La marginea frustrarii

stau eu. Sunt chiar acolo. Palmele imi transpira in timp ce scriu, mainile imi tremura in timp ce duc tigara catre scrumiera. Cafeaua aproape ca s-a racit. “De ce nu mai scrii?” Scriu, insa prea putin personal. Imi doresc sa scriu mai mult si imi voi face timp pentru acest lucru pentru ca asa este normal. E normal sa faci lucruri care-ti plac, e normal sa ai timp sa le faci si e normal sa pleci la ora 6 de la birou.

Dintr-odata, perspectiva statului acasa nu mi se mai pare una atat de groaznica. Dupa o vara fara concediu, nicio zi de stat acasa, degeaba, nu mi se mai pare pierduta. Pierdute mi se par zilele pe care le stai intr-un loc unde nu te simti acasa, unde nu numai ca nu te simti acasa dar nu te simti bine, intr-un loc cu care nu te identifici nici macar unu la suta. Nefericirea si frustrarea vin, intotdeauna, din mai multe lucruri cumulate, iar eu am ajuns la margine.

Vreau sa scriu pentru ca numai scrisul ma face sa ma simt bine, eu cu mine, sa nu-mi mai fie teama de singuratate si de stat acasa. Daca munca mea este scrisul, daca viata mea se invarte in jurul cuvintelor (fie ele si aurite sau de Incopy), atunci trebuie sa fie cuvinte pe care sa le scriu pentru ca ma simt bine, pentru ca ma fac sa ma simt bine. Nu stiu exact cum am ajuns in acest stadiu si ce ma impiedica sa trec peste acest hop, insa nu vreau sa imbatranesc de griji si de frunte incruntata degeaba. Nu vreau sa imbatranesc deloc si cu atat mai putin vreau sa ajut, voluntar si constient, la adancirea ridurilor mele de griji, de cele mai multe ori inutile si nefondate.

Sunt activa. Nu-mi place sa stau. Sau cel putin asa spun. Insa nici activitatile tip “trebuie” nu-mi plac. Nu-mi place viata mea in acest moment si faptul ca nu citeste niciodata cine ar trebui cu adevarat sa vada si sa deschida ochii, randurile mele. Ma simt prizoniera si singura cusca pe care o am in jurul meu este construita de mine, de lipsa mea de curaj. Nu-mi place cand sunt dezorganizata insa, dar cu atat mai putin imi place sa fiu organizata si sa nu pot mai mult.

Nu-mi place ca sunt slaba si ca nu-mi pot controla reactiile, pe care le-am dobandit, construit si dezvoltat aflandu-ma la margine. Vreau sa scriu multe lucruri si o voi face. Pentru ca am timp daca il controlez asa cum vreau. Pentru ca este al meu. Al meu si al mamei mele, cea care mi-a dat viata si cu care, desi ii datorez atat de mult din timpul meu, ma vad atat de rar.

Nu mai vreau sa ma gandesc cati dintre prietenii mei carora spun ca le pasa citesc randurile mele si stiu ce se intampla in viata mea. Nici despre oamenii care sunt langa mine zi de zi, multe ore, nu mai vreau sa stiu daca ma citesc sau nu. Nu mai vreau aceste lucruri pentru ca e simplu. Daca cineva isi doreste, cu adevarat, sa stie lucruri despre mine, sa ma inteleaga, poate sa o faca atat de simplu. Chiar sunt ca o carte deschisa pentru ca nu-ti trebuie decat un click pentru a ma cunoaste cu adevarat. De fapt, sunt o pagina de internet deschis si voi fi, la un moment dat, o carte.

Este unul dintre cele mai negativiste ravase pe care le semnez pentru ca este un semnal de alarma. Trag acest semnal in primul rand pentru mine, pentru a ma destepta si pentru a-mi organiza prioritatile, timpul meu, pentru a ma auto-educa in a spune si “nu” cel putin din cand in cand, atunci cand ma doare, psihic sau fizic, atunci cand simt ca nu mai pot si ca ma dezechilibrez. Tot psihic sau fizic.

