La inceput am luptat cu maturizarea si cu tot ce implica aceasta. In fapt, inca mai lupt. Este greu pentru orice copil sa accepte ca nu mai este febletea, ca nu i se mai permit anumite lucruri, ca poate fi ignorat pentru ca… este mare si se descurca singur. Abia cand mi-a spus cineva ca “esti pe picioarele tale, te ajuta daca este nevoie dar…” dar sunt mare. Gata, copilariile, rasfatul, s-au dus. Merg doar tinute in anumite limite, foarte stricte si controlate.

Adica invat. Acum invat sa fiu in continuare copil fiind adult, deci invat sa-mi impun anumite limite si ma cunosc mai bine. Lucru despre care nu pot spune ca ma incanta in mod deosebit insa este o alta etapa. Tot vin si pleaca aceste etape, eu tot “inaintez in varsta”. Nu-mi dau seama daca “Hotii de frumusete” a declansat aceasta… hmmm, realizare sa-i spunem, sau cum am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult si mai apasat la tinerete, la frumusete, la maturizare. Sau poate ca 27. De la 27 au inceput sa se schimbe lucruri. Sigur ca eu le orientez astfel incat ajung unde ajung, insa bineinteles ca nu le pot controla decat in mica, prea mica masura. Sau poate ca nu-mi doresc cu adevarat?

La un moment dat am avut un jurnal. Si in el am pus foarte multe intrebari insa una mai apasat si care, dupa multi ani, imi revine mai lipita de creier decat credeam ca va mai putea fi vreodata. Pentru ca aveam senzatia ca am depasit acea perioada. Depasesc superficial. Asa cum sunt, adica. Superficiala.

Intrebarile ma macina si as vrea sa simt mai des acea serenitate pe care o ating arareori, fericirea care ma incarca si care nu este atat de greu de obtinut. Si totusi.

As vrea sa mai scriu, sa vars aici teama de maturizare, dar de data aceasta stiu ca ramane, chiar daca incerc sa refulez in randuri scrise noaptea. Pentru ca sunt la granita cu tineretea. Cu frumusetea. Nu-mi vine sa cred ca scriu aceste randuri. Si ca am 27 de ani.

O papusa careia ii este frica

Si totusi… Incet-incet m-am lipit de glossy, a fost un drum firesc, nimic fortat, un drum pe care nu stiu daca mi l-am ales neaparat dar, oricat de cliseistic ar suna, care m-a ales pe mine. Si bine a facut!

Sunt as in a-mi crea stari de neliniste si sunt singura care, prin amplificarea valorii unor cuvinte sau reactii, isi face, de fapt, rau. Este foarte util sa-ti controlezi gandurile, redirectionandu-le ori acordandu-le mai putina importanta, insa este foarte greu, mai ales cand nu ai, aparent, altceva pe care sa-ti canalizezi energia.

Sunt dependenta de glossy pana-n maduva oaselor. Desi de-a lungul vietii am facut pauze mediatice, de filme, de carti, niciodata nu am facut o pauza glossy. Nu mi-am dorit, nu mi-as dori vreo secunda.

Mi-au transpirat palmele cand am dat “send” pentru ca m-am simtit usor nesigura, iar acest sentiment nu ar fi existat daca… nu eram dependenta de glossy. Nu sunt insa dispusa sa ma joc cu nervii si cu sanatatea mea mentala doar pentru a ramane integrata in acest cerc dominat si condus de femei, de “noutati subtile despre altii”, de frumos si de bani, de pagini lucioase si site-uri desfiintatoare.

Mi-a trecut prin gand sa iau o pauza, sa ma retrag, sa-mi pun ordine in viata profesionala si in viata, in general. “Ramai conectata, fii peste tot” – asta aud in ultima vreme. Dar de ce sa incerc acum sa intru cu toptanul in lumea glossy de care aparent, aparent doar, ma despart, cand aceasta lume m-a atras catre ea si pastrat in mijlocul evenimentelor? Nu mai bine urmez cursul firesc si nu-mi mai agit inimioara? Ar fi dispusa aceasta lume sa-mi traga un sut si sa ma expulzeze, dupa o prietenie atat de frumoasa pe care am construit-o? Cursul firesc este singurul care va avea ceva de spus, viata ma va ghida asa cum a facut-o si pana acum si… indiferent de ce a prestabilit destinul meu, am in minte un singur lucru. Acela ca va fi bine.

Inchei, astazi, un capitol insa continui sa scriu in cartea vietii mele. Scriu timid, cu palmele umede, nesigura, dar aceeasi eu, o papusa pe care incerc sa o sculptez frumos dar cu picturi imperfecte si cateva papusele din lemn crapate, sub carcasa-mama inca nezgariata, dar cu zambetul ceva mai putin prezent.

Cu drag,
O papusa debuslolata

Bine, aproape m-am instalat. O citeam pe Lili ieri si postul acela mi-a facut pofta de scris. Ma gandeam sa scriu despre ce-am mai citit intr-una dintre revistele de profil, sa fac ceva critica usoara, pozitiva si constructiva, sa povestesc despre vreun episod la Mega Image din ultima vreme, chestii de blog. Apoi mi-am dat seama ca eu numesc papusa jurnalul meu. Cealalta papusa va fi mai comerciala, dar aici este jurnalul meu.

Si, gandindu-ma ca la un jurnal, ma intrebam despre ce sa va scriu. Si atunci mi-am dat seama ca eu am nevoie de cititori, de oameni cu care sa interactionez, sa stiu ca scriu pentru cineva. Asadar, nu mai este un jurnal, nu-i asa?

Simteam nevoia sa comentez acele articole, insa imi dadeam seama ca aici nu este locul potrivit. Am gandit ca voi scrie, totusi, voi salva si pot posta pe adevaratrul blog, cel usor comercial si foarte axat. Si totusi nu am scris. Pentru ca este mult mai palpitant sa scrii in direct, in timp ce platforma iti salveaza “live” scriitura, stiind ca in doar cateva minute randurile vor fi devorabile, gata de critica, de citire insipida ori de intrare, prin cuvinte, in o alta cautare google, randuri peste care multi vor da din greseala, poate, la un moment dat.

Si, daca ar fi fost jurnalul meu, as fi scris despre singuratate. Ma aflu intr-un moment aiuristic al vietii, pe care il savurez si in fata caruia ma inclin, pentru ca reuseste sa ma surprinda. Placut sau neplacut, ma surprinde. Asadar, simt ca traiesc. Ma aflu la tot felul de margini, pe care, insa, reusesc sa le trec in echilibru. Fin echilibru. Nici eu nu stiu cum, dar stiu sigur ca asa trebuie sa se intample.

Pana data viitoare, cu drag,
o papusa oarecare

Trebuie sa incetez sa mai gandesc la ce scriu.

De fapt, nu pot sa scriu cand sunt fericita. Pur si simplu nu pot. Iar acum am un moment, mic de tot, dar al naibii de frumos, de fericire.

Cu drag,
O papusa care isi vorbeste. Oricat de ciudat ar suna.

O papusa din fotoliu

Am inceput sa citesc “Dama cu camelii” de trei ori. Am luat aceasta carte cu mine in Thailanda fara a spera ca ma ating de ea decat in avion. In avion nu am citit nici macar o pagina, insa alalteieri seara, plictisita sa butonez posturile ce relatau inundatii si razboiaie, am deschis cartea lui Dumas-fiul, din nou.

Am citit o treime din cele doua sute si ceva de pagini si am continuat lectura ieri, la plaja. Povestea m-a captivat de fiecare data de la inceput, insa nu am gasit atmosfera potrivita pentru a termina sau macar continua randurile francezului. Cartea m-a impresionat cu atat mai tare afland inca de la inceput ca este vorba despre o poveste adevarata. Este vorba despre povestea tragica de dragoste dintre o femeie intretinuta (cum sa nu-ti placa povestile cu si despre curtezane?) si un tanar francez de clasa medie.

