Vreau sa fiu mai mica

Teama de maturizare este mult mai puternica decat as fi crezut vreodata. De fapt, n-ai cum sa crezi. Pentru ca nu te gandesti la asta. Pana intr-o zi cand licare ceva. Mai trece timpul, mai trec cateva luni, se instaleaza si mai bine. Incepe sa te roada, sa se dezvolte, sa o simti, gata. E acolo. Si se instaleaza mai adanc, mai profund, te cuprinde si se dezlantuie uneori. De obicei cand incepi sa intelegi lucruri, sau cand incepi sa le constientizezi.

La inceput am luptat cu maturizarea si cu tot ce implica aceasta. In fapt, inca mai lupt. Este greu pentru orice copil sa accepte ca nu mai este febletea, ca nu i se mai permit anumite lucruri, ca poate fi ignorat pentru ca… este mare si se descurca singur. Abia cand mi-a spus cineva ca “esti pe picioarele tale, te ajuta daca este nevoie dar…” dar sunt mare. Gata, copilariile, rasfatul, s-au dus. Merg doar tinute in anumite limite, foarte stricte si controlate.

Adica invat. Acum invat sa fiu in continuare copil fiind adult, deci invat sa-mi impun anumite limite si ma cunosc mai bine. Lucru despre care nu pot spune ca ma incanta in mod deosebit insa este o alta etapa. Tot vin si pleaca aceste etape, eu tot “inaintez in varsta”. Nu-mi dau seama daca “Hotii de frumusete” a declansat aceasta… hmmm, realizare sa-i spunem, sau cum am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult si mai apasat la tinerete, la frumusete, la maturizare. Sau poate ca 27. De la 27 au inceput sa se schimbe lucruri. Sigur ca eu le orientez astfel incat ajung unde ajung, insa bineinteles ca nu le pot controla decat in mica, prea mica masura. Sau poate ca nu-mi doresc cu adevarat?

La un moment dat am avut un jurnal. Si in el am pus foarte multe intrebari insa una mai apasat si care, dupa multi ani, imi revine mai lipita de creier decat credeam ca va mai putea fi vreodata. Pentru ca aveam senzatia ca am depasit acea perioada. Depasesc superficial. Asa cum sunt, adica. Superficiala.

Intrebarile ma macina si as vrea sa simt mai des acea serenitate pe care o ating arareori, fericirea care ma incarca si care nu este atat de greu de obtinut. Si totusi.

As vrea sa mai scriu, sa vars aici teama de maturizare, dar de data aceasta stiu ca ramane, chiar daca incerc sa refulez in randuri scrise noaptea. Pentru ca sunt la granita cu tineretea. Cu frumusetea. Nu-mi vine sa cred ca scriu aceste randuri. Si ca am 27 de ani.

O papusa careia ii este frica

Advertisements

4 Comments

Filed under Bucuresti

4 responses to “Vreau sa fiu mai mica

  1. Ramona

    Tie ti-e tema de maturizare si eu ma simt mult prea matura… Parca am obosit deja sa fiu adult 🙂

  2. Anul ras-trecut (adica in 2010) am avut o perioada de regresie – cu cat treceau lunile, cu atat eram mai mica, mai fara griji, mai placut-idioata, mai asumat-ignoranta. Deci nu dispera, viata are clipele ei de copilarie oricand, la orice varsta. Important e sa le recunosti cand le vezi si sa le urezi bun-venit…

  3. Chloe

    Am citit de curand undeva ca perioada cea mai nefricita din viata cuiva este intre 25 si 30 de ani. Pe moment m-am intrebat de ce, dar pe masura ce m-am uitat mai atenta la persoanele din jurul meu (majoritatea de aceeasi varsta cu mine si cu tine), am inteles. Cu totii am crescut cu modele de “oameni mari” care erau “realizati” la varsta pe care o avem noi acum. Femeile erau maritate, cu un copil pe drum, barbatii stiau ce vor si isi intretineau familia, erau responsabili cu totii si isi asuau maturitatea si deciziile care decurgeau din aceasta. Si noi? Noi suntem cam “imaturi”, “iresponsabili”, “superfciali”, “egoisti”, etc. si in general habar n-avem ce vrem de la viata si cum sa fim fericiti si linistiti. Parerea mea este ca trebuie sa constientizam ca nu exista “trebuie”, ca fiecare se descurca in felul si ritmul sau, si singura conditie pentru a fi linistit si impacat cu sine este sa nu te mai critici atat de mult. Sa te accepti asa cum esti, fara a pune presiune pe tine si fara a te gandi ca “la varsta pe care o am, ar fi trebuit sa….deja”. Te pup si iti urez succes

  4. Chloe, cam ai dreptate…
    Asta incerc, sa nu mai pun presiune pe mine, sa vorbesc mai putin, astfel incat sa nu-i determin pe prietenii mei sa puna presiune fara sa-si dea seama, putin control.

    Nu stiu daca are neaparat legatura cu faptul ca nu am super-realizari sau copii sau ce “trebuie” la varsta asta. Are legatura cu faptul ca ma sperie trecerea timpului pentru ca acum, intre 25 si 30, o simt parca in carne.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s