Trup si suflet

Am avut o saptamana… as fi vrut sa spun intre ghilimele grozava insa trec direct la subiect: oribila. Cam odata pe an, de cand ma stiu, nu scap de cateva zile de chin intens, la pat. Este inutil sa va povestesc povestioare despre puroiul in gat, sfaturi, doctori, antibiotice din ce in ce mai puternice, dureri infioratoare, sete acuta si… inevitabil, herpes. La ochi. Din nou, sa nu intam in detalii desi as fi tentata.

An de an, de cand ma stiu, aceeasi poveste. Am scapat un singur an din cei 25, anul cand am stat intr-o alta tara cu un alt fel de clima. Solutia ar fi aparent simpla – schimbarea definitiva a tarii. Doar teoria este simpla, practica presupune miliarde de lucrusoare, intrebari si subtilitati infricosatoare pe alocuri.

Trup si suflet… pentru ca atunci cand corpul este bolnav, iti invadeaza aproape automat si creierul. Febra te tintuieste, iar trupul meu nu voia sa inteleaga ca, de fapt, eu sunt energica, plina de initiative si de viata. Creierul a cedat la presiunile frisoanelor si si-a dat un standby scurt.

Marti am plecat mai devreme de la birou, simtind ca imi era foarte somn. Eram convinsa ca nu putea fi altceva decat oboseala, avand in vedere ca nu dormisem cu o noapte inainte decat trei ore. M-am culcat, am pus ceasul sa sune pentru ca aveam de gand sa merg seara la Flori cu Y, prietena mea mea a carei zi de nastere era. La multi ani!

M-am trezit daramata, delirand oarecum, am anulat orice iesire si m-am bagat din nou in pat. A doua zi era clar – nu voi mai iesi din casa ceva vreme… Stiam ce ma astepta avand in vedere ca trec anual prin acest ritual, insa incercam sa-mi conving subconstientul sa lupte cu boala, mintindu-ma ca e o simpla raceala care se poate trata cu aspirina, paracetamol si stat la caldurica. Asta a fost miercuri.

Joi dimineata sunam disperata la toate clinicile ORL pe care le-am vizitat de-a lungul anilor pentru a-mi face o programare. Totul full, evident. Precizez ca era vorba despre clinici private, deci voiam sa dau bani, sa se uite cineva la mine, sa-mi dea un tratament si sa ma intorc sa bolesc. Am dat intr-un final de o asistenta draguta care mi-a spus suav “Desi doamna doctor are 50 (!!!) de programari astazi, va simt dupa voce ca nu sunteti bine. Va trec la urgente. Veniti la 12″. Mi-era atat de rau incat nici nu mai puteam sa ma bucur.

Si partea groaznica este, dupa cum spuneam, ca ti se infunda si creierul. Si te gandesti la altii, care au boli grave, carora chimioterapia le mananca memoria… si iti pui tot felul de intrebari… Medicamentele mananca unora creierul, mie mi-l mananca noptile pierdute, deadline-urile, tigarile si… mizeria din mintea mea.

Am luat antibiotice. Astept sa se faca ora 1:10 fix sa mai iau o pastila. Azi e vineri. Dimineata nu eram bine. Deloc. Desi m-as fi asteptat sa-mi treaca odata cu prima doza… se pare ca, odata cu varsta… vin mai multe. Pe la pranz inca ma scaldam in semi-febra si schimbam alt rand de haine.

Intr-un final am decis ca nu se mai poate si am facut baie. Este geniala baia in ultimele zile de boala. Aproape ca simti cum te curata de puroi… Poate ca sunt putin prea explicite aceste randuri… sau poate ca deloc. Conteaza?

Este vineri… Acum ma simt bine dar foarte slabita. Inca ma doare, dar mult mai putin. Ascult muzica, stau la calculator si ma gandesc cum trupul meu isi bate joc de mine si cum de fapt corpul imi controleaza mintea in loc sa fie invers. La dracu.