Stiti ca nu am prostul obicei de a dezvalui finaluri ori prea multe amanunte din cartile pe care le citesc, asadar sa nu va surprinda faptul ca am scris “tragica”. Daca veti citit acest roman clasic veti intelege inca de la primele pagini ca Marguerite a murit. Insa, desi cunoscand acest amanunt inca de la inceput, povestea nu devine mai putin trista ori mai putin impresionanta.

Dragostea toxica (preferata Oanei Pop si a mea) este povestita de dramaturg (Alexandre Dumas fiul este mai degraba cunoscut pentru piesele sale de teatru) prin cuvintele amantului care si-a pierdut iubita. Este un roman usor si atat de frumos, o carte dupa care tanjeam de mult timp.

Nu am reusit sa finalizez lectura la plaja insa curiozitatea nu m-a lasat sa astept pana astazi pentru a termina paginile, asa ca aseara, dupa o plimbare lunga prin Pattaya (statiunea thailandeza) am reluat romanul, constienta de faptul ca nu il voi lasa din mana pana ce nu-l voi fi terminat.

Finalul cartii este compus din niste scrisori, needitate de catre Dumas insa inserate perfect. Am plans cu lacrimi ce mi s-au innodat in barbie si, dupa ce am inchis cartea, am simtit nevoia sa beau apa si sa fumez pentru a ma linisti. I-am scris Crengutei (cea care a insistat sa iau romanul in bagaj) si am privit cerul negru, calduros.

Pot sa va spun doar ca, daca sunteti in mijlocul desfasurarii unei dragoste dureroase, este mai bine sa asteptati pana la vindecarea completa inainte de a va apuca de randurile francezului. Pentru ca dor.

Pentru prima data dupa mult timp nu mi-am dorit ca romanul sa fi fost mai lung, ori altfel scris. Am notat cateva pasaje insa le voi pastra doar pentru mine si pentru cei care vor mai citi cartea cu aceleasi coperti. A fost perfect. Finalul a incununat minunat de amar cartea de dragoste.

Cu drag,
O papusa care a trecut, candva, printr-o dragoste toxica

In timp ce va scriu fumez din cand in cand si gust din cocktailul rosu, cu felie de ananas si cireasa confiata cu o usoara transparenta. Soarele e mai slab, pierzandu-se usor.

Catre insula de corali am calatorit alaturi de o japoneza (cred ca era japoneza) fina, care nu a mancat pranzaul gatit (ulterior am vazut) in coliba murdara, in spatele careia jungla era toaleta publica – am vazut acest detaliu atunci cand cautam un loc unde sa-mi pot da jos costumul de baie ud. Tot in grupul initial niste iranieni la costume, cu unghii oribile la picioare, care au aruncat tigari in ocean si niste chinezoaice cu par cret pe picioare.

Picura usor, soarele apune, cateva guri de cocktail si va trebui sa ne retragem. Trag tare, vreau sa va scriu cat mai multe stand in acest peisaj feeric, cu trei sferturi de cer acoperit de nori ce prevestesc musonul si un sfert cu soare ce apune linistit.

Nu am facut poze cat a plouat pe insula pentru ca blitzurile aparatelor puteau fi confundate cu fulgerele, speriind turistii usor stresati. Ne-am intors in siguranta, cu hainele umede si abia asteptand un dus fierbinte, care sa scoata si jungla din oasele mele.

Astazi ne-am trezit cand am vrut (adica la 8:00), am luat micul dejun si am lenevit pe plaja, la soare, cu picioarele buretindu-se in apa, cintind “Dama cu camelii” de Dumas fiul si evitand vanzatorii ambulanti, usor agasanti, care veneau cu zecile pentru a ne prezenta mancaruri de tot soiul, coliere, genti de calatorie, portofele, afise, tatuaje temporare si multe altele.

Inainte sa revin pe plaja pentru a va relata apusul minunat am mers la piscina hotelului pentru un masaj thailandez. Hmm… cum sa va spun… desi sunt beauty-editor si ar trebui sa stiu cate ceva despre kinetoterapie, cred ca este relevant doar faptul ca ma simt alt om. Usoara febra musculara pe care am dobandit-o datorita (si nu din cauza) inotului s-a diminuat considerabil. Thailandeza mi-a framantat fiecare muschi, pornind de la picioare, trecand la spate si apoi la cap, mi-a trosnit oasele si m-a facut sa inchid, satisfacuta, ochii. Ritualul ce a durat o ora m-a costat 300 de bahi (30 de lei), plus spaga de 40 de bahi. Si, cum spuneam, preturi de hotel. Sesizati diferenta?

Mainile imi fug pe tastatura insa la fel de repede fuge si soarele care a devenit rosiatic. Apusul este zilnic in jurul orei 18:00, indiferent de perioada din an, asa cum m-a lamurit un olandez pe care l-am cunoscut pe plaja si care sta sase luni pe an aici.

Maine incepe aventura de intoarcere, ne asteapta aproape 24 de ore de calatorie pana in tara mea friguroasa dar la care ma intorc cu drag si pe care o iubesc cel mai mult si cel mai mult, chiar fara insule si clima minunata.

Insa pana atunci… ma bucur de ultimul apus in Thailanda.

Cu mult drag,
O papusa care se gandeste mereu la voi. La revedere, soare cald.

La doua mese departare de noi, un arian si o thailandeza luau cina fara sa-si vorbesca. Ea… as vrea sa nu fiu vulgara si sa o numesc dama de companie, insa mi-e teama ca le-as jigni pe curtezanele moderne. Cat de singur sa fii sa faci asta? Cat de trist? Au mancat in liniste (in mod sigur ea nu vorbea vreo alta limba in afara de cea nativa), la lumina lumanarilor, cu coveruri pe fundal cantate de un thailandez care nu stia ce canta, apoi s-au retras.

Dupa cina am iesit la plimbare in statiunea faimoasa pentru turismul sexual.

Am luat o pauza de scris si mi-am instalat scaunul-fotoliu in balcon desi inca picura fin. Abia a trecut de ora 18:00 si soarele a apus de cateva zeci de minute. Doar astfel imi dau seama ca nu este vara nici la ei. Sa stiti ca lipsa asta de internet nu este rea deloc. Reusesc sa ma concentrez si sa scriu, fara sa am alte distractii.

Spuneam ca dupa cine am luat statiunea la pas, fara a ne aventura prea departe – desi zona turistica, nici Pattaya nu pare un loc sigur, iar mirosul de mizerie si saracie se simte in continuare. Pe stradutele laturalnice, intunecate, vezi thailandezi dormind ori mancand pe jos supe din pungi de plastic, umflate din cauza mancarii calde, si orez alb alaturi.

Barurile cu multe fete si baieti-fete isi asteapta clientii, de la tineri veniti in grup pana la batrani libidinosi, pe care ii ciupesc de sfarcuri. Nu cred ca este sezon momentan, de aceea poti vedea multe fete in asteptarea unui companion de cursa scurta.

Acum va scriu de la restaurantul hotelului, stand, din nou pe marginea piscinei. Desi in aer liber, nu se fumeaza, asa ca scrierea mea nu poate fi completa. Pentru ca ma tot mut dintr-un loc in altul, schimband paragrafe si uitand sa ma concentrez, nu pot decat sa sper ca randurile imi ies si ca reusesc sa va duc, macar putin, in fascinanta lume asiatica, plina de contraste, contradictii, frumusete si deziluzie.

Cu drag, o papusa tot mai aproape de casa ei

Ziua de duminica nu a fost parca atat de lunga precum celelalte, desi la fel de plina. La 07:00 am pornit intr-o calatorie in afara Bangkokului, cu doua obiective pe lista: piata plutitoare si ferma de crocodili. Cea de-a doua oprire nu era tocmai o alegere pe care as fi facut-o.


