Hmm… o femeie

Am stat putin sa ma gandesc ce titlu sa pun acestei scrieri si pana la urma a ramas rezultatul pe care il cititi mai sus. Este o zi ca oricare altele, cu multa munca, fara timp liber, dar mereu in compania placuta a cuiva. Am plecat de la birou pe la 7, catre un eveniment Avon.

Stiu, acest jurnal de Bucuresti a inceput ca unul unde as fi vrut sa demonstrez tuturor ca orasul meu este mult mai interesant decat ar crede unii, un loc virtual (sau poate ca nu), in care sa povestesc despre evenimente, in care sa ma abtin de la critici si in care… sa ma detasez putin de mine.

Nu am reusit. Rezultatul este inca un jurnal, dar de data aceasta mai putin personal.

Si va povesteam de Avon. Care a lansat in aceasta seara campania de primavara. Mai putin important. Ceea ce vreau sa spun este ca, desi de obicei evit sa vorbesc despre persoane publice, de data aceasta simt nevoia sa o fac, pentru ca este vorba despre… o femeie… o femeie misto.

Putin plictisita si oarecum obosita, am asistat la finalul unui spectacol de dans dragut, care a reusit sa-mi provoace niste sentimente si senzatia de furnicaturi datorita valsului rusesc de pe fundal. Si privirea mi-a fugit, inevitabil, catre Andreea Raicu. Andreea Raicu pe care am vazut-o in seara asta pentru prima data live.

Mi s-a parut intotdeuna o femei interesanta, cu trasaturi fine, o femeie care nu este frumoasa dupa anumite tipare, dar care are ceva…

Postura impecabila, zambet discret. La finalul relativ emotionant al programului dansatorilor, am vazut-o cum s-a cutremurat ascuns si cum i-a alunecat usor privirea in gol. I-am zambit.

M-a impresionat un om in seara asta. Daca uneori ai impresia ca nimic nou nu se poate intampla la un moment dat, sau daca ai senzatia ca nu poti avea nimic de invatat din anumite situatii viitoare pe care le crezi previzibile… ei bine… te poti insela.

Tocmai de aceea am decis sa nu mai judec, sa nu ma mai stramb dinainte, sa nu ma mai grabesc mereu. Pentru ca toate se rezolva, pentru ca nu le stiu pe toate, pentru ca nici macar nu stiu prea multe.

Azi am vazut o femeie… care nu a intarziat la un eveniment, care a asteptat zambind linistit sa ia microfonul, care s-a emotionat pret de cateva secunde, si care si-a pierdut privirea. Si… pana la urma… conteaza chiar atat de mult cum o cheama? I-as fi zambit oricare ar fi fost numele ei…

Cu drag, dragii mei,
o papusa ruseasca

ps: Fotografia cu coperta ELLE nu a fost aleasa intamplator. ELLE, numarul pe decembrie, care are o alta insemnatate pentru mine…

Hala Hollywood citit spanioleste sau Manichiura Jessica

Azi. In sfarsit incep cu “azi”. Reusesc sa scriu azi. Am avut doua zile extra-pline si superbe. Mai rar asa o avalansa. E de bine. Azi am fost la Om Shanti Spa & Wellness, undeva in Cartierul Francez. Un SPA la care in cazul in care nu-mi gasesc un sponsor extra potent din punct de vedere financiar (pe care insa nu-l caut), nu voi avea resurse sa merg.

Am ajuns, m-am reintalnit cu cateva jurnaliste pe care le cunosteam, am socializat si am vizitat centrul de relaxare si infrumusetare. Desi nu era curent (se intampla si la case mai mari, nu-i asa?), am vazut suficient cat sa estimez niste preturi si sa-mi formez cateva pareri. Cinci stele. Curat. Frumos. Profi. Primitor. Relaxant. Imbietor… tare imbietor.

Am ascultat-o pe Jessica “The First Lady of Nails” care m-a cucerit definitiv cu accentul ei romanesc in americana si cu accentul american in romana, cu puterea extraordinara de a fi (si nu doar parea) naturala, cu imaginea impecabila si cu optimismul, increderea si charisma debordante. Frumos. M-am simtit in largul meu, am vazut-o facandu-i unghiile unei cantarete pe care n-o cunosc, n-am mai vazut-o/auzit-o/nimic-o niciodata (romanca). Am invatat cateva tipsuri excelente si am ascultat povesti de viata care ar pune pe ganduri pe oricine.