Ma simt prizoniera. E week-end… Am nevoie de energie pozitiva…
In aceste zile de absenta m-au sunat multe dintre cunostintele mele si m-am simtit incredibil de bine, de bagata in seama (lucru de care aveam nevoie la raul pe care incercam sa-l inving singura), surprinsa de unele voci, zambind la toate. Multumesc!

Revin cu drag, mai uratica, mai slabita dar in plina recuperare a fortelor.
O papusa din cele mai vechi, cu vopseaua sarita pe alocuri

Raiul Universului

Nici macar nu stiu cum sa incep… de unde… Cel mai bine ar fi sa-mi aduc cafeaua decaf – neagra bineinteles, scrumiera, sa rulez o tigara si sa incep cu… inceputul.

Tigarile rulate sunt unul dintre cele mai misto obiceiuri sociale pe care le-am descoperit. Dar, despre asta, poate alta data. Acum va poftesc sa intrati in dubstep heaven.

Acum cateva saptamani am fost la cea mai misto petrecere, la End of the World Party, in cladirea Universul. Cladirea este altceva. E… nu stiu daca pot descrie in cuvinte un loc, mi-as dori sa va pot face sa-l vedeti in cazul in care nu ati fost acolo si mi-as dori sa va pot readuce acolo daca si voi cunoasteti acea parte aparent uitata din Bucuresti.

Nu, nu pot sa va descriu partea de Universul care m-a pus in fund pe jos la propriu acum cateva saptamani, dar pot sa va aduc putin in timp, ieri. Abia asteptam sfarsitul asta de saptamana, petrecerea de vineri mai precis. Am ajuns in Universul pe la doua si ceva, poate putin prea tarziu pe gustul meu, pentru ca am pierdut cateva ore de muzica din Rai. De atmosfera fucking heavenly.

Si aici incepe povestea. Am intrat printr-o curte dubioasa, in spatele unei cladiri parasite, de la subsolul careia se auzeau basi puternici, o muzica pe care nici macar nu mi-as fi putut-o imagina vreodata. Am intrat, lumina slaba de la becuri galbene si neoane semi-arse. Am mai coborat un nivel. Si inca o jumatate. Si s-a dezlantuit… Raiul. O hala-subsol cu santuri cu apa, plina de sobolani acum ascunsi, lumini obscure, multa lume si muzica. O bere si… sa inaintam in hala. Pana in fata. De fapt, pe lateral, pana la dj, sarind peste bucati imense de tabla ruginita care vibra de la pasi si muzica. Inaintand pe langa lanturi groase, care atarnau de sus, cu carlige grele, unse cu ulei vascos, murdar, negru.

Succes. Cateva dintre cele mai intens-relaxante ore din viata mea, ore care m-au scos din Bucuresti, din Romania, din Universul real. Mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa pun in cuvinte senzatia care inca imi face inima sa bata mai repede. Masti, tricouri negre si albe, oameni in transa, conversi murdari, geci negre din piele, un amalgam perfect in semi-obscuritate, intr-un loc ireal.

Where’s my money… si hala explodeaza, atmosfera ia foc, o bucata de material alb in spatele dj-ilor, un spray si cateva litere mari: “DROPDREAD TE IUBIM”. Apoi, dedesubt, ceea ce imi bantuia mintea si trebuia sa iasa prin cuvintele scrise ale altcuiva: “DUBSTEP HEAVEN”.

Nu pot descrie in cuvinte, ar fi de prisos oricum. Altceva, o alta lume, un alt Univers. Universul…

Inchide ochii si viseaza, intra in locul de groaza pe care ti l-ai construit in cosmaruri si echilibreaza-l cu dubstep. Serveste apoi un cocktail de Rai. Un cocktail Universul, va rog!

Efect 30. Sau 25

E duminica seara. Vad cum una dintre prietenele mele… sau fostele mele prietene tocmai a intrat pe yahoo. Stau in pat, e pauza. Azi n-am iesit din casa. Mint. Am iesit in curte sa duc gunoiul. Stiu, nu e foarte glossy. Am refuzat sa ies pentru a vedea primul episod din Efect 30. Abia asteptam. Vazusem reclama, teaser-ele, machetele din reviste, nu puteam sa pierd primul episod.

