Tag Archives: carlos ruiz zafon

Marina, de Carlos Ruiz Zafón


28 spre 29 februarie 2012

Mai am doar o ora. Apoi se rupe vraja Barcelonei. Am luat aceasta carte cu mine pentru ca usor, dupa doua carti citite (“Umbra Vantului” si “Jocul Ingerului”), am prins gustul scriiturii lui Zafón si am ajuns usor pretentioasa – de fapt, mai mult decat pretentioasa – pentru ca n-am mai vrut sa-l citesc altfel decat in orasul in care cartile sale isi desfasoara actiunea, tenebroasa Barcelona.

Ah, imi vine sa fumez. Cred ca e reflex, cand scriu parca degetele aluneca mai bine pe tastatura daca sunt invaluite in fum albastriu. As fi putut crea parte din atmosfera pe care mi-as dori-o in acest moment, insa am luat decizia pe care nu cred ca o inteleg de a pune castile in bagajul de cala. Ma descurc cu insotitorii de bord barfind pe fundal si raman in Barcelona frumoasa, umeda, intunecata pe alocuri. Mai am o ora pana ating pamant romanesc, mintea mea ramane in continuare in minunata Barcelona.

Pe masura ce vizitez din nou si din nou acest oras (cred ca aceasta a fost a sasea oara) ajung sa indragesc mai tare si mai tare fiecare straduta, fiecare monument, bar catalan, dar mai ales fiecare peisaj si deal si vale. Iar scriitura lui Carlos Ruiz Zafón a avut sigur de-a face cu aceasta preferinta.

Am vrut, asadar, sa citesc cea mai de suflet carte a sciitorului (dupa cum chiar el spune) in orasul sau. Seara citeam “Marina”, dimineata ramaneam, macar cateva zeci de minute, in semi-intunericul din camera in care dormeam, cu geam cu vedere in casa liftului, pentru a ma pregati pentru oras citind in continuare descrierile superbe. Nu stiu cum am reusit dar am impartit cartea astfel incat sa o termin in exact ultima seara, in avion.

Ciudat este ca desi calatoresc nu mai simt ceva, ca vin sau ca plec, nu am nicio senzatie, pare a fi un lucru firesc, venit exact la timpul potrivit. Desi a inceput ca un cosmar, am curajul sa scriu acum, fiind protejata de fierul avionului, ca aceasta excursie (pentru ca n-o pot numi vacanta in adevaratul sens al cuvantului) a fost… lina. Exact ce trebuia sa se intample si exact, dar exact in momentul potrivit.

Nu uit de unde am inceput, simt doar nevoia sa notez anumite lucruri, par importante randurile acestea pentru ca simt ca le voi cauta candva in arhiva jurnalului si a sufletului meu, si vreau sa scriu in linistea cu zumzet a unui avion inghesuit. In plus, mai am mai putin de o ora.

Zafón spune ca “Marina” este cartea lui de suflet. Probabil ca cea de care este indragostit Oscar, personajul principal, este vreo mare (poate fosta?) dragoste reala a scriitorului, nu stiu, nu ma voi interesa insa mi-ar placea sa aflu pur si simplu, inr-o zi. Fara sa caut. Sorb scriitura lui Zafón dar nu cu atata nesat precum am facut-o cand am citit primul roman semnat de el care mi-a cazut in mana, “Umbra Vantului”. Stiu si de ce nu mai e acelasi lucru insa mi-e teama ca daca dezvolt acest subiect ora mea, devenita acum 45 de minute, se va scurge prea repede fara sa pot nota “Marina”, cartea care m-a adus si mai aproape de literatura spaniolului pe care il voi mai citi, cartea care m-a adus mai aproape, mental, de Barcelona.

“Marina” este o carte usoara, desi mult prea de groaza in acceptiunea mea. Si iata, ajungand aici imi dau seama ca odata cu aceasta carte am fost capabila sa reprim anumite stari si sa trec peste pasaje intunecate, cu cadavre, monstri, fluturi negri si papusi umane, fara sa le gust in totalitate, dar citindu-le si nu sarind fricoasa peste ele.

Romanul dezvaluie doua povesti de dragoste triste, invaluite in mister si subconstient. M-am pornit curajoasa si hotarata sa descriu “Marina” si realizez ca mi-e putin greu sa vorbesc despre ea. Nu-mi dau seama daca din teama de a nu dezvalui ceva din cartea cu fir epic politist sau sa fie un alt soi de nestiinta.