Mi-a placut cum numeste “pravalie” salonul de manichiura de cinci stele plus pe care Jessica il are in Los Angeles si caruia ii calca pragul numai nume gen Demi Moore, Madonna, Tyra Banks, Scarlett Johansson si… multe, multe altele. M-a impresionat cand ne-a spus ca in “pravalie” lucreaza in marea majoritate romance, cateva armence si rusoaice si doar vreo 2 americance.

Desi mi-am propus sa scriu in general punctual despre evenimentele la care merg, Jessica este nu doar un personaj si o personalitate, ci un om, o romanca despre care merita sa vorbesti, indiferent de context. Am zis.

Evenimentul a avut cateva greselute (nu putem fi perfecti) cum ar fi lipsa scaunelor – s-a rezolvat rapid, disparitia PR-ilor din peisaj aproape de finalul evenimentului cand lumea vrea sa-si ia “la revedere”, sedinta de manichiura putin prea lunga pentru rabdarea si timpul invitatelor si invitatilor, s-a terminat apa plata!

Dupa mai bine de doua ore de stat pe bara, am iesit, am dat cele 40 de telefoane urgente si mi-am aprins si mai urgent o tigara pe care nici n-am simtit-o. Daca in general fumez de placere, cred ca acesta era momentul in care simteam o nevoie acuta de nicotina.

Am umplut masina de fete, am ras cu gagicile de la Edipresse pana la Victoriei cand fiecare a plecat in redactia sa, respectiv biroul. Acum reusesc in sfarsit sa scriu “azi”. Azi am o zi minunata care va continua la fel de minunat, mai ales daca nu ma vor mai strange putin enervant pantofii mei turcoaz.

Cu mare drag,

Henkel vs. Henkel

Saptamana trecuta am fost la un eveniment organizat de Henkel pentru promovarea noii vopsele de par Palette 10 min. Color. Adica pui vopseaua si in 10 minute o poti da jos. Nu ma vopsesc asa ca punguta pe care am primit-o la sfarsit va fi utila cu siguranta prietenelor mele.

Henkel este mare. Big. Huge. Enooooooorm. Pe cat de mare este Henkel, pe atat de mica este lumea. Si mai ales lumea in care ma invart de cateva luni incoace. La primul eveniment, cel pe care aproape ca il pot numi “premiera” pentru mine, si anume mai mult o vizita de presa decat un simplu eveniment, m-am intalnit cu Bianca Alexandrescu, Brand PR Responsible. Bianca era pentru mine o boboaca acum cativa ani, cand ne luptam abitir sa pastram un nume din jurnalismul romanesc, cand nu stiam dedesubturi si scandaluri, cand mergeam zi de zi la scoala si cand invatam sa avem tupeu si faceam vox pop-uri prin Universitate.

Am revazut-o profi, la fel de draguta insa fara acel ceva pe care il aveam cu totii in scoala, acel ceva din priviri care mi-a disparut si mie si in general tuturor celor care au plecat pe drumul jurnalismului cu un anumit entuziasm.

Am tinut sa vorbesc despre Bianca. Pentru ca un eveniment inseamna resurse dar mai ales oameni.

Henkel a inceput o promovare destul de puternica pe mai multe planuri. Cu BTL inainte! Si la propriu si la figurat. Primul eveniment, vizita de presa de la Corbeanca, a fost o prezentare destul de amanuntita a Henkel in general si a noului produs Pur in special. Alaturi de alte jurnaliste am gatit, am spalat vase si am ras cu un bucatar italian, Antonio Passarelli.

Am luat aminte la “cum sa vorbesti in public” atunci cand prezentarea a fost tinuta de Tiberiu Mercurian, Marketing Manager.

Din cauza faptului ca scriu “din draft in draft” nu ma pot concentra si detaliile de moment nu revin. Una dintre ideile de baza este ca Schwarzkopf a reusit sa le scoata pe ziariste din casa imbracate decent, aproape frumos la unison, la hotel Radisson. Nu stiu cata cultura romaneasca este in evenimentele organizate de Henkel, prea putina zic eu, si zic din pacate.

Pentru ca iată, criză, fugiti, fugiti, dati afara PR-ul, sa plece Marketingul, la ce avem nevoie de comunicare? Ei bine, Romania nu stie, dar in curand va trebui sa invete daca vrea sa faca treaba buna (si nu stiu de ce, dar simt un idealism scarbos in gandurile mele).

Si la mai mare!
Cu drag,