Imi vine sa va spun multe lucruri, cat de fericita ma fac lucrurile mici precum mini-acetona pe care am gasit-o la supermarketul de langa hotel ori Bailey’s-ul dublu cu un cub de gheata si o cireasa confiata langa piscina, la adapost de ploaie, stiind ca ziua de umblat se terminase.

Spuneam, asadar, ca am pornit catre “floating market”. Dupa o calatorie cu masina care a durat aproximativ o ora, timp in care am incercat sa recuperez, minunt cu minut, multele ore de somn pierdute, am ajuns in locul unde am vazut cum se colecteaza uleiul de palmier si cum se obtine zaharul din acelasi arbore si laptele de cocos. O mica asezare saracacioasa, pazita de doi caini lenesi, legati cu lanturi, localnici prietenosi care muncesc acasa la ei si care sunt vizitati de zeci de turisti zilnic. Am stat aproximativ 10 minute, suficient cat sa vedem fiecare operatiune in desfasurare, pestii razboinici tinuti separati, unul cate unul, in sticle transparente despartite si ele, astfel incat pestii sa nu se vada.


Am continuat calatoria si am ajuns la piata plutitoare. Ne-am suit in barcuta-gondola cu motor, mai mica si mai putin stabila decat cea de pe raul Chao Phraya – aici era vorba despre un sat asezat pe o apa linistita, cu un fel de alei printre arbori de mango si palmieri crescuti printre mormane de gunoaie din care rasarea vegetatie luxurianta. In apa in care circulau barci cu motor sau fara, in care aruncau gunoaie si – probabil – isi faceau nevoile, oamenii spalau haine, se scaldau imbracati si se spalau pe dinti. Peisajul iti taie rasuflarea, simti ca nu mai e nimic de zis. Intotdeauna am fost constienta ca, asa cum este loc de mai bine, mereu este loc si de mai rau. Si cat de rau…

Am vizitat piateta cu matasuri groase lucrate sub ochii nostri, cu chinezarii fara legatura cu cultura thailandeza, am stat la taclale pe o bancuta deasupra apei si am visat la o cafea buna.

Ne-am suit din nou in masina si am continuat calatoria catre ferma de crocodili, oprind in drum la un atelier unde se sculpteaza in lemn de tec (si nu numai) mobila cu detalii incredibile, la preturi asemenea. Am gasit, in sfarsit, suportul de betisoare parfumate perfect.


Sunt obosita, maine plecam din Bangkok catre Pattaya, adica mergem la plaja. Stiu ca nu v-am povestit inca despre ferma de crocodili. Pentru ca nu a fost tocmai cea mai placut experienta din viata mea si scrisul inainte de culcare imi rascoleste gandurile si ma agita, gonindu-l pe Mos Ene. In noaptea asta imi doresc si am nevoie sa dorm. Las povestirea despre animale exotice pe maine.

……………………………………………

Azi e maine – e una dintre expresiile mele preferate si imi dau seama acum ca n-am mai folosit-o de multa vreme. Eram datoare cu relatarea despre ultima parte a celei de-a treia zi, vizita la ferma crocodililor. Am ajuns foarte obosita, desi caldura nu a fost naucitoare, asa cum a fost zilnic, in jurul orei 10:00 – am inteles in fiecare zi de ce ghidul nostru ne facea programul crimilal cu incepere de la ora 07:00.

Ferma de crocodili era, asa cum ii spune si numele, intr-adevar o ferma. Sute de reptile erau impartite dupa varsta in mici lacuri create artificial. Impresionanti erau cei din bazinele 20-70 de ani. Puteai cumpara carne pentru 20 de bahi (nu sunt sigura ca acesta este pluralul pentru moneda thailandeza si, din nou, va scriu dintr-un loc fara internet pentru a putea verifica). Taiati un zero si obtineti echivalentul in lei, asadar 2 lei pentru a hrani animalele. Bineinteles ca puteai alege o galetusa mai scumpa, ce continea mai multa carne. Nu m-am aventurat, nu este o distractie pe gustul meu, dar trebuie sa recunosc ca am privit fascinata atunci cand am prins un copil hranind crocodilii care isi faceau loc unul pe langa sau peste altul, asteptand cu gura larg deschisa.

Inca de la intrarea in aceasta zoo (i-as spune) am fost intampinata de elefanti maturi in tarcuri mici, legati cu de cate un picior cu lanturi de aproximativ un metru si jumatate lungime, insotiti de pui, Si pe acestia ii puteai hrani cu bucati de bambus dulce, pe care il cumparai cu 10 bahi.

Tot la intrare doi tigri plictisiti, stand in lanturi, pe care ii puteai atingi si cu care puteai face poze. Am plecat repede, imaginea mi s-a parut sfasietoare.

Programul includea un show de magie (extrem slab si la care m-am plictisit), urmat, in acelasi loc, de show-ul cu elefanti. Atunci cand au adus animalele superbe, dresate, in tarcul mare, am inceput sa gasesc scuze: “sunt animale care au fost mereu folosite pentru munca, si noi dresam cainii etc etc”. Am devenit agitata pe scaun atunci cand am vazut ca dresorii nu aveau tocmai cele mai prietenoase fete, cand am observat betele cu capat ascutit, metalic, cu care ii indemnau sa execute trucurile la vederea carora lumea aplauda si pentru care copiii se bucurau in timp ce mancau inghetata adusa “la botu’ calului”. Am plecat cand show-ul s-a terminat, experimentand o senzatie de febra, de la oboseala cumulata cu sentimentele de vinovatie ca eram acolo si contribuiam la dezvoltarea centrului care mi s-a parut din suflet a fi unul de tortura.


A urmat spectacolul cu crocodili, unde doi thailandezi abuzau de cinci crocodili despre care echipa Rexona spunea ca sunt sedati, impungandu-i cu bete pentru a-i intarata, bagandu-si mainile si capul in gurile lor larg deschise si care se inchideau ulterior cu zgomot ce ma facea sa tresar. Nu am rezistat pana la final, m-am asezat langa thailandeza care ne-a fost ghid timp de trei zile si am fumat, mai obosita si mai trista.



Am pornit catre Bangkok si pe drum am vazut ce inseamna rau, mai rau. Drumurile incepusera sa se inunde, iar cel pe care mergeam noi era cel mai putin afectat (desi pe alocuri apa atingea zeci de centimetri pe autostrada), asadar cel pe care multi dintre cei care trebuiau sa ajunga in capitala il preferau. Am mers incet si dupa vreo doua ore am ajuns inapoi in Bangkok, fericita ca era ultima activitate pe care o aveam planuita pentru ce-a de-a treia si din urma zi.

Acum sunt in Pattaya.
Va imbratiseaza cu dor papusa calatoare

Azi m-am trezit la 07:00, dupa o noapte in care am reusit sa adorm la 02:00 (22:00 ora Romaniei), desi eram foarte obosita dupa cele doua zile fara somn. Cred ca fusul orar este mana-n mana cu subconstientul meu. M-am culcat la 02:00 doar pentru a ma trezi la ora 04:00 din cauza telefonului care suna – Gabi este iar in lumea ei si nu stie ce zi a saptamanii e, n-a deschis calculatorul si mi-a dat ulterior si un sms pentru ca-si daduse seama ce tarziu era (00:00 ora Romaniei, asadar ?!).

M-am trezit chiauna la ora 07:00, am facut un dus si am coborat la micul dejun. Gata, am reintrat in lumea tehnologiei. O mica paranteza – desi scrisul de mana este mult mai personal, la calculator scriu mult mai repede, asadar pot capta mai multe ganduri odata, deci mai eficient. Si daca tot ma lafai, sa intru putin in baie sa fumez o tigara. Am cerut camera de fumatori si mi-au dat. Se simte. Ceea ce au omis sa-mi spuna a fost ca niciun geam al acestui hotel nu se deschide, asadar ma retrag in baia-bar sa va scriu mai in atmosfera scriitoriceasca.

