Tag Archives: revista elle

Mananca, roaga-te, iubeste – de Elizabeth Gilbert

Imi doresc de ceva vreme sa scriu despre acest roman, insa niciodata nu-mi gasesc timp sau chef. Iata ca reusesc sa ma urnesc si sa pornesc la drum cu un nou post, despre o alta carte pe care am citit-o. Nu vreau sa transform jurnalul meu de Bucuresti intr-un blog cu “uite ce carte am mai citit si uite daca mi-a placut sau nu”, insa, din fericire, in ultima vreme m-am pus pe citit si simt nevoia sa impartasesc cu voi randurile peste care trec seara de seara.

M-am straduit mult timp sa termin “Eat, pray, love” si a fost o ambitie personala sa inchid aceasta carte complet citita, dar trebuie sa recunosc ca a fost o provocare sa o lecturez. Nu mi-a placut inca de la randul 1 insa laudele pe care le-am tot auzit m-au determinat sa ii acord o sansa. Si nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau dintr-un singur motiv: mi-a dezvoltat (sau alimentat) o curiozitate pe care, dupa citirea unui material scris de Alina Baisan, in revista Elle, am reusit sa mi-o satisfac. Dar sa luam lucrurile pe rand.

Am inceput cartea candva, demult, fiind un cadou pe care l-am primit… anul trecut sa fi fost? Cum spuneam, nu m-a atras, insa am decis sa termin cel putin prima parte – Italia. Mi-a fost extrem de greu sa inghit in sec in timp ce lecturam descrieri de feluri impresionante de mancare, pe care in mod sigur imi doresc sa le gust, asadar seara, inainte de culcare, duceam o lupta apriga cu stomacul meu pentru a-l convinge ca este timpul pentru odihna si nu pentru pregatirea pentru cina. Am trecut paginuta cu paginuta, greu de tot, peste primul capitol al calatoriei lui Elizabeth Gilbert si am ajuns fericita la partea a doua.

India. Da. Aici da. M-am oprit asupra fiecarui cuvant si aproape ca am simtit starile si atmosfera din ashram. India. Yoga. Imi doresc de ceva vreme ceva, un hobby, un sport, ceva, care sa ma ajute sa ma relaxez. Nu stiu cum reusesc sa-mi induc stari proaste, sa le alimentez si sa le dezvolt cat se poate de mult. Oricati prieteni as avea, oricate lucruri bune ar fi in viata mea, reusesc sa le vad si sa ma concentrez doar asupra celor rele. Asadar, am nevoie de ceva. Si am citit, am devorat cea de-a doua parte a cartii, si asta dintr-un singur motiv: era despre yoga. Nu stiu nimic despre acest concept, stiu doar din auzite si din citit chestioare ca ar trebui sa fie… cel putin misto. Am terminat cel de-al doilea pas al calatoriei lui Liz si am trecut usor indoita (desi dupa un capitol citit cu mare interes) la partea a treia.

Indonezia, respectiv Bali. Cei care ma citesc stiu deja – cultura mea generala nu este tocmai una dezvoltata (poate ca nu ar trebui sa spun acest lucru, insa de ce sa incercam sa le stim pe toate? – “o diva, daca are cateva lacune in unele domenii nu se straduieste sa si le umple” citat din Tabu, numarul de decembrie-ianuare 2010, articolul “O Diva in Decembrie”, semnat de Dorotheea Petre, pe care poate voi avea odata rabdare sa-l transcriu integral). Asadar, cultura generala nu este punctul meu forte, cu atat mai putin geografia. Recunosc cu prea putina rusine – fata de cata ar trebui – ca habar n-aveam ca Bali este in Indonezia. Indonezia a fost un capitol pe care pur si simplu trebuia sa-l termin, pentru ca era ultimul.

