Of

Am stat mult si m-am gandit: ce sa scriu, ce titlu sa pun. Mi-au trecut mii de ganduri prin minte astazi, in scurtele pauze pe care le-am avut. Daca nu era munca, innebuneam. Nu prea am timp sa stau sa ma gandesc in timpul zilei. Dar cand am… sunt de multe ori surprinsa.

Nu mai stiu daca aici vorbeam despre sentimentele pe care crezi ca nu mai esti in stare sa le ai. Multi dintre voi stiu ca aici e doar un jurnal public si ca nu ma exprim liber. Alte colturi de internet sunt cu adevarat ale mele. Si scriu acum, aici, fara sa duc aceste randuri la o anumita finalitate si fara sa spun pe sleau ceea ce as vrea sa spun.

Astazi din nou m-am surprins. Credeam ca anumite sentimente sunt pentru anumite varste. Nu mai cred. In scurta pauza pe care am avut-o, cea de masa, am ramas, desi inconjurata de oameni care ma apreciaza, ma sustin, inteleg si sunt alaturi de mine, am ramas singura pentru cateva clipe, cu gandurile mele. Puiul portughez nu mai era dintr-odata la fel de bun. Mintea mi-a zburat si am simtit o piatra pe inima.

Piatra pe inima. Ma ia cu frig cand ma gandesc si cand scriu. Nu credeam ca mai pot avea acea senzatie adolescentina, pe care am simtit-o ultima oara in facultate. Si acum sunt sigura ca ma voi mai intalni cu acest sentiment. Probabil din ce in ce mai rar, dar nu dispare.

Am un nod in gat. Asa am avut si aseara, incercand sa nu plang. Nu-mi irosesc una dintre cele trei dati pe an in care am voie sa plang pentru oameni carora nu le pasa de lacrimile mele. Nu merita sa ma vada plangand. E prea personal. Macar atat am invatat de la viata.

Si gustul acela amar… nu e doar o expresie. Am simtit un gust amar. Fizic. Ca o dezamagire. Dezamagire de mine. Pentru ca sunt in continuare naiva, in continuare cred in oameni si imi pun sperante. Sunt usor de pacalit tocmai pentru ca sunt dependenta de oamenii din jurul meu. Iar atunci cand pici, pici de sus, pentru ca tu insuti te ridici pe minciuni pe care, culmea, tot tu ti le spui.

A venit primavara, in casa este cald si cu toate acestea mi-e frig. Dar nu-mi mai este frica. Pentru ca, tot de la viata, am mai invatat ca pentru fiecare sfarsit exista un inceput. Si inca ceva – niciodata nu plangi degeaba.

Am decis sa fiu mai buna si imi iese. Sunt mai buna cu oamenii in general, fie ca merita sau nu, si sunt mai buna cu mine. Mai permisiva. Ma iert pentru faptul ca sunt naiva. Daca nu as fi fost, as fi sarit probabil peste un calup de sentimente cu care nu stiu cand ma voi mai intalni.

Insa nu ma iert pentru un lucru: ca nu m-am retras atunci cand am simtit ca trebuia sa o fac. Ca nu am putere. Dar cresc. Chiar cresc. Sunt mai mare acum. Stiu mai multe. Ma doare, dar stiu ca imi va trece si nu-mi trebuie un inlocuitor pentru a renunta. Am tot ce-mi trebuie.

Este unul dintre acele momente in care as scrie in nestire. Am multe de spus. Imi vine sa plang, sa rad, sa alerg, sa ma plimb, sa merg la mare, sa ma detasez. Dar acum ne-am facut mari. Cine ar avea timp sa vina cu mine la mare? Toti avem o viata, o familie, un job, un program.

Simt piatra pe inima… Mi-e frig.
Mi-a zis mie odata cineva ca uneori oameni potriviti se intalnesc in momente nepotrivite. La voi cred ca a fost invers.

O papusa ruseasca goala pe dinauntru

Advertisements

2 Comments

Filed under Uncategorized

2 responses to “Of

  1. Ramona

    Te pup cu mare drag, momentan deprimata mea papusa ruseasca!

  2. tlv46

    ti as fi scris lucruri mai elaborate dar spatiul asta virtual sau ce o fi ma face sa simt ca vorbesc in plus, sau poate nu e locul de vina asa ca iti scriu detaliile mai jos. sper sa fie suficiente.

    30.04-03.05

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s