Aici totul are gust de si miroase a curry, prin urmare mi-a fost destul de greu sa zambesc la micul dejun. Omleta spaniola pare a avea gust de curry. Am mancat bine si usor fortat, si la 08:30 am iesit din hotel impreuna cu thailandeza simpatica de care am prins drag. Ne-am suit in masina si am pornit catre primul obiectiv, un templu budist de toata frumusetea, intortocheat si sclipicios. Am mers la Palatul Regal (unde nu sta familia regala – oare s-o scrie cu majuscule? – dar unde se cazeaza celelalte familii regale ale lumii atunci cand viziteaza Bangkokul). In jurul orei 10:00 caldura si umiditatea devenisera aproape insuportabile, ma simteam usor fara putere si cu pantalonii lungi lipiti. Ghidul ne sfatuise sa purtam haine decente, pantaloni lungi si umerii acoperiti, pentru a putea intra in templu.

Multe poze, caldura-caldura, apa plata cu gust dubios de Izvorul Minunilor in geanta mereu si fruntea transpirata. Tricoul uscat, Rexona Cotton Dry si-a facut treaba mai mult decat bine. Si daca ma intrebati din nou daca fac reclama, ei bine da, pentru ca spun pe bune si pentru ca datorita brandului din adolescenta mea sunt acum, aici. Si daca ma veti mai auzi si peste ani si ani pomenind cu la fel de mare drag de Rexona, sper sa intelegeti de ce – doar l-ati testat, nu? Aici ar merge un smiley dar ma abtin, blogul ramane curat.

Revenind la oile thailandezilor, va spun ca ne-am urcat intr-o barcuta, am trecut raul Chao Phraya si am mai vizitat un obiectiv. Am urcat singura treptele inguste, am coborat cu soarele arzator in ceafa si am continuat calatoria. Nu era nici 12:00 si noi facuseram atat de multe lucruri incat aveam impresia ca in curand avea sa se insereze. Departe intunericul.

Ne-am suit din nou in barcuta-gondola cu motor si am pornit de-a lungul raului. Sute, poate mii de case inundate, o saracie pe care cu greu o pot descrie, vegetatie incredibila, pe alocuri palmieri in care se vedeau cuiburi mari de nuci de cocos, lume pescuind in apa ultra-poluata, facand baie, spalandu-se pe maini. Am ajuns la “coliba cu paine” de unde ghidul cu ochi migdalati si linerul negru usor sters din cauza caldurii si umiditatii ne-a cumparat hrana pentru somnii imensi pe care ii puteai hrani din mana. Thailandezii stiu sa faca turism. Stiu foarte bine.


M-am simtit suspendata in timp, poate din cauza caldurii naucitoare ori a peisajului pe care nu l-am mai vazut decat pe National Geographic sau Discovery, nu stiu cat a durat calatoria pentru ca am sorbit fiecare mic val pe care il facea barcuta in care eram, si care ameninta si mai tare casele deja scufundate sau in curs de a intra sub apa (se pare ca raul este in crestere, inundatiile continua). Bangkokul nu este un oras pe care sa-l vizitezi pentru a te distra ci pentru a invata multe, atat de multe, despre lume, despre planeta pe care traim si pe care o distrugem putin cate putin, in fiecare secunda, cu fiecare suflu.

Plimbarea pe rau s-a incheiat in jurul orei 13:00, ne-am intors si, cat asteptam masina blocata in trafic, am propus sa ne adapostim la umbra unui pod. Sub pod, pe trotuar, un om atat de bolnav traia pe o saltea pe care prefer sa nu o descriu, inconjurat de galeti cu apa din raul murdar, spala o plosca mare. Avea rani deschise pe intregul corp, se misca extrem de incet si mustele stateau pe plagile care supurau. Poate ca nu este exact ceea ce v-ati dori sa cititi atunci cand deschideti o pagina despre Thailanda, insa, cum va spuneam, calatoria in Bangkok nu este una destinata distractiei, ci cunoasterii. Iar acel om care de buna seama traia pe strazi de mult timp, este parte a cunoasterii. Toata lumea il ignora, nu era decat inca unul. Vazandu-i trupul nu pot sa nu ma gandesc ca zilele lui sunt strans numarate, sau poate ca ziua lui a fost azi.

Masina a venit cu o mica intarziere, suficient cat sa ma marcheze. Am plecat catre o alta zona a Bangkokului, eu imi doream sa cumpar matase. Am ajuns la un fel de centru turistic unde erau descarcate autocare pline de europeni, chinezi, japonezi, toti invitati sa cumpere gentile superbe din piele de crocodil, safirele sublime, rubinele delicate, diamantele fixate cu grija pe metale stralucitoare si alte obiecte de pret la preturi de Thailanda.

Mereu am legat exploatarea nestematelor de viata amara si saracia ridicola. Nu mi-am schimbat parerea, mai ales cand am aflat ca Thailanda este provider de safire si rubine pentru intreaga lume. Unicul provider, se pare.

Am cheltuit toti banii pe care-i aveam la mine si pe care nu-i aveam si ne-am intors la hotel in jurul orei 15:00, simtind in continuare ca ziua nu se mai termina. In cateva ore am experimentat sentimente de la mila profunda pana la fericire cu batai de inima in momentul in care am comandat un superb colier de perle de cultura lung, de la sila la relaxare cu zambet satisfacut, pe marginea piscinei in care nu am avut curajul sa ma scald, alaturi de DOR si un pahar dublu de Bailey’s. A fost o singura zi. Este aproape ora 23:00 in Bangkok si imi doream mult sa notez aceste randuri inainte ca vreunul dintre mirosuri sa-mi dispara din minte, inainte sa se faca duminica si sa pornesc intr-o noua aventura care sa incerce sa stearga senzatii pentru a face loc altora, mai noi.

In camera de hotel aerul conditionat este inchis, geamul este blocat, simt acea caldura de asternuturi umede din Vama, atunci cand nu mai gasesti loc pe la mamai sau pseudo-hoteluri si nimeresti in mansarde calde si sufocante. Laptopul s-a incins in bratele mele, pe patura invelita in asternuturi imaculate, bine intinse, ma ridic sa merg la barul inventat pentru a-mi lua ramas bun de la inca o zi in Thailanda.

Mi-am aprins o tigara si m-am uitat in oglinda. Par bolnava, am cearcane adanci si am slabit ciudat, parca din piele. Maine ma trezesc la 06:00. La 07:00 pornim in calatorie. Mai trag un fum, cearcanele se adancesc, sunt la… multe, multe mii de kilometri departare de casa insa cu gandul sigur si clar impamantenit acolo.

Va imbratiseaza o papusa ruseasca ce traieste fiecare clipa la cote maxime, uitand pe alocuri de papusicile dinauntrul sau

M-am trezit cu gandul ca nu voi supravietui energetic primei zile in tara pe care atat de mult mi-am dorit sa o vad. Imediat ce am aterizat, am facut brutal cunostinta cu celalalt capat al lumii – numeroase anunturi imi spuneau ca ma paste pedeapsa cu moartea daca si daca si daca. Am stat putin, am citit cu oarecare atentie, m-am gandit ca am transportat un mar verde din Bucuresti si sper sa nu se sesizeze nimeni, si dupa un check-out cu cozi lungi, fara zambete din partea angajatilor aeroportului dar cu poze si scanari amenintatoare din priviri, am iesit pe poarta unde ne astepta (probabil de ceva vreme) thailandeza care ne este ghid.

In momentul in care am iesit din aeroport m-a lovit: o caldura cum n-am mai intalnit pana acum, extrem de umeda, care mi-a facut jeansii sa se lipeasca in mai putin de doua minute, cat a durat plimbarea de la poarta la masina care ne astepta. Mi-am dat atunci seama ca Thailanda este altceva decat am gandit vreodata. Drumul lung de la aeroport la hotel mi-a dezvaluit rapid saracia pe care nu ma asteptam sa o vad si infrastructura oarecum contrastanta. Spun oarecum pentru ca, desi Bangkok este un oras plin de poduri suspendate impresionante, acestea sunt la fel de gri si scorojite ca fatadele blocurilor din Pantelimon care n-au intrat inca in reabilitare termica.

