Varsta potrivita

Exista o varsta potrivita pentru mai multe actiuni. Citesc cu nesat presa glossy din Romania luna de luna si pe cea internationala (aka Vogue & Elle) atunci cand am ocazia. La o saptamana de la implinirea varstei de 27 de ani – va rog sa nu confundati aniversarea cu senzatia de intrare in celebrul si mult descrisul “Club 27” – m-am reintalnit, in editia de septembrie a Elle Romania, cu Amy Winehouse. Si ma gandeam… poate ca exista o varsta potrivita si pentru a muri.

27 e aproape de 30, pana acum ai avut timp sa demonstrezi destul de multe lucruri, iar daca esti si talentat sigur ai intrat in atentia cuiva, sigur te cunoaste deja mai multa lume decat stii tu. Deci esti cineva.

Si totusi, la 27 de ani esti si mai aproape de 30, si mai aproape de perioada cand lumea se asteapta sa fii “cu capul pe umeri”, esti aproape insa nu inca acolo. 28 nu suna la fel de bine ca 27. 7 este, nu-i asa, o cifra magica, iar 27 este multiplu de 3. Alta cifra cu rezonanta, ca sa vezi!

La 27 esti in floarea varstei insa te apropii de o alta varsta. Cea de-a doua etapa, infricosatoare (pentru mine, cel putin) si in care lumea asteapta din ce in ce mai multe de la tine. Si te sperii, poate. Si te poti speria atat de tare incat ajungi in alta lume.

Esti la granita. Esti inca tanar in adevaratul sens al cuvantului, nu pe deplin matur si in transformare. Unii au decis ca este varsta potrivita pentru a muri. Poate ca este: pana acum ai demonstrat destul de multe, ai prieteni buni dintre care pe unii ii cunosti de cel putin 20 de ani (cum am ajuns aici, atat de repede?), poate ca esti in ascensiune si in ceea ce priveste cariera, oamenii au incredere in tine si asteapta lucruri. Si poate ca pun presiuni. Ai experienta de viata, implicit cel putin una oarecare in dragoste – iar daca ai trecut si printr-o relatie toxica, de iubire neimplinita, cu atat mai bine – esti cineva.

Poate ca acum arati mai bine decat ai aratat vreodata, indeplinesti toate calitatile, ai bifat atat de multe lucruri, poate ca este apogeul vietii dupa care urmeaza o oarecare monotonie (28 nu suna la fel de bine ca 27, cum spuneam), poate ca este varsta potrivita…

Pot intelege, asadar, de ce unii au decis sa paraseasca scena vietii in plina glorie, la 27, insa nu-i pot sustine in decizia lor. Chiar daca poate, pentru unii, dupa 27 putea urma declinul. In viata nu este intotdeauna ca-n tenis.

O papusa de 27 de ani

Sunt un om norocos

Initial am vrut sa denumesc acest post „Un Paste Nefericit”. Asa gandeam vineri. Planul pentru sambata era sa lucrez pana pe la patru, ca mai apoi sa gasesc o activitate neinteresanta de facut, cum ar fi statul in pat deprimata pana catre zece, cand ar fi trebuit sa incep sa ma imbrac si sa plec.

M-am trezit sambata pe la zece si primul gand a fost „plec”. Niste prieteni ma invitasera la munte si refuzasem in repetate randuri, gandindu-ma ca nu am cum sa termin treaba prea devreme. Ma pierd in detalii. Ar trebui sa trec direct la subiect. Am facut un dus, am baut o cafea, n-am mancat, am plecat. Cu ELLE-ul in geanta imensa galbena cu poza lui Marilyn Monroe imprimata, m-am suit in masina, pregatita sa stau intinsa pe o pajiste, la soare, sa citesc si sa comunic putin si placut.

N-am anuntat pe nimeni. Drumul foarte aglomerat si multa, multa politie. Am ajuns intr-un final la Sinaia si am telefonat sa intreb unde este vila, intrucat ma apropiam rapid de Predeal, locul intalnirii. A inceput sa ploua. Cu cat ma apropiam de Predeal, cu atat ploua mai tare. Am ajuns, ne-am bucurat, ne-am retras intr-o camera si… pe geam… ce sa vezi? O ninsoare enervanta, uda, rapida si grea. Nu-mi venea sa cred… nu am scapat de iarna. Era ultimul lucru pe care mi-l puteam dori.

In Bucuresti cald, soare. Am petrecut cele sase ore fara sa citesc ELLE si cu ninsoarea prelingandu-se pe geam. Trebuie sa recunosc ca mi-a stricat tot cheful. Am plecat la noua, conform planului, sa merg la biserica in Ciorogarla, la cimitir, putina socializare si repede inapoi acasa.

Drumul liber. Cu cat ma apropiam mai tare de Bucuresti, cu atat soseaua era mai uscata. Am ajuns intr-o ora jumate inapoi, si in aproximativ doua la Ciorogarla. Neasteptat de bine.

La biserica, surprize-surprize: desi exista foarte multe lume bisericoasa la Ciorogarla, biserica aproape goala. N-am mai vazut asa ceva la o biserica in noaptea Invierii in Rmania niciodata, indiferent in ce parte a tarii am fost.

Un pic inainte de doispe noaptea, tiganci cu cocosi albi in brate, babe cu cocosi albi in brate. Mi se explica: „daca a murit fara lumanare la cap sau neimpartasit sau nespovedit, asa trebuie – ca cineva din familie sa aduca 3 ani la rand, sau 7, nu mai stiu, in seara asta, cate un cocos alb”. Partea interesanta (care i-ar fi placut in mod sigur Oanei Pop – asa cum i-ar fi placut sa o cheme in realitate) este ca preotul avea microfonul deschis si cocosii faceau niste zgomote ce aduceau cumva cu tipetele unui copil, si, in noapte, in boxe se auzeau sunetele astea sinistre. O slujba oribila.