Pana la urma, viata toamna, in apartamentul newyorkez, la o cafea tare si un pahar de vorba cu mine insami nu este atat de rea. Nu mi-a placut mie intodeauna si partea boema a vietii? De ce n-as putea sa traiesc, macar pentru un timp, ceva mai saracacios, dar cu mai mult timp pentru mine? Cu aceasta scriere sunt cu un pas mai aproape de serenitate. Desi inca departe, cu pasi mici ajungi la fericire. Nu stiu daca este o strategie, este o incercare de schimbare. Ma plang mereu fara a face nimic. Acum vreau sa incerc sa fac. Nu ai de unde sa stii daca va fi mai bine sau mai rau, daca vei inainta sau vei ramane blocat, pana nu faci un pas, pana nu incerci, pentru a vedea de ce strategie este nevoie.

Sau, poate ca nu este, de fapt, nevoie de nicio strategie. Poate ca lucrurile se pot aranja singure. Dar trebuie sa ma simt bine. Sa incep sa ma simt bine cu mine. Si cert este ca acum ma simt rau. Fizic, cu mine, cu ceea ce fac, cu timpul meu, ma simt rau.

Nu stiu daca ma aude cineva ca strig, in interior, dar poate ca nici n-ar trebui sa ma intereseze. Pentru ca trebuie, da trebuie si nu doar “este bine”, sa reinvat sa ma iubesc, sa ies cu mine si sa imi vorbesc. Ceea ce fac si acum.

Este timpul sa prioritizez lucruri si sa aloc timp pentru gandurile negative, fara a le lasa pe ele sa-mi controleze timpul. Timp si “nu”. Desi nu am recitit randurile pe care tocmai le-am scris, stiu ca apar de multe ori aceste cuvinte aici.

Sa fii mai bun, mai calm, mai al tau, si, candva, mai fericit.

Cu drag, celor care ma citesc, indiferent daca le pasa sau nu,
O papusa incruntata si nefericita

Advertisements

7 Comments

Filed under Bucuresti

7 responses to “La marginea frustrarii

  1. Anca

    Draga Oliv,

    Trage pe dreapta o secunda si stai de vorba cu tine. Lucrurile se aranjeaza si de la sine, insa uneori e bine sa le mai dam cate un impuls de pe margine, ca sa intre pe drumul bun.

    Si chiar daca nu ne vedem, te citesc. Ca prea imi esti draga 🙂

  2. Nu stiu daca te incalzeste cu ceva, dar eu te citesc:) Te citeam si inainte de a suprapune imaginea chipului tau peste papusa. Este bine ca stii toate cele de mai sus, primul pas este facut. Nu te uita in jurul tau, priveste doar in tine si scrie! Cu drag

  3. Asta da surpriza… Ochi dintre perechile care nu ma asteptam sa vada.

    Lili, nu numai ca ma incalzeste. Voi scrie despre asta. M-am bucurat mult sa vad reply-urile la aceasta scriere usor voalata, putin pierduta printre altele si neanuntata. Aceasta scriere de… aici si atat.

  4. Guest

    Indiferent cat ploua, cat de rece e afara, cat de organizati sunt cei organizati, sau cat de dezorganizata ti-e viata, savureaz-o, gusta-i amaraciunea, miroase-i parfumul sumbru si bucura-te de tot ce inseamna tristetea asta.
    Scrie pentru tine si nu cauta ca cineva sa te recunoasca in tot mormanul tau de scrieri. Esti tu, deosebita, frumoasa si trista.
    Chiar daca nu te placi aparent, azi, acum, aici, sunt convinsa ca tot ce-ti displace, te face de fapt ceea ce esti.
    Imi place cum scrii, ce scrii, cat scrii, intr-un cuvant imi placi tu, in toata nebunia asta de oameni si lucruri de pe net, tu imi placi.
    Asa ca te indemn sa scrii in continuare, chiar daca probabil nici nu-ti imaginezi cine si cat te citeste, te cunoaste sau te descopera.

  5. oau. m-ai lasat fara cuvinte draga mea “musafira”. mai treci pe aici. te simt. m-ai simtit.

  6. Pingback: Decorul de dinaintea unui vis | Papusa Ruseasca

  7. Stii cat ma bucur ca i-am gustat amaraciunea? Pentru ca asa am scris asta. Si atunci m-am decis.

    Nu-mi vine sa cred ce mult timp a trecut de atunci. Si totusi, ce repede se intampla tot. Sau poate ca doar mi se pare. Sau asa e!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s