Am ajuns la hotel ca prin vis, lipsa de somn ma facea sa nu mai inteleg deloc putina coerenta in limba engleza a ghidului nostru dragut. Am iesit din masina si m-a izbit din nou caldura umeda, acea caldura pe care n-am mai simti-o pana acum. Doar timp de cateva secunde, pana cand am intrat din nou in aerul conditionat cu miros specific… thailandez. Am iesit si ne-am “aventurat” la vreo 200 de metri de hotel pentru a schimba bani. Daca as fi functionat la parametrii normali, mi-ar fi fost frica. In visul in care ma plimbam… ma gandeam ca nu este un oras tocmai sigur dar am mers din inertie.

La iesirea din banca unde asteptau, cu bon de ordine, thailandezi in papuci, cu calcaie groase si murdare si parul tuns ciudat, visul m-a prins din nou, odata cu caldura si mirosurile puternice de pe strazi. Pentru prima data in viata mea, mi-a venit automat sa vomit si am grabit pasul catre hotel. Simteam brobonele reci pe frunte, din cauza caldurii combinate cu mirosul de carne si curry si din cauza oboselii care m-a dus in starea profunda de vis real.

Am mers la etajul 10 al hotelului, la piscina, am fumat trei tigari si am incercat sa ignor mirosul care se simtea pana sus. Am urcat in camera de hotel si am adormit timp de o ora si ceva – cina era programata pentru 19:30, iar noi trebuia sa plecam de la hotel la 18:30, din cauza traficului. Cand m-am trezit am stiut exact unde eram desi m-as fi asteptat sa fiu usor dezorientata. Ma simteam slabita din cauza oboselii si a faptului ca nu mancasem decat niste fructe cu acid ascobic toata ziua 2 in 1 (asa s-o scrie? ascobic? – tastez de pe un apple care nu ma ajuta nici macar cu deschiderea unui tab sau a unei pagini noi de internet pentru o reintalnire cu google).

Dupa somn viata a devenit ceva mai clara si orasul a prins contur printre fulgerele superbe si tunetele asurzitoare – sezonul ploios continua desi ar fi trebuit sa se fi terminat pana acum. Acest lucru se intampla din cauza incalzirii globale, dupa cum ne-a lamurit ghidul nostru, thailandeza de 31 de ani cu piele maslinie si ochi usor cazuti, ridicati prin conturul eyeliner-ului negru. “Voi aveti pielea mai fina” mi-a spus la o discutie pe care am putut s-o duc pana la capat, dupa cina care m-a pus pe picioare, vegetariana si acompaniata de un program artistic plin de sclipiri care mi-au luat ochii si care m-au facut sa-mi doresc multe dintre obiectele traditionale care compuneau portul fetelor, ale baietilor si ale baietilor-fete.

Nu stiu cum sa definesc Bangkok-ul, nu stiu daca este un oras al contrastelor sau daca-mi place, cert este ca tocmai in secunda in care va scriu mi-am dat seama de utilitatea unui pod pe care il privesc pe geam – a trecut un tren rapid. Si la fel de sigura sunt de faptul ca ma bucur enorm ca sunt aici, ca descopar, intr-adevar, lumea, ca sunt atat de departe si nu ma simt, ca seara mirosul de carne si curry este mai putin pregnant si ca am zambit mult: suntem in Thailanda, nu-mi vine sa cred. Ce oameni norocosi, noi, cei cu multi “13″, de la data in care am plecat din Bucuresti si pana la numarul zborului din Amsterdam catre Bangkok.

Ah, simt ca nu v-am impartasit nici macat unu la suta, as vrea sa vedeti tot, sa simtiti diferenta incredibila de cultura si civilizatie, sa deschideti narile si sa vi se lipeasca hainele de piele desi sunteti feriti in timp ce afara ploua.

Va imbratiseaza o papusa printre straini, din cealalta parte a lumii, dar atat de aproape de voi

M-am ridicat sa iau bricheta. Acum totul este perfect, flori galbene in vaza inalta, subtire si verde, o lumanare bleu arde langa cuburile cu carti, pe care le-am primit de la prietenele mele de suflet.

Azi incepe o aventura.
Sa ne auzim cu bine.

Cu drag,
O papusa singura

Ah, si da, sunt inca optimista. Ma gandeam sa schimb titlul in “Decorul de dinaintea unui vis frumos”. Dar un vis nu poate fi decat frumos.

Acum e chiar mai simplu sa stau in casa. Locuiesc singura, asadar nu este nimeni deranjat de escapadele mele de lene si am descoperit vplay. Tot in Madrid vazuzem si primele serii din “Desperate Housewives”. Ieri am reluat vizionarea. Dupa ce Ramona mi-a cumparat cablurile care mi-au facut viata mai simpla si pe care nu am fost in stare sa le achizitionez singura, am reluat serialul.

Duminica m-am trezit inainte de ora 10:00, am strans tambalaul de seara, am luat revistele de octombrie si m-am asezat comod in canapea. Linistea de dinainte de maraton. E o zi usor innorata, insa perfecta pentru citit in parc sau colindat alei. Cum piciorul nu-mi da voie sa fac nicio activitate ce implica mersul pe jos, cum televizorul imi zambeste frumos chiar acum, in timp ce stau trantita pe canapea, cum fotoliul mare si alb este pozitionat perfect pentru o zi de confort fara miscare… programul este ca si facut.

Si nu cred ca voi regreta zilele frumoase de vara-toamna pe care le “pierd” pentru ca… pur si simplu nu am chef sa fac altceva decat sa stau in casa si sa ma uit pe vplay. Gata, am zis-o!

Ma duc sa-mi fac o cafea fara cofeina, sa-mi prepar virtual micul-dejun pe care-l voi lua in jur de ora 15:00 si incepe instalarea. Toate obiectele trebuincioase vor fi asezate corespunzator: pahar cu pai, cafea Lavazza ce umple sufrageria de fericire, scrumiera, bricheta, geamul este deschis, scaunul pe care sa-mi intind picioarele este la locului lui, telecomanda la indemana. Start!

O papusa lenesa

Dupa ce m-am zbatut cu cele 523 de pagini am inchis cartea si m-am gandit “ok, nu mi-a placut, dar daca am stat atat sa o citesc, macar sa scriu cateva randuri despre ea pot”. Abia acum reusesc sa ma organizez si sa notez pe marginea romanului mult prea stufos, cu mult prea multe descrieri atat de lungi si plictisitoare pe gustul meu.

Poate ca la 15-16 ani, cand ar fi trebuit – cel mai tarziu – sa citesc “Tess”, as fi avut alta parere.

Dar inainte sa va rezum scurt sutele de pagini, care mi-au parut interminabile, vreau sa va vorbesc despre “Unica”. In revista “Unica”, numarul de septembrie, am gasit la pagina 44 cateva randuri revelatoare. Desi este vorba despre un numar 3D, de colectie, recunosc cu mana pe inima ca am rupt aceasta pagina pentru ca o vreau mai aproape. Motivul este urmatorul citat:
“Cititul iti deschide un al treilea ochi, spunea Vladimir Nabokov intr-un eseu. Acest ochi te familiarizeaza cu lumi imaginare care nu sunt ale tale, dar pe care mintea ta le strabate in libertate. Cititul este o arta. Cine ajunge sa o practice se vindeca de singuratate. Pentru a deprinde arta cititului e nevoie de exercitiu si de rabdare. De pauza si de reflectie, de seriozitate si profunzime. Iar bucuria cititului te recompenseaza pentru tot felul de inconveniente si frustrari din viata cotidiana.”

Ca sa vezi. Mai are rost sa comentez vreuna dintre propozitiile cu care deschide Mihaela Dima articolul cu titlul “Arta cititului”?