Cantatul a fost orice numai impresionant nu. Am plecat usor scarbita si ne-am indreptat catre urmatoarea locatie: petrecerea. Ei bine, acolo un miel la protap incepea sa se rumeneasca, alt gratar sfaraia, alta viata.

Manelele manele, dar oamenii super ok. Genul ala de grup care, daca esti prieten cu unul de-al lor, esti prieten cu ei. Genul de grup in care fiecare a invatat din prima cum te cheama si te striga pe nume. Coplesitor. Minunat.

Am plecat pe la un sase fara ceva, am ajuns pe la sase acasa, inca pe intuneric bezna. M-am demachiat si m-am culcat linistita, inca pe noapte. M-am trezit binedispusa, am mancat cozonac cu branza, am baut cafea, am fumat multe tigari, am muncit in sufragerie, pe canapea, cu camera super-luminoasa si televizorul in surdina.

Am plecat inapoi la Ciorogarla pe la un patru si-un pic. In poarta ma intampina Mihai, varul Roxanei. Roxana este fanul meu numarul unu si prietena mea cea mai bune, cea care m-a adoptat total acest Paste – si care ma adopta de fapt la fiecare sarbatoare mare, pe care, inevitabil, ar urma sa o petrec singura daca n-ar fi ea. Asa se intampla de cativa ani incoace. Nu stiu cum se face… Ce zici, Roxana, daca sunt si anul asta singura de ziua mea, mergi cu mine in Vama?

Am mancat in curte, la soare, cu ochelarii la ochi, ca niste veritabili oraseni care sunt obisnuiti si crescuti verile la tara. Minunat. Ne-am mutat apoi la Andrei, casa pe care o parasisem doar cu vreo zece ore inainte. Am stat pe bancuta la soare, am ascultat muzica lautareasca, mi-am facut unghiile, am ras, am baut apa minerala si m-am simtit minunat.

Am venit acasa, am luat-o pe Shaqui si am plecat in parc, la o plimbare, pe ruta mea preferata: Aviatorilor, Arcul de Triumf, Kiseleff, acasa. Acum stau in fotoliul meu si scriu asta.

Iar in ruta mea de plimbare, o batrana statea pe o piatra a unui gard, incaltata cu niste adidasi mult mai mari decat picioarele ei. I-am dat 5 lei si am plecat emotionata. Eu am curaj sa spun vreun moment ca as fi putut macar avea un Paste Nefericit?

Hmm… o femeie

Am stat putin sa ma gandesc ce titlu sa pun acestei scrieri si pana la urma a ramas rezultatul pe care il cititi mai sus. Este o zi ca oricare altele, cu multa munca, fara timp liber, dar mereu in compania placuta a cuiva. Am plecat de la birou pe la 7, catre un eveniment Avon.

Stiu, acest jurnal de Bucuresti a inceput ca unul unde as fi vrut sa demonstrez tuturor ca orasul meu este mult mai interesant decat ar crede unii, un loc virtual (sau poate ca nu), in care sa povestesc despre evenimente, in care sa ma abtin de la critici si in care… sa ma detasez putin de mine.

Nu am reusit. Rezultatul este inca un jurnal, dar de data aceasta mai putin personal.

Si va povesteam de Avon. Care a lansat in aceasta seara campania de primavara. Mai putin important. Ceea ce vreau sa spun este ca, desi de obicei evit sa vorbesc despre persoane publice, de data aceasta simt nevoia sa o fac, pentru ca este vorba despre… o femeie… o femeie misto.

Putin plictisita si oarecum obosita, am asistat la finalul unui spectacol de dans dragut, care a reusit sa-mi provoace niste sentimente si senzatia de furnicaturi datorita valsului rusesc de pe fundal. Si privirea mi-a fugit, inevitabil, catre Andreea Raicu. Andreea Raicu pe care am vazut-o in seara asta pentru prima data live.

Mi s-a parut intotdeuna o femei interesanta, cu trasaturi fine, o femeie care nu este frumoasa dupa anumite tipare, dar care are ceva…

Postura impecabila, zambet discret. La finalul relativ emotionant al programului dansatorilor, am vazut-o cum s-a cutremurat ascuns si cum i-a alunecat usor privirea in gol. I-am zambit.

M-a impresionat un om in seara asta. Daca uneori ai impresia ca nimic nou nu se poate intampla la un moment dat, sau daca ai senzatia ca nu poti avea nimic de invatat din anumite situatii viitoare pe care le crezi previzibile… ei bine… te poti insela.

Tocmai de aceea am decis sa nu mai judec, sa nu ma mai stramb dinainte, sa nu ma mai grabesc mereu. Pentru ca toate se rezolva, pentru ca nu le stiu pe toate, pentru ca nici macar nu stiu prea multe.

Azi am vazut o femeie… care nu a intarziat la un eveniment, care a asteptat zambind linistit sa ia microfonul, care s-a emotionat pret de cateva secunde, si care si-a pierdut privirea. Si… pana la urma… conteaza chiar atat de mult cum o cheama? I-as fi zambit oricare ar fi fost numele ei…

Cu drag, dragii mei,
o papusa ruseasca

ps: Fotografia cu coperta ELLE nu a fost aleasa intamplator. ELLE, numarul pe decembrie, care are o alta insemnatate pentru mine…