“Marina” este prea de groaza insa descrierea orasului si povestile de dragoste mi-au cucerit ochii si mintea un timp. Este genul de carte pe a carei actiune o voi uita curand cel mai probabil, dar o carte care a fost cu mine exact cand mi-am dorit-o. Seara si dimineata citeam, ziua indreptandu-mi pasii prin Barrio Gotico, printre stradute inguste si umede, unde “Lasaseram in urma agitatia prietenoasa de pe Ramblas si intram in cel mai mizerabil abis al intregului oras […]. Ecoul televizoarelor si aparatelor de radio se ridica printre canoanele saraciei, dar nu izbutea sa treaca dincolo de acoperisuri. Glasul mahalalei Raval nu ajunge niciodata la cer”. Sigur ca Zafón vorbeste despre o Barcelona mult mai veche decat cea pe care o cunosc eu (sau…?); totusi, asemanarea – aproape ca puteam mirosi igrasia din casele oamenilor vazand peretii umezi pana la primul nivel, cu apa murdara si veche susurand pe jos, pe stradutele atat de inguste incat locuitorii vecini de vizaviuri isi pot atinge palmele daca intind mainile catre balconul din fata. Prima mea jumatate de ora s-a scurs iar pregatirile pentru aterizare au inceput si lumea se trezeste.

Am notat pasaje din “Marina” pe care nu le voi transcrie, mi se par mult prea incarcate pentru a putea fi impartasite. Pasajele sunt publice, selectia este a mea. Ramane partial intre paginile de hartie.

Trebuie sa inchei, vreau sa ramana o scriere din Barcelona chiar daca Romania este mult mai aproape. In sufletul meu domnesc cele mai proaspete experiente si randurile lui Zafón.

Sigur imi scapa ceva, nu mai conteaza. Ramane in Barcelona iar eu ma voi reintoarce si probabil ca atunci voi relua o stare a sufletului.

Cu drag,
O papusa din tenebroasa Barcelona

Advertisements

Leave a comment

Filed under Carti, In lume

Cartea lui Edmonde Charles-Roux


Nu am somn si imi doresc de ceva vreme, de cand am terminat cartea, sa scriu despre ea. Nu stiu daca este cel mai potrivit moment, insa voi incerca.

Titlul nu este tocmai relevant, insa sunt prea mica pentru a-mi permite sa scriu mare – Coco Chanel. Despre aceasta carte este vorba. Spuneam ca nu stiu daca este momentul potrivit pentru a incepe aceasta scriere, pentru ca vreau sa ma pierd in multe detalii si sper sa nu ma prinda dimineat (desi ar merita!).

Iubesc Chanel. Mi-e tare greu sa rup cartea de toate floricelele stilistice pe care as vrea sa le adaug, insa o voi face, pentru ca nu este vorba despre romanul meu de adulatie dedicat lui Gabrielle Chanel, ci despre un mic rezumat al unei carti pe care mi-am dorit foarte mult sa o citesc.

Mai intai… povestea cartii, ca obiect fizic. Am luat cunostinta de aparitia sa acum destul de mult timp, am rugat-o pe Elaine sa mi-o cumpere si am abandonat-o voit, cautand momentul potrivit pentru a ma afunda in randurile sale despre care nu stiam nimic. Titlul si coperta m-au cucerit pe loc, nu aveam nevoie de alte picanterii (sa fie istorie, detalii tehnice, parti din viata personala a creatoarei – nicio idee).

Intr-o seara, dupa terminarea unei lecturi destul de plina de semnificatie si actiuni intortocheate, scrisa de Carlos Ruiz Zafon, aveam nevoie de ceva usurel, ca o pauza. Am luat cartea cu coperta sepia (sau sa fie un alt-negru, usor pigmentat?) si m-am afundat in cartea cu peste 600 de pagini.

Luni intregi m-am zbatut sa o termin. O carte extrem de interesanta, insa atat de prost tradusa incat a fost un chin citrea ei. Erorile au fost cu zecile, frazele cu o exprimare ciudata. Mi-ar placea tare mult sa pot lectura in limba originala, insa este, evident, imposibil. O traducere buna nu este rara, asadar nu inteleg graba – pentru ca imi imaginez ca despre aceasta si despre scutirea vreunei extra-taxe este vorba. O carte buna poate fi, fara indoiala, ruinata de o traducere proasta.