Ma intorc la Tess, personajul principal al romanului cu acelasi nume, frumoasa, atat de frumoasa incat Hardy o aminteste prea des si, pe alocuri, redundant si inutil. Un roman tocmai bun de citit la inceputul adolescentei, preferabil in engleza, cu o actiune mai statica decat as fi crezut ca se poate descrie.

O poveste de dragoste din alte vremuri, cu influenta pregnanta si nefasta a regulilor societatii, petrecuta in Anglia victoriana cu ferme si pasuni intinse – si descrise cu maximum de detaliu posibil, viata unei fete frumoase care ajunge catre un final care nu mi-a placut. Desi prefer cartile cu final trist, de data aceasta finalul nu mi s-a parut a se potrivi. Poate ca romanele scrise de englezi nu sunt printre preferatele mele sau poate ca am citit romanele nepotrivite.

Am lecturat “Tess d’Urberville” pana la final doar pentru a mai bifa o carte. Nu stiu daca-mi pare rau ca am citit-o pana la ultima pagina desi nu mi-a placut.

Citesc mereu cu post-it-urile langa mine, pentru ca de fiecare data notez lucruri si paragrafe care m-au atins. De acesta data, in 523 de pagini, nu am surprins decat un singur paragraf, cel care m-a dus cu gandul la iarna, deci probabil ca m-au impresionat randurile si din cauza gandului la apropierea anotimpului pe care vreau sa-l tin cat mai departe si care ma infricoseaza usor:
“Apoi, intr-o zi, aerul capata o calitate neobisnuita, fiind invadat de o umezeala care nu era ploaie si de un fel de frig care nu era ger. Atmosfera iti ingheta ochii, iti dadea dureri de cap si-ti ajungea pana la oase, atingand mai degraba maduva decat suprafata pielii. Oamenii stiau ca asta inseamna ninsoare si intr-adevar, la caderea noptii, incepu sa ninga.”

Nici macar nu stiu ce sa va mai spun despre acest roman care are o actiune atat de simplista si totusi atat de stufos dezvoltata din cuvinte. Pot sa va spun ca, daca nu ati facut-o pana acum, nu stiu daca este bine sa va apucati de “Tess”. Poate doar amatorii de caracterizari foarte lungi si descrieri si mai lungi sa aprecieze, la o varsta inaintata, romanul lui Hardy.

Hai ca am bifat-o si pe asta. Inca ma gandesc ce carte sa incep, n-as vrea sa iau un roman de la capat si sa ajung la jumatatea sa gandindu-ma “hai, daca tot am ajuns pana aici, il termin”.

O papusa care citeste, uneori, si ceea ce nu e pe sufletul ei

Si n-am mai vazut niciun film cap-coada. O revolta a subconstientului meu, care a stiut ca l-am torturat zeci de minute pentru nicio amintire, pentru o pura pierdere de vreme si a relationat, drept urmare, orice film, cu experienta neplacuta pe care am avut-o.

Imi pica ochii-n gura in timpul in care scriu, insa daca este cu suferinte, pauze si scris, scris sa fie! Pentru ca alta inspiratie tot din nefericire vine si n-am vrea s-o prelungim doar pentru a putea scrie, nu-i asa?

Ei bine, azi, dupa o zi de stat in casa fara alte activitati in afara de prepararea diverselor bauturi “cozy” precum ceaiuri, cafea si cola cu pai, am decis ca este timpul sa vad un film. Si nu m-am oprit decat dupa al treilea. Se pare ca mi-a fost dor fara sa-mi dau seama.

“La Flor de mi Secreto” a fost primul. Am filmul lui Almodovar de aproape un an. L-am vazut astazi fara subtitrare. Mi-a fost greu sa urmaresc diversele accente spaniole si mi-a parut rau ca nu am prins toate subtilitatile filmului, mai ales ca este un rezumat, pe alocuri, pentru multe alte filme ale spaniolului. Consider ca toate filmele lui Almodovar este bine sa fie privite in momentele potrivite de depresie, pentru a te prinde si mai tare si pentru a-ti ramane definitiv intiparite in minte. Merita.

Aveam nevoie de o pauza inainte sa trec la urmatoarea pelicula, asa ca am revazut “The September Issue”. Prima daca cand l-am vazut nu cred ca eram pregatita. Am fost obosita si fara chef, asadar abia in seara asta am reusit sa surprind frumusetea Annei Wintour si sa intru in fiecare scena. A doua vedere a fost cu noroc, am reusit sa iau esentialul si sa ma deconectez.

Dupa ce am cumparat povesti, Mona m-a intrebat daca am vazut “Filantropica”. I-am raspuns ca da. “Poate ca ar trebui sa-l revezi”. Cand mi-a spus asta am zambit, gandindu-ma ca in mod sigur nu-l voi revedea prea curand, asa cum in mod sigur nu voi vedea vreun film in viitorul apropiat, fiind in pauza de vizionari. Nu ma asteptam sa ma surprind asa. Dupa filmul american am luat vechea incapatoare cu cduri si am inceput sa studiez fiecare titlu, alegand canteva pelicule grele, pe care m-am bucurat enorm ca le am si sa le regasesc. Pe ultima fila a aparut “Filantropica”. Am lasat pentru alta zi filmele pe care le alesesem.

Incet-incet lucrurile isi vor reveni la normal, asa cum se intampla de fiecare data. La normalul meu, evident. Mi-a placut sa stau cu mine si mi-am vorbit ca unui om mare.

Cu drag,
O papusa care a reusit sa se uite din nou la filme

Dintr-odata, perspectiva statului acasa nu mi se mai pare una atat de groaznica. Dupa o vara fara concediu, nicio zi de stat acasa, degeaba, nu mi se mai pare pierduta. Pierdute mi se par zilele pe care le stai intr-un loc unde nu te simti acasa, unde nu numai ca nu te simti acasa dar nu te simti bine, intr-un loc cu care nu te identifici nici macar unu la suta. Nefericirea si frustrarea vin, intotdeauna, din mai multe lucruri cumulate, iar eu am ajuns la margine.

Vreau sa scriu pentru ca numai scrisul ma face sa ma simt bine, eu cu mine, sa nu-mi mai fie teama de singuratate si de stat acasa. Daca munca mea este scrisul, daca viata mea se invarte in jurul cuvintelor (fie ele si aurite sau de Incopy), atunci trebuie sa fie cuvinte pe care sa le scriu pentru ca ma simt bine, pentru ca ma fac sa ma simt bine. Nu stiu exact cum am ajuns in acest stadiu si ce ma impiedica sa trec peste acest hop, insa nu vreau sa imbatranesc de griji si de frunte incruntata degeaba. Nu vreau sa imbatranesc deloc si cu atat mai putin vreau sa ajut, voluntar si constient, la adancirea ridurilor mele de griji, de cele mai multe ori inutile si nefondate.

Sunt activa. Nu-mi place sa stau. Sau cel putin asa spun. Insa nici activitatile tip “trebuie” nu-mi plac. Nu-mi place viata mea in acest moment si faptul ca nu citeste niciodata cine ar trebui cu adevarat sa vada si sa deschida ochii, randurile mele. Ma simt prizoniera si singura cusca pe care o am in jurul meu este construita de mine, de lipsa mea de curaj. Nu-mi place cand sunt dezorganizata insa, dar cu atat mai putin imi place sa fiu organizata si sa nu pot mai mult.

Nu-mi place ca sunt slaba si ca nu-mi pot controla reactiile, pe care le-am dobandit, construit si dezvoltat aflandu-ma la margine. Vreau sa scriu multe lucruri si o voi face. Pentru ca am timp daca il controlez asa cum vreau. Pentru ca este al meu. Al meu si al mamei mele, cea care mi-a dat viata si cu care, desi ii datorez atat de mult din timpul meu, ma vad atat de rar.