Am terminat cartea usor siropoasa, cu ceva realism american, ce include naivitatea tipica acestei natii, rasufland usurata ca… am terminat-o. Este un roman care in mod sigur nu mi-a placut dar care a ajutat la schimbarea vietii mele. Poate ca suna dramatic, insa aceasta carte m-a convins (oricat de ieftin ar suna) ca trebuie sa vad ce inseamna yoga. As fi fost tentata sa scriu ca “m-a convins ca trebuie sa vad ce inseamna yoga cu adevarat”, insa este prea mult din partea unui om prea mic si neexperimentat, care cu siguranta nu are cum sa afle “cu adevarat” ce inseamna yoga, cel putin nu prea curand.

Nu stiu ce anume nu mi-a placut – faptul ca la inceput seamna cu o carte de bucate, scriitura, naivitatea ori happy-end-ul, cert este ca nu m-am identificat nici macar o secunda cu autoarea. Dar pot spune un lucru: multumesc. Ii multumesc Sabinei pentru ca mi-a daruit-o si autoarei pentru ca m-a facut curioasa.

O papusa care experimenteaza

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Hmm… o femeie

Am stat putin sa ma gandesc ce titlu sa pun acestei scrieri si pana la urma a ramas rezultatul pe care il cititi mai sus. Este o zi ca oricare altele, cu multa munca, fara timp liber, dar mereu in compania placuta a cuiva. Am plecat de la birou pe la 7, catre un eveniment Avon.

Stiu, acest jurnal de Bucuresti a inceput ca unul unde as fi vrut sa demonstrez tuturor ca orasul meu este mult mai interesant decat ar crede unii, un loc virtual (sau poate ca nu), in care sa povestesc despre evenimente, in care sa ma abtin de la critici si in care… sa ma detasez putin de mine.

Nu am reusit. Rezultatul este inca un jurnal, dar de data aceasta mai putin personal.

Si va povesteam de Avon. Care a lansat in aceasta seara campania de primavara. Mai putin important. Ceea ce vreau sa spun este ca, desi de obicei evit sa vorbesc despre persoane publice, de data aceasta simt nevoia sa o fac, pentru ca este vorba despre… o femeie… o femeie misto.

Putin plictisita si oarecum obosita, am asistat la finalul unui spectacol de dans dragut, care a reusit sa-mi provoace niste sentimente si senzatia de furnicaturi datorita valsului rusesc de pe fundal. Si privirea mi-a fugit, inevitabil, catre Andreea Raicu. Andreea Raicu pe care am vazut-o in seara asta pentru prima data live.

Mi s-a parut intotdeuna o femei interesanta, cu trasaturi fine, o femeie care nu este frumoasa dupa anumite tipare, dar care are ceva…

Postura impecabila, zambet discret. La finalul relativ emotionant al programului dansatorilor, am vazut-o cum s-a cutremurat ascuns si cum i-a alunecat usor privirea in gol. I-am zambit.

M-a impresionat un om in seara asta. Daca uneori ai impresia ca nimic nou nu se poate intampla la un moment dat, sau daca ai senzatia ca nu poti avea nimic de invatat din anumite situatii viitoare pe care le crezi previzibile… ei bine… te poti insela.

Tocmai de aceea am decis sa nu mai judec, sa nu ma mai stramb dinainte, sa nu ma mai grabesc mereu. Pentru ca toate se rezolva, pentru ca nu le stiu pe toate, pentru ca nici macar nu stiu prea multe.

Azi am vazut o femeie… care nu a intarziat la un eveniment, care a asteptat zambind linistit sa ia microfonul, care s-a emotionat pret de cateva secunde, si care si-a pierdut privirea. Si… pana la urma… conteaza chiar atat de mult cum o cheama? I-as fi zambit oricare ar fi fost numele ei…

Cu drag, dragii mei,
o papusa ruseasca

ps: Fotografia cu coperta ELLE nu a fost aleasa intamplator. ELLE, numarul pe decembrie, care are o alta insemnatate pentru mine…

Leave a comment

Filed under Bucuresti, Dependenta media, Eveniment