Femei. 30 de ani. Probleme. Aproximativ aceleasi cu ale noastre. Viata nu e tocmai cum as fi crezut la un moment dat ca va fi. Nu mai este gasca de prietene care iesea pe la 20 si un pic de ani in club, nu mai sunt nici macar cele 4 prietene care ieseau intr-o vreme la benzinarie, iarna, la un ceai. Nu mai sunt nici macar doua. Si mi se pare mai mult decat trist sa ajungi nu la 30, la 25 de ani sa-ti dai seama ca nu te mai leaga nimic de un loc, de un oras, de o tara, ca nu mai ai oameni in jurul tau.

Nici macar nu mai are importanta a cui e vina, cine n-a pastrat legatura, cine a gresit sau ce a facut. Pana la urma… ce a facut? Conteaza doar ca ma gandesc cu o oarecare tristete si nostalgie ca, peste 5 ani, atunci cand voi simti si eu efectul 30, nu voi avea cu cine sa-l impartasesc, pentru ca fiecare e prea interesata de propria viata, atat de aglomerata, ca sa mai observe problemele, dorintele ori rugamintile silentioase ale celeilalte.

Am 25 de ani si pentru prima oara recunosc… in scris: nu mai am prietene. Cu toata stima, cu tot respectul si cu tot dragul de departe, nu-mi ramane decat sa va spun: mi-e dor de voi.

Cu drag,
eu, cea din liceu.

Ay, !madre de dios!

Nu am timp. Jur! Am atatea sa va povestesc… nici macar n-as sti de unde sa incep.

Pe scurt: plecat, mini-concediu, sentimente puternice si confuze, intors, aterizat de urgenta, munca, munca, munca.

Nu azi. Azi nu pot, nu am timp. Curand. Stiu… mereu mint frumos!

Cu drag,
o papusa ruseasca din cele mai mici

Ca va fi meeeeeeeeereeeeeu, IRIS!

foto: mediafax

Iris, Iris, Iris. Ieri am fost la concert. Cumparasem biletele de acum o luna. Sold Out. Am asteptat rau de tot concertul asta. Rau. Parca nu mai trecea timpul.

Am ajuns la Sala Polivalenta pe la 7. Am intrat, fara posibilitate de iesire. Iris. Iris. Iris. Ma simt uneori penibil. Penibil de nestiutoare. Am descoperit Iris tarziu. Atat de tarziu… Putea fi prea tarziu.

M-a impresionat concertul, iar atmosfera a fost incendiara si la propriu si la figurat. Oameni de toate felurile, un amalgam ciudat cu un mare si poate singur punct in comun: Iris.

Cand i-am vazut la Peninsula mi s-au inmuiat picioarele. As fi vrut sa ma pun in fund si sa stau ore intregi sa-i ascult. Sa ma tavalesc pe jos de Iris. Eram atat de in spate… mi-as fi dorit sa fiu acolo, langa ei, sa strig “Cristi, ce bine-mi pare ca te-ai facut bine!”. Atat. Simplu, fara niciun substrat, fara brizbrizuri si bombonele, fara metafore, simplu. Imi pare atat de bine ca s-a facut bine si ca inca ma pot bucura live de vocea lui.

Si ieri, ca la fiecare concert, am fost cucerita. Vreau doar sa multumesc Iris. Pentru ca exista, a fost odata si va fi mereu.

Si sunt prea putine randuri, prea putin timp si prea putine cuvinte pentru a exprima atatea sentimente. Nu conteaza unde, cand, cum, cine a fost, conteaza doar ca a cantat, pentru noi, pentru mine, Iris.

Iris cu drag,

Corina

Astazi am un chef nebun de scris si as vrea sa recuperez pentru toate zilele de repaos de cuvinte (vezi si non titlul de mai jos). De ceva vreme vreau sa vorbesc despre Corina. Nu, nu o cunoasteti pe Corina. Nici macar eu nu o cunosc. Dar Corina este una dintre acele persoane care iti intra in viata fara sa-ti dai seama si care este o veriga importanta. Nu esentiala, insa importanta. Cred ca fiecare dintre noi are, a avut sau va avea o… Corina.