Nu mai vreau sa ma gandesc cati dintre prietenii mei carora spun ca le pasa citesc randurile mele si stiu ce se intampla in viata mea. Nici despre oamenii care sunt langa mine zi de zi, multe ore, nu mai vreau sa stiu daca ma citesc sau nu. Nu mai vreau aceste lucruri pentru ca e simplu. Daca cineva isi doreste, cu adevarat, sa stie lucruri despre mine, sa ma inteleaga, poate sa o faca atat de simplu. Chiar sunt ca o carte deschisa pentru ca nu-ti trebuie decat un click pentru a ma cunoaste cu adevarat. De fapt, sunt o pagina de internet deschis si voi fi, la un moment dat, o carte.

Este unul dintre cele mai negativiste ravase pe care le semnez pentru ca este un semnal de alarma. Trag acest semnal in primul rand pentru mine, pentru a ma destepta si pentru a-mi organiza prioritatile, timpul meu, pentru a ma auto-educa in a spune si “nu” cel putin din cand in cand, atunci cand ma doare, psihic sau fizic, atunci cand simt ca nu mai pot si ca ma dezechilibrez. Tot psihic sau fizic.

Pana la urma, viata toamna, in apartamentul newyorkez, la o cafea tare si un pahar de vorba cu mine insami nu este atat de rea. Nu mi-a placut mie intodeauna si partea boema a vietii? De ce n-as putea sa traiesc, macar pentru un timp, ceva mai saracacios, dar cu mai mult timp pentru mine? Cu aceasta scriere sunt cu un pas mai aproape de serenitate. Desi inca departe, cu pasi mici ajungi la fericire. Nu stiu daca este o strategie, este o incercare de schimbare. Ma plang mereu fara a face nimic. Acum vreau sa incerc sa fac. Nu ai de unde sa stii daca va fi mai bine sau mai rau, daca vei inainta sau vei ramane blocat, pana nu faci un pas, pana nu incerci, pentru a vedea de ce strategie este nevoie.

Sau, poate ca nu este, de fapt, nevoie de nicio strategie. Poate ca lucrurile se pot aranja singure. Dar trebuie sa ma simt bine. Sa incep sa ma simt bine cu mine. Si cert este ca acum ma simt rau. Fizic, cu mine, cu ceea ce fac, cu timpul meu, ma simt rau.

Nu stiu daca ma aude cineva ca strig, in interior, dar poate ca nici n-ar trebui sa ma intereseze. Pentru ca trebuie, da trebuie si nu doar “este bine”, sa reinvat sa ma iubesc, sa ies cu mine si sa imi vorbesc. Ceea ce fac si acum.

Este timpul sa prioritizez lucruri si sa aloc timp pentru gandurile negative, fara a le lasa pe ele sa-mi controleze timpul. Timp si “nu”. Desi nu am recitit randurile pe care tocmai le-am scris, stiu ca apar de multe ori aceste cuvinte aici.

Sa fii mai bun, mai calm, mai al tau, si, candva, mai fericit.

Cu drag, celor care ma citesc, indiferent daca le pasa sau nu,
O papusa incruntata si nefericita

De fapt, nu stiu daca mi-am vandut sau am ajutat la vanzarea unui suflet. Insa sufletul unui dependent de heroina este deja amanetat. Deci ma absolv de vina. Sau imi doresc sa fie asa.

Mi-e greu sa va scriu pentru ca povestea in sine nu are nimic special: o fata extrem de slaba, inalta si blonda, pe care am catalogat-o din prima clipa ca fiind drogata, m-a abordat pe strada. Era slovaca, lucra pentru un ong, avea o masina cu numere de Bulgaria si ii furasera geanta cu toate actele. Era diabetica si trebuia sa ajunga la Iasi pentru o conferinta. Acolo avea sa se intalneasca a doua zi cu colegii ei. Si avea lacrimi in ochi si era atat de slaba. Vorbea engleza cu accent slav pronuntat si avea lacrimi in ochi. A meritat cei trei lei chiar daca, in subconstient, am stiut mereu ca totul este o poveste. De fapt, de aceea a meritat – pentru ca am ascultat, timp de cateva minute, o poveste. Avea nevoie de bani pentru benzina, trebuia sa ajunga in Iasi. Era intr-o tara straina, fara telefon, statuse la politie patru ore si ne ruga sa ne rugam pentru ea.

Am atins-o pe brat si am simtit cat de slaba era. Am investit bani in aceasta poveste. Oftez, scot fum subtire si ma indrept si eu. Aveti ceva de vanzare care sa ma scoata din povestea mea?
Cu drag,
O papusa care scrie povesti

27 e aproape de 30, pana acum ai avut timp sa demonstrezi destul de multe lucruri, iar daca esti si talentat sigur ai intrat in atentia cuiva, sigur te cunoaste deja mai multa lume decat stii tu. Deci esti cineva.

Si totusi, la 27 de ani esti si mai aproape de 30, si mai aproape de perioada cand lumea se asteapta sa fii “cu capul pe umeri”, esti aproape insa nu inca acolo. 28 nu suna la fel de bine ca 27. 7 este, nu-i asa, o cifra magica, iar 27 este multiplu de 3. Alta cifra cu rezonanta, ca sa vezi!

La 27 esti in floarea varstei insa te apropii de o alta varsta. Cea de-a doua etapa, infricosatoare (pentru mine, cel putin) si in care lumea asteapta din ce in ce mai multe de la tine. Si te sperii, poate. Si te poti speria atat de tare incat ajungi in alta lume.

Esti la granita. Esti inca tanar in adevaratul sens al cuvantului, nu pe deplin matur si in transformare. Unii au decis ca este varsta potrivita pentru a muri. Poate ca este: pana acum ai demonstrat destul de multe, ai prieteni buni dintre care pe unii ii cunosti de cel putin 20 de ani (cum am ajuns aici, atat de repede?), poate ca esti in ascensiune si in ceea ce priveste cariera, oamenii au incredere in tine si asteapta lucruri. Si poate ca pun presiuni. Ai experienta de viata, implicit cel putin una oarecare in dragoste – iar daca ai trecut si printr-o relatie toxica, de iubire neimplinita, cu atat mai bine – esti cineva.

Poate ca acum arati mai bine decat ai aratat vreodata, indeplinesti toate calitatile, ai bifat atat de multe lucruri, poate ca este apogeul vietii dupa care urmeaza o oarecare monotonie (28 nu suna la fel de bine ca 27, cum spuneam), poate ca este varsta potrivita…

Pot intelege, asadar, de ce unii au decis sa paraseasca scena vietii in plina glorie, la 27, insa nu-i pot sustine in decizia lor. Chiar daca poate, pentru unii, dupa 27 putea urma declinul. In viata nu este intotdeauna ca-n tenis.

O papusa de 27 de ani

O adevarata poveste de dragoste, ce tine o viata, cu peripetii si turnuri neasteptate, cu o fata nesabuita pe care nu am aflat cum o cheama decat spre finalul cartii. Vorbesc despre aceasta carte insa imi este greu sa va spun lucruri exacte, pentru ca mi-e teama sa nu dezvalui amanunte pe care mi-as dori sa le descoperiti citind, daca nu ati facut-o deja. Vorbesc despre o carte usor de lecturat, care pe alocuri poate sa doara (depinzand de gradul in care te poti identifica cu actiunile si personajele), o carte unde doar doi oameni conteaza cu adevarat si a caror viata se invarte in jurul unui singur lucru – dragostea.

Fata nesabuita il poarta pe baiatul prostut pe trei continente, din copilaria la granite cu adolescenta si pana la varste critice, care duc, inevitabil, catre maturizarea completa si nu numai. Mi-e teama ca devin comerciala, insa vara nu ma lasa sa ma gandesc la altceva in afara de ea, asadar pot sa va spun ca puteti citi acest roman la plaja, fiind, in acelasi timp, o lectura odihnitoare, la fel de potrivita inainte de culcare. Poate ca mi-a fost greu sa intru in pielea personajelor pentru ca fata nesabuita este, totusi, prea nesabuita pe gustul meu, spirirul sau de aventura intrecand limitele autoimpuse, gusturile si perceptiile mele in ceea ce priveste viata.