Cartea “Coco Chanel” este o capodopera, continutul si implicit documentarea fiind incredibile. Sunt putine lucruri care-i lipsesc cartii, poate ca nu este cea mai frumoasa scriitura, insa infrmatia este incredibila.

Desi Chanel a prins doua razboaie mondiale, astazi femeile inca isi doresc un sacou ori o “little black dress” clasice, semnate Chanel. In carte am regasit, intr-unul dintre paragrafe, raspunsul trist pentru succesul incredibil si puterea de a razbate – singuratatea: “Libertatea lui Gabrielle consta in a fi diferita. Nu avea familie, sot, copii, nu avea morti de jelit, nimic nu o silea sa paraseasca Parisul” (despre Primul Razboi Mondial).

M-am apucat sa scriu si imi dau seama ca informatiile nu mai sunt proaspete in mintea mea si ca legaturile intre paragrafele pe care mi-as fi dorit sa le notez sunt prea mici sau prea dificil de explicat. Voi incerca sa le notez.

Unul dintre cele mai importante simboluri ale casei Chanel este Numero 5. Parfumul. L-am folosit inainte sa stiu ceva clar despre el si m-am indragostit. Acum, citind despre No 5, informatiile culese din diferite parti nu contenesc sa ma uimeasca. Ernest Beaux este cel care i-a prezentat lui Coco Chanel parfumul care a facut istorie. Parfumul ce are la baza adelhidele (ingrediente produse pe cale sintetica) a fost extrem de costisitor de realizat la vremea respectiva. In cartea lui Charles-Roux am aflat ca e posibil ca Beaux sa fi lucrat inainte la Coty. Ah, e o intreaga poveste. Dar sa inaintez.

Trec la un citat din Vogue – numele revistei este mentionat de mai multe ori in carte, un citat pe care poate ca i-ar putea pune pe ganduri pe multi designeri, daca ar sti de existenta sa. Iata ce declara Chanel, in 1947, in Vogue Franta: “Costumierii, spune ea, lucreaza cu creionul: asta e arta. Croitorii lucreaza cu foarfeca si cu boldurile: asta e un fapt divers.” Interesant si foarte actual, mai ales acum, mai ales in Romania (pentru ca pe ea o cunosc cel mai bine).

Si pentru ca vorbeam despre Vogue (aproape ca simt cum imi bate inima mai tare atunci cand scriu numele acestei reviste) si despre “the little black dress” , redau un alt citat din cartea “Coco Chanel”, de data aceasta preluat din editia americana, dintr-unul dintre numerele aprute in 1926 “Vogue prezicea ca o anume rochie de o descumpanitoare simplitate va deveni un soi de uniforma unanim adoptata. Fara guler, fara mansete, confectionata din crepe de Chine negru, cu maneci lungi si foarte ajustate, bufanta peste soldurile pe care fusta le cuprindea si le mula foarte stras, era o creatie Chanel, o simpla rochie-teaca.” Ei bine, de aceea Vogue.

Este redundant sa spun ca Gabrielle Chanel a revolutionat moda. Si nu s-a oprit doar la Franta ori la Europa in timpul vietii. New Yorker: “Filmul ii ofera Gloriei ocazia de a pune in valoare un numar mare de somptoase toalete. Ele sunt creatia lui Chanel, celebra parizianca a carei vizita la Hollywood a facut atata valva. S-ar parea insa ca nu se va intoarce prea curand in cetatea noastra de lumina si de stiinta. Caci i s-a dat de inteles ca vestimentatiile create de ea erau lipsite de ‘senzational’. Pentru ca a tinut la ideea ca o doamna trebuie sa se prezinte intr-adevar ca o doamna. Nu se putea astepta ca oamenii de la Hollywood, atunci cand pun in scena o doamna, sa se straduiasca inainte de toate ca ea sa se prezinte de parca ar fi doua.”

Incerc sa finalizez si redau un ultim citat care spune multe, in doar trei randuri dintr-o carte: “Avea optzeci de ani in anul in care rana unui presedinte asasinat lasa o dara insangerata pe o fusta trandafirie care provenea din atelierele ei.” Ah, cata istorie.

Mi-e greu sa inchei, insa trebuie sa o fac. Imi pare bine ca am citit aceasta carte si o recomand oricui poarta sau isi doreste sa poarte un Chanel, oricare ar fi acela. Pentru ca poarta istorie. Si trebuie sa stie, macar superficial, despre ce este vorba.

O papusa indragostita de doamna (si nu doar “mademoiselle”) Chanel

1 Comment

Filed under Bucuresti, Carti