Aceste randuri sunt pentru mine si destul de personale (desi incerc sa fiu mai putin sentimentala aici), si nu vor fi intelese decat poate de apropiatii mei – cei care inca mai au rabdarea sa-mi citeasca randurile de multe ori alambicate si cu sens doar pentru mine.

Mi-am dorit ani intregi ceva. Nu m-am zbatut sa duc planul la intemeiere, insa dorinta a fost mereu acolo, ca si cand in subconstient as fi stiut ca o voi implini la un moment dat. Si au trecut ani si ani si ani si cautari frugale, discutii scrurte, toate fara rezultate concrete.

Pana cand a aparut Corina in peisaj, cea pe care nu o cunosc nici acum, dar datorita careia mi s-a implinit un vis de demult. Corina mi-a pus in cuvinte vechi o fraza-cheie a vietii mele, o fraza pe care o voi purta mereu cu mine, oriunde as merge. In continuare, cuvintele sunt de prisos.

Multumesc, Corina!
Cu drag,

.

Este pentru prima oara (s-ar putea ca memoria sa ma lase si sa ma insel totusi…) cand incep o scriere in acest jurnal de Bucuresti fara a pune titlu. Pe parcurs voi selecta cateva cuvinte si voi completa spatiul liber de sus, astfel incat acest prim paragraf nu va mai avea niciun sens pentru cei care citesc.

Am pornit dorind sa scriu despre o carte. Si o voi face, insa trebuie sa precizez ca gandurile mi-au tot zburat prin jurnal. Scrisul public te face oarecum vulnerabil. Oamenii interesati de persoana ta stiu mult mai multe despre tine decat tu despre ei. Aproape intotdeauna au un atu. Aproape. Pentru ca, pana la urma, poti sa faci tu research-ul p*z*ii, daca personalitatea si intelectul nu-ti permit mai mult decat ii permit celui vizat, vei putea maxim sa-l impresionezi pe cel vizat cu cunostintele (cacofonie) tale destul de vaste despre el si… atat. Pentru ca oamenii intorc, invart, schimba si sunt in superioritate ori nu.

De multe ori ma trezesc in inferioritate intelectuala. In aceste conditii, poti fie sa accepti gelos si cu coada intre picioare ca nu esti cel mai destept, fie sa accepti usor uimit si cu sete de a invata si de a “fura”… intelect, sau macar vorbe.

Nu stiu de ce am inceput asa, insa simteam nevoia sa scriu aceste cateva paragrafe care mi s-au scurs prin creier timp de cateva minute, si pe care mi-am dorit sa le pun ordonat pe hartia papusii.

De fapt, cum spuneam si la inceput, am deschis acest nou post (cat de impersonal suna pagina mea de jurnal) pentru a va povesti despre o carte. O carte care m-a tinut timp de mai bine de 2 saptamani cu mintea blocata, cu scenarii siropoase care in general nu ma caracterizeaza, si cu o urma de tristete indoliata, legata de pierderea oricarei naivitati existente pana catre adolescenta. V-am pierdut deja.

Cum prezentarea de mai sus a fost mai mult o pierdere a clientilor fideli blogului, mi-e greu sa cred ca cineva a ajuns pana la acest rand. Asadar, te stimez cititorule! Vorbeam despre “Panza de paianjen” de Cella Serghi. In primul rand imi este rusine cu faptul ca habar n-aveam de existenta acestei scriitoare romance pana la primirea manuscrisului.

Totul a inceput intr-o seara de vara (ori sa fi fost primavara-vara?), cand o Ramura a mea mi-a facut cadou cartea ce avea sa-mi umple mintile si noptile. Nu stiu cum sa ma rezum la a spune ca mi-a placut. Nu stiu cum sa incerc sa nu vorbesc despre scenariile pe care mi le-am facut timp de o vara si care, ceva mai sterse, inca se mai plimba prin coltisoarele creierului meu nu tocmai curat.

