu ELLE-ul in geanta imensa galbena cu poza lui Marilyn Monroe imprimata, m-am suit in masina, pregatita sa stau intinsa pe o pajiste, la soare, sa citesc si sa comunic putin si placut.
N-am anuntat pe nimeni. Drumul foarte aglomerat si multa, multa politie. Am ajuns intr-un final la Sinaia si am telefonat sa intreb unde este vila, intrucat ma apropiam rapid de Predeal, locul intalnirii. A inceput sa ploua. Cu cat ma apropiam de Predeal, cu atat ploua mai tare. Am ajuns, ne-am bucurat, ne-am retras intr-o camera si… pe geam… ce sa vezi? O ninsoare enervanta, uda, rapida si grea. Nu-mi venea sa cred… nu am scapat de iarna. Era ultimul lucru pe care mi-l puteam dori.
In Bucuresti cald, soare. Am petrecut cele sase ore fara sa citesc ELLE si cu ninsoarea prelingandu-se pe geam. Trebuie sa recunosc ca mi-a stricat tot cheful. Am plecat la noua, conform planului, sa merg la biserica in Ciorogarla, la cimitir, putina socializare si repede inapoi acasa.
Drumul liber. Cu cat ma apropiam mai tare de Bucuresti, cu atat soseaua era mai uscata. Am ajuns intr-o ora jumate inapoi, si in aproximativ doua la Ciorogarla. Neasteptat de bine.
La biserica, surprize-surprize: desi exista foarte multe lume bisericoasa la Ciorogarla, biserica aproape goala. N-am mai vazut asa ceva la o biserica in noaptea Invierii in Rmania niciodata, indiferent in ce parte a tarii am fost.
Un pic inainte de doispe noaptea, tiganci cu cocosi albi in brate, babe cu cocosi albi in brate. Mi se explica: „daca a murit fara lumanare la cap sau neimpartasit sau nespovedit, asa trebuie – ca cineva din familie sa aduca 3 ani la rand, sau 7, nu mai stiu, in seara asta, cate un cocos alb”. Partea interesanta (care i-ar fi placut in mod sigur Oanei Pop – asa cum i-ar fi placut sa o cheme in realitate) este ca preotul avea microfonul deschis si cocosii faceau niste zgomote ce aduceau cumva cu tipetele unui copil, si, in noapte, in boxe se auzeau sunetele astea sinistre. O slujba oribila.
Cantatul a fost orice numai impresionant nu. Am plecat usor scarbita si ne-am indreptat catre urmatoarea locatie: petrecerea. Ei bine, acolo un miel la protap incepea sa se rumeneasca, alt gratar sfaraia, alta viata.
Manelele manele, dar oamenii super ok. Genul ala de grup care, daca esti prieten cu unul de-al lor, esti prieten cu ei. Genul de grup in care fiecare a invatat din prima cum te cheama si te striga pe nume. Coplesitor. Minunat.
Am plecat pe la un sase fara ceva, am ajuns pe la sase acasa, inca pe intuneric bezna. M-am demachiat si m-am culcat linistita, inca pe noapte. M-am trezit binedispusa, am mancat cozonac cu branza, am baut cafea, am fumat multe tigari, am muncit in sufragerie, pe canapea, cu camera super-luminoasa si televizorul in surdina.
Am plecat inapoi la Ciorogarla pe la un patru si-un pic. In poarta ma intampina Mihai, varul Roxanei. Roxana este fanul meu numarul unu si prietena mea cea mai bune, cea care m-a adoptat total acest Paste – si care ma adopta de fapt la fiecare sarbatoare mare, pe care, inevitabil, ar urma sa o petrec singura daca n-ar fi ea. Asa se intampla de cativa ani incoace. Nu stiu cum se face… Ce zici, Roxana, daca sunt si anul asta singura de ziua mea, mergi cu mine in Vama?
Am mancat in curte, la soare, cu ochelarii la ochi, ca niste veritabili oraseni care sunt obisnuiti si crescuti verile la tara. Minunat. Ne-am mutat apoi la Andrei, casa pe care o parasisem doar cu vreo zece ore inainte. Am stat pe bancuta la soare, am ascultat muzica lautareasca, mi-am facut unghiile, am ras, am baut apa minerala si m-am simtit minunat.
Am venit acasa, am luat-o pe Shaqui si am plecat in parc, la o plimbare, pe ruta mea preferata: Aviatorilor, Arcul de Triumf, Kiseleff, acasa. Acum stau in fotoliul meu si scriu asta.
Iar in ruta mea de plimbare, o batrana statea pe o piatra a unui gard, incaltata cu niste adidasi mult mai mari decat picioarele ei. I-am dat 5 lei si am plecat emotionata. Eu am curaj sa spun vreun moment ca as fi putut macar avea un Paste Nefericit?
Papusa Ruseasca 