Trup si suflet

Am avut o saptamana… as fi vrut sa spun intre ghilimele grozava insa trec direct la subiect: oribila. Cam odata pe an, de cand ma stiu, nu scap de cateva zile de chin intens, la pat. Este inutil sa va povestesc povestioare despre puroiul in gat, sfaturi, doctori, antibiotice din ce in ce mai puternice, dureri infioratoare, sete acuta si… inevitabil, herpes. La ochi. Din nou, sa nu intam in detalii desi as fi tentata.

An de an, de cand ma stiu, aceeasi poveste. Am scapat un singur an din cei 25, anul cand am stat intr-o alta tara cu un alt fel de clima. Solutia ar fi aparent simpla – schimbarea definitiva a tarii. Doar teoria este simpla, practica presupune miliarde de lucrusoare, intrebari si subtilitati infricosatoare pe alocuri.

Trup si suflet… pentru ca atunci cand corpul este bolnav, iti invadeaza aproape automat si creierul. Febra te tintuieste, iar trupul meu nu voia sa inteleaga ca, de fapt, eu sunt energica, plina de initiative si de viata. Creierul a cedat la presiunile frisoanelor si si-a dat un standby scurt.

Marti am plecat mai devreme de la birou, simtind ca imi era foarte somn. Eram convinsa ca nu putea fi altceva decat oboseala, avand in vedere ca nu dormisem cu o noapte inainte decat trei ore. M-am culcat, am pus ceasul sa sune pentru ca aveam de gand sa merg seara la Flori cu Y, prietena mea mea a carei zi de nastere era. La multi ani!

M-am trezit daramata, delirand oarecum, am anulat orice iesire si m-am bagat din nou in pat. A doua zi era clar – nu voi mai iesi din casa ceva vreme… Stiam ce ma astepta avand in vedere ca trec anual prin acest ritual, insa incercam sa-mi conving subconstientul sa lupte cu boala, mintindu-ma ca e o simpla raceala care se poate trata cu aspirina, paracetamol si stat la caldurica. Asta a fost miercuri.

Joi dimineata sunam disperata la toate clinicile ORL pe care le-am vizitat de-a lungul anilor pentru a-mi face o programare. Totul full, evident. Precizez ca era vorba despre clinici private, deci voiam sa dau bani, sa se uite cineva la mine, sa-mi dea un tratament si sa ma intorc sa bolesc. Am dat intr-un final de o asistenta draguta care mi-a spus suav “Desi doamna doctor are 50 (!!!) de programari astazi, va simt dupa voce ca nu sunteti bine. Va trec la urgente. Veniti la 12”. Mi-era atat de rau incat nici nu mai puteam sa ma bucur.

Si partea groaznica este, dupa cum spuneam, ca ti se infunda si creierul. Si te gandesti la altii, care au boli grave, carora chimioterapia le mananca memoria… si iti pui tot felul de intrebari… Medicamentele mananca unora creierul, mie mi-l mananca noptile pierdute, deadline-urile, tigarile si… mizeria din mintea mea.

Am luat antibiotice. Astept sa se faca ora 1:10 fix sa mai iau o pastila. Azi e vineri. Dimineata nu eram bine. Deloc. Desi m-as fi asteptat sa-mi treaca odata cu prima doza… se pare ca, odata cu varsta… vin mai multe. Pe la pranz inca ma scaldam in semi-febra si schimbam alt rand de haine.

Intr-un final am decis ca nu se mai poate si am facut baie. Este geniala baia in ultimele zile de boala. Aproape ca simti cum te curata de puroi… Poate ca sunt putin prea explicite aceste randuri… sau poate ca deloc. Conteaza?

Este vineri… Acum ma simt bine dar foarte slabita. Inca ma doare, dar mult mai putin. Ascult muzica, stau la calculator si ma gandesc cum trupul meu isi bate joc de mine si cum de fapt corpul imi controleaza mintea in loc sa fie invers. La dracu.

Ma simt prizoniera. E week-end… Am nevoie de energie pozitiva…
In aceste zile de absenta m-au sunat multe dintre cunostintele mele si m-am simtit incredibil de bine, de bagata in seama (lucru de care aveam nevoie la raul pe care incercam sa-l inving singura), surprinsa de unele voci, zambind la toate. Multumesc!

Revin cu drag, mai uratica, mai slabita dar in plina recuperare a fortelor.
O papusa din cele mai vechi, cu vopseaua sarita pe alocuri