Vreau sa va recomand o carte putin siropoasa, care m-a tinut in priza si m-a facut sa visez, care m-a dus in Mangalia de altadata, care m-a facut sa-i detest (desi e cam mult spus) pe… cei care au infacut impartelile de pamant si care au decis ca Balcic trebuie sa fie pamant bulgaresc. De fapt da, ii detest, pentru ca mi-au mai luat o parte din mare (de care mi-e atat de dor incat atunci cand ma gandesc la ea simt o oarecare strafulgerare ca de indragosteala adolescentina).

“Panza de paianjen” este… crema cartilor pe care le-am citit in ultima vreme (putine din pacate), pe care o recomand cu caldura gagicilor si care mi-as dori sa aiba un rezumat fructuos si pentru barbatii care sunt prea lenesi ori care au prea putina rabdare pentru a o citi.

Si vreau sa ma intorc in timp, inainte sa ma fi nascut, sa stau pe plaja mare, sa inot in largul fara geamanduri si sa ma indragostesc de un pictor cu ochii verzi.

Daca ati ajuns si pana la acest rand, va spun din nou ca va stimez si va trezesc din visul meu albastru-nisipos, pentru ca… dar nu…

Va spun doar cu drag,
Papusa Ruseasca

Dragostea dureaza trei ani. Sau e o iluzie

Fara foto

Sa spunam ca am o zi mai proasta. O zi mai foarte proasta. Prietenii mei nu se mira in mod sigur la citirea acestor randuri, cred ca s-au obisnuit cu faptul ca raman “a moody bitch”… ca sa citez un american.

Si da, sar de la una la alta pentru ca asa am chef si pentru ca aici scriu aproape cum vreau. DECI. Revenind la subiectul principal, Bucuresti. Ieri am reusit, in sfarsit, sa ajung la piesa de teatru “Dragostea dureaza 3 ani”, la Motoare. 25 lei biletul, inghesuiala mare. Am reusit sa ma fac putin de ras (dar sa nu intram in detalii).

Iar scriu din draft in draft si nu se mai leaga nimic. Trupa D’Aya este foarte misto, iar Cristi Iacob si Adriana Trandafir impreuna cu ceilalti colegi mai putin cunoscuti momentan fac toti banii.

Putin misogina pe gustul meu, a reusit totusi sa ma binedispuna si sa ma tina zambind pana la final. Atmosfera de teatru de la Motoare este minunata, exact asa cum ma asteptam. As fi preferat totusi sa stau pe jos.

Am plecat pe Lipscani la o vorba, apoi am ajuns in El Comandante Junior. Este incredibil cum acest club mic este mai plin martea decat vinerea sau sambata. Am baut cate un shot, am socializat la nivel primar si am plecat somnoroasa si infometata catre casa.

V-am spus totusi ce zi proasta am avut azi? Uneori urasc zilele de miercuri. Sau de luni. Sau de marti. Sau…

Cu inima stransa dar cu drag,

Cosmetics Beauty Hair si Modexpo

Azi s-a terminat si targul pe care-l astept cu nerabdare in fiecare an si pe care nu l-am ratat in nicio editie: Cosmetics Beauty Hair si Modexpo la Romexpo (penibila rima). Am ajuns ieri, am intrat grabita pentru ca se facuse deja ora 16:30 si mai aveam doar o ora la dispozitie. Nu stiu cum am reusit sa ajung atat de tarziu avand in vedere ca eram trezita de la 10, dar… nimic nu-i surprinzator.

Organizat in cateva dintre pavilioane, standurile dispuse incredibil de… ametitor. Desi am strategie atunci cand merg la shopping, aici nu poti avea nicio tactica. Toate sunt dispuse alandala. Sincer, desi am incercat, nu am gasit logica. In sfarsit…

Mi-am cumparat toate acele lucruri “indispensabile” pe care nu le poti gasi in comert (produse profesionale in general): ulei pentru topirea cuticulelor, solutie pentru uscarea rapida a ojei, creion cu ulei pentru cuticule, recipient “modern” pentru acetona (cu apasare – fetele stiu despre ce vorbesc si m-as mira ca vreun baiat sa citeasca aceste randuri. Desi…).

