Tag Archives: timp

Timpul


Aproape intotdeauna am dubii asupra titlurilor si aproape intotdeauna incep cu titlul desi regulile jurnalistice mi-ar da un “2” daca mi-ar fi profesoare. As fi vrut sa scriu “Timpul…”, ca si cand as astepta sa mai urmeze ceva, sau ca si cand primul cuvant al textului ar deveni titlu si textul ar incepe continuat de mai jos.

Scriu ce-mi trece prin minte. Asa m-a rugat cineva la un moment dat sa fac, intr-o seara. In ultima vreme ma gandesc din ce in ce mai mult la timp. De fapt, ma gandesc la multe lucruri la care nu mi-as fi imaginat ca ma voi gandi. Am plecat de la o idee clara cand am inceput sa scriu, acum incepe sa se contureze acea licarire. Si ma mai gandesc la prieteni. Cat de greu este, de acum si chiar de acum mai mult timp, sa legi o prietenie. Tine de timp. Ai nevoie de timp pentru a numi o relatie “prietenie”. Inainte nu-l percepeam, nu eram versati (a se citi cu experienta), mergea lin si timpul pur si simplu trecea, fara sa te gandesti la el.

Acum, esti doar suficient de matur cat sa-l percepi, sa iei la cunostinta ca trece, esti doar mai constient. Nimic in plus, nici in minus. Timpul trece iar prieteniile se fac greu. Dar se fac. Si conteaza, iti confera o siguranta aparte.

Inca nu m-am hotarat asupra titlului.
Cu drag,
O papusa constienta

Advertisements

2 Comments

Filed under Bucuresti

La marginea frustrarii

stau eu. Sunt chiar acolo. Palmele imi transpira in timp ce scriu, mainile imi tremura in timp ce duc tigara catre scrumiera. Cafeaua aproape ca s-a racit. “De ce nu mai scrii?” Scriu, insa prea putin personal. Imi doresc sa scriu mai mult si imi voi face timp pentru acest lucru pentru ca asa este normal. E normal sa faci lucruri care-ti plac, e normal sa ai timp sa le faci si e normal sa pleci la ora 6 de la birou.

Dintr-odata, perspectiva statului acasa nu mi se mai pare una atat de groaznica. Dupa o vara fara concediu, nicio zi de stat acasa, degeaba, nu mi se mai pare pierduta. Pierdute mi se par zilele pe care le stai intr-un loc unde nu te simti acasa, unde nu numai ca nu te simti acasa dar nu te simti bine, intr-un loc cu care nu te identifici nici macar unu la suta. Nefericirea si frustrarea vin, intotdeauna, din mai multe lucruri cumulate, iar eu am ajuns la margine.

Vreau sa scriu pentru ca numai scrisul ma face sa ma simt bine, eu cu mine, sa nu-mi mai fie teama de singuratate si de stat acasa. Daca munca mea este scrisul, daca viata mea se invarte in jurul cuvintelor (fie ele si aurite sau de Incopy), atunci trebuie sa fie cuvinte pe care sa le scriu pentru ca ma simt bine, pentru ca ma fac sa ma simt bine. Nu stiu exact cum am ajuns in acest stadiu si ce ma impiedica sa trec peste acest hop, insa nu vreau sa imbatranesc de griji si de frunte incruntata degeaba. Nu vreau sa imbatranesc deloc si cu atat mai putin vreau sa ajut, voluntar si constient, la adancirea ridurilor mele de griji, de cele mai multe ori inutile si nefondate.

Sunt activa. Nu-mi place sa stau. Sau cel putin asa spun. Insa nici activitatile tip “trebuie” nu-mi plac. Nu-mi place viata mea in acest moment si faptul ca nu citeste niciodata cine ar trebui cu adevarat sa vada si sa deschida ochii, randurile mele. Ma simt prizoniera si singura cusca pe care o am in jurul meu este construita de mine, de lipsa mea de curaj. Nu-mi place cand sunt dezorganizata insa, dar cu atat mai putin imi place sa fiu organizata si sa nu pot mai mult.

Nu-mi place ca sunt slaba si ca nu-mi pot controla reactiile, pe care le-am dobandit, construit si dezvoltat aflandu-ma la margine. Vreau sa scriu multe lucruri si o voi face. Pentru ca am timp daca il controlez asa cum vreau. Pentru ca este al meu. Al meu si al mamei mele, cea care mi-a dat viata si cu care, desi ii datorez atat de mult din timpul meu, ma vad atat de rar.

Nu mai vreau sa ma gandesc cati dintre prietenii mei carora spun ca le pasa citesc randurile mele si stiu ce se intampla in viata mea. Nici despre oamenii care sunt langa mine zi de zi, multe ore, nu mai vreau sa stiu daca ma citesc sau nu. Nu mai vreau aceste lucruri pentru ca e simplu. Daca cineva isi doreste, cu adevarat, sa stie lucruri despre mine, sa ma inteleaga, poate sa o faca atat de simplu. Chiar sunt ca o carte deschisa pentru ca nu-ti trebuie decat un click pentru a ma cunoaste cu adevarat. De fapt, sunt o pagina de internet deschis si voi fi, la un moment dat, o carte.

Este unul dintre cele mai negativiste ravase pe care le semnez pentru ca este un semnal de alarma. Trag acest semnal in primul rand pentru mine, pentru a ma destepta si pentru a-mi organiza prioritatile, timpul meu, pentru a ma auto-educa in a spune si “nu” cel putin din cand in cand, atunci cand ma doare, psihic sau fizic, atunci cand simt ca nu mai pot si ca ma dezechilibrez. Tot psihic sau fizic.

Pana la urma, viata toamna, in apartamentul newyorkez, la o cafea tare si un pahar de vorba cu mine insami nu este atat de rea. Nu mi-a placut mie intodeauna si partea boema a vietii? De ce n-as putea sa traiesc, macar pentru un timp, ceva mai saracacios, dar cu mai mult timp pentru mine? Cu aceasta scriere sunt cu un pas mai aproape de serenitate. Desi inca departe, cu pasi mici ajungi la fericire. Nu stiu daca este o strategie, este o incercare de schimbare. Ma plang mereu fara a face nimic. Acum vreau sa incerc sa fac. Nu ai de unde sa stii daca va fi mai bine sau mai rau, daca vei inainta sau vei ramane blocat, pana nu faci un pas, pana nu incerci, pentru a vedea de ce strategie este nevoie.

Sau, poate ca nu este, de fapt, nevoie de nicio strategie. Poate ca lucrurile se pot aranja singure. Dar trebuie sa ma simt bine. Sa incep sa ma simt bine cu mine. Si cert este ca acum ma simt rau. Fizic, cu mine, cu ceea ce fac, cu timpul meu, ma simt rau.

Nu stiu daca ma aude cineva ca strig, in interior, dar poate ca nici n-ar trebui sa ma intereseze. Pentru ca trebuie, da trebuie si nu doar “este bine”, sa reinvat sa ma iubesc, sa ies cu mine si sa imi vorbesc. Ceea ce fac si acum.

Este timpul sa prioritizez lucruri si sa aloc timp pentru gandurile negative, fara a le lasa pe ele sa-mi controleze timpul. Timp si “nu”. Desi nu am recitit randurile pe care tocmai le-am scris, stiu ca apar de multe ori aceste cuvinte aici.

Sa fii mai bun, mai calm, mai al tau, si, candva, mai fericit.

Cu drag, celor care ma citesc, indiferent daca le pasa sau nu,
O papusa incruntata si nefericita

7 Comments

Filed under Bucuresti