Abia la final am inceput sa citesc cu adevarat scriitura lui Mario Vargas Llosa. Notez, in general, fraze care imi plac ori cu care ma identific, si am fost incantata sa descopar “Am ramas cu un gust amar cand am inchis. In fine, toti avem perioade mai proaste, cand preferam sa fim antipatici, ca sa ne demonstram dezgustul fata de lume.” Iar atunci cand cei doi m-au purtat in Lavapiés, cartierul din Madrid unde m-am plimbat si am baut cocktailuri mentolate, am zambit usor amar. Am adorat faptul ca el si-a dat seama de diferenta de… soare. Le spuneam prietenilor mei ca nu as putea trai in Barcelona pentru ca soarele este altfel, gri, spre deosebire de soarele galben pe care-l prefer si nu intelegeau remarca mea. In Madrid soarele este frumos. “Desi mic si ticsit de carti si discuri, apartamentul nu era claustrofobic; avea ferestre ce cadeau spre strada prin care patrundea din plin lumina alba si stralucitoare a Castliei, atat de diferita de cea pariziana.” Iar fraza lui Llosa, desi descriind alte vremuri, este atat de actuala: “Eu preferam sa-mi fac traducerile comandate intr-o cafenea vecina, Café Barbieri, unde imi petreceam mai multe ore pe zi traducand, citind si observand fauna care frecventa cafeneaua, fara a ma plictisi catusi de putin, caci ea intruchipa paleta multicolora a recentei Arce a lui Noe ivite in inima vechiului Madrid.”

Inchei foaia mea despre inca o carte pe care am citit-o si mi-a placut spunandu-va ca am exclamat “Ca sa vezi” atunci cand am aflat cum o cheama pe fata nesabuita si lasandu-va pe voi sa descoperiti amanuntele pe alocuri presarate cu erotism ale unui roman care mi-a placut si care m-a convins ca ma voi reintoarce cu placere la Mario Vargas Llosa.

O papusa cu O

Ar trebui sa incep aceasta povestire cu “Sunt beauty editor si, recunosc, am o slabiciune pentru Rexona”. Nu stiu daca este tocmai etic sau potrivit, insa nu am fost dintotdeauna beauty editor, dar fan Rexona da! Incerc zeci de deodorante pe an (si nu exagerez, va rog sa ma credeti), insa ma intorc, inevitabil si de fiecare data, la prima dragoste, descoperita in adolescenta.

Desi testul suprem este vara, atunci cand corpul, in incercarea de a-si regla temperatura, transpira mai mult decat in celelalte anotimpuri, ceva mai reci, testul meu suprem este marea. In fiecare vara profit de faptul ca sunt bucuresteanca si, implicit, de norocul de a avea marea relativ aproape, si plec cat de des pot catre Vama Veche, Vama pe care tot in adolescenta am cunoscut-o si la care ma intorc an de an, multe week-enduri la rand.

Am reusit, in sfarsit, pentru prima data in acest an, sa ajung la mare si sa ma bucur de canicula, de soarele arzator si de apa linistita insa putin cam rece. Si, culmea, primul week-end la mare a coincis cu deadlineul dat de fetele care se ocupa de imaginea brandului in Romania, deadline care da start la scris despre experienta mea cu antiperspirantele care se reinventeaza an de an. Prefer deodorantele stick, asadar am ales pentru testat in valuri noul Aloe Vera Fresh 48h. L-am pus primul in beautycaseul ce avea sa se umple rapid cu produse cosmetice, am inchis trolerul micut si am pornit, dimineata devreme, dupa un dus rapid si aplicarea corecta si nu in exces a micutului cu frunze verzi, stilizate, de aloe pe ambalaj, catre aventura mea de 48 de ore la mare, cu supraveghere stricta si atenta a evolutiei noului Rexona.

Sa fiu 100% sincera? Asa ar trebui… Nu m-am indoit nicio clipa de feedback-ul pe care aveam sa-l ofer si nu m-am inselat, drept dovada stand randurile mele. Drumul catre mare a fost lin si insorit, fara aer conditionat in masina, insa, in acelasi timp, fara urma de transpiratie. Am ajuns in Vama, ne-am cazat la o doamna draguta, intr-o camera de tara, cu dus in curte, am aruncat bagajele, mi-am pus costumul de baie si am fugit catre plaja. De acum, miscare! Am ajuns pe plaja mai fericita decat va pot descrie, i-am zambit soarelui si am asteptat sa-mi fac curaj pentru a intra in apa linistita dar destul de rece.

Hmmm… acum ar fi momentul sa va povestesc putin despre gestul nu tocmai feminin, dar necesar, pe care l-am tot repetat din ora in ora. Trebuia sa stiu exact cum miroase pielea mea si care este evolutia parfumului fin pe care il purtam. Vara aceasta nu mai sunt asa de buna prietena cu parfumurile, asadar orice miros puternic ma indeparteaza. Rexona are un miros suav, fresh, usor impletit cu mireasma fina a pudrei de talc, perfect pentru vara in care am hotarat sa inlocuiesc orice parfum cu cel unic, singurul pe care am de gand sa il port, cel al deodorantului. Orele au trecut, am reusit sa ma conving sa intru in apa, am iesit, am stat in soarele arzator si, dupa ore si ore, protectia a ramas aceeasi – nici urma de transpiratie, mirosul persistand delicat, chiar dupa atingerea valurilor.

Prima zi de plaja s-a terminat tarziu, dupa apusul soarelui. Dus, Rexona din nou si… inapoi in aglomeratie, de data aceasta pentru dans si un alt fel de socializare. Cand spun ca am un stil activ, nu glumesc. Mi-e greu sa va descriu exact despre ce vorbesc, insa va rog sa ma credeti ca am nevoie de cea mai buna protectie din cate exista. Cred ca suntem pe aceeasi lungime de unda, nu-i asa? Daca deodorantul nu te lasa la greu, nici increderea in sine nu o va face! Suna usor a cliseu, insa chiar asa este.

Dupa dans, plimbari intre Expirat si Stuf, stat langa foc, pe plaja, imbratisari cu oameni pe care nu i-am vazut de ceva vreme dar pe care i-am reintalnit in primul meu sfarsit de saptamana la mare, dupa toate acestea, la patru dimineata, usor obosita dar inca zambind, am decis sa las cerul instelat sa intampine rasaritul de soare sub privirile altor vamaioti mai rezistenti si m-am retras catre camera rustica. Am scos rochita neagra si fara urme albe din cauza deodorantului (mai este nevoie sa spun ca singurul lucru care trada purtarea ei erau firisoarele de nisip?), am intins-o pe patul de rezerva si am adormit zambind cu gandul la ziua urmatoare.

Duminica in Vama este unul dintre motivele pentru care, chiar daca esti convins ca nu se poate, incepi sa iubesti cea de-a saptea zi din saptamana. Pana seara m-am balacit, am inghetat pe saltea, in apa, am suferit de cald la soare, m-am ars putin (dar sa nu spuneti nimanui, va rog, ca nu am folosit un factor de protectie mai ridicat), am fost la masa, am pus haine curate peste pielea sarata si am ajuns in Bucuresti impecabila. Parul trada escapada mea, caci, daca te luai dupa prospetimea pielii, atat vizual cat si olfactiv, nu ai fi crezut nicio secunda ca ma intorceam dupa primul week-end agitat, la mare.

Am petrecut prima mare de pe 2011 alaturi de Rexona, si sigur toata vara va fi in aceeasi combinatie. De fapt… de multi ani tot petrecem veri si anotimp dupa anotimp impreuna. Doar ca sub alte forme: Rexona cu formule imbunatatite si inovative, eu ceva mai mare si mai cu capul pe umeri. Insa aceeasi fidela.

O papusica