M-am invartit innebunita dupa ojele Orly, preferatele mele. N-am gasit. M-am oprit la un fel de centru de informare al Romexpo unde o domnisoara draguta m-a orietant perfect catre standul pe care-l cautam, ea la randul ei fana Orly. 2 oje = 60 lei. M-am usurat de muuuuuuult din salariu, am cascat ochii la blanurile pe care le vanez de ceva vreme si pe care le astept mai ieftine dupa scoaterea nu-stiu-carei-taxe, si am plecat usurel catre casa (alta decat a mea), hotarata sa incerc rapid toate noutatile din pungi.

Desi ma asteptam sa fie mai putin expozanti (si au fost cel putin la partea de Modexpo), targurile combinate au aratat bine – ca numar de participanti, dar si ca numar de vizitatori din cate am inteles.

Am nail-case-ul extra-plin din nou. Minunat.
Va pup intr-o seara minunata de toamna, cu manichiura impecabila.

Cu drag,

Seri in Bucuresti

Ploua. V-am spus vreodata cat de tare imi place ploaia? Azi am chef sa scriu. De fapt… mereu am chef sa scriu insa invoc cel mai adesea motivul timpului, pentru a scuza lenea de cele mai multe ori injustificabila.

Ca orice pseudo-scriitor care se respecta, am inchis telefonul, am tras perdelele albe din in, am aprins o lumina de ambianta si m-am pus la calculator pe fapte mari. Sau vorbe scrise.

As vrea sa va vorbesc despre cu totul altceva, despre stil si beauty, despre reviste glossy si despre stilisti, despre redactori-sef si despre reclame si, implicit, bani, dar las blabla-urile pentru alta data si trec la capitolul rezumat in titlu.

Week-end-ul acesta am ramas in Bucuresti si n-am facut rau deloc. Trebuie sa recunosc ca imi lipseste totusi marea, insa sunt convinsa ca o voi mai vedea cel putin odata anul asta. Nu stiu daca o voi vedea asa cum o visez noaptea, pe o plaja pustie alaturi de un EL la care visez de ceva vreme, insa o voi vedea.

Aseara, cum spuneam, a fost o seara de Bucuresti asa cum ar trebui sa fie mai des. Green Fest. Am ajuns pe la 7, suficient de tarziu cat sa-i pierd (din nou) pe cei de la Zdob si Zdub. Am baut multa bere (mda… stiu… foarte feminin…) si i-am asteptat pe cei de la Guano Apes. Atmosfeta a fost intr-adevar una de festival, cu oameni care stateau pe jos, imbracati funky, cu putina supraveghere si cozi mari.

N-are rost sa ma plang de strategia slaba de marketing pe care au adoptat-o cei de la Tuborg, pana la urma au reusit sa organizeze un festival in adevaratul sens al cuvantului, in Bucuresti, cu intrare libera. Ma voi rezuma la a le multumi si la a-i aprecia.

Nemtoaica de la Guano Apes este o show-girl. Frumos. A stiut sa vorbeasca pe intelesul publicului si sa-l antreneze perfect. Desi, asa cum bine stiti, sunt fan Ting Tings, desi vocile gagicilor sunt comparabile calitativ, desi raman fan de necontestat al britanicilor, englezoaica nu stie (inca) sa faca show.

Aseara, pe langa oamenii de festival au venit si burtosii de bere curiosi, care stricau tot peisajul, peisaj ce aproape m-a facut sa uit ca ma aflu inca in Bucuresti.

Azi ploua. Am avut parte de o seara misto, am fost parasita la un moment dat de o parte din gasca, dar, per total, a fost bine-bine.

Si la mai multe festivaluri!
Cu drag,
Papusa Ruseasca

Edit: Era sa uit! Seara placuta a fost petrecuta cu o gasca in care s-a aflat